marți, 14 iunie 2016

Nervi în subteran sau Din nou despre insuportabilul Metrorex



Simt din ce în ce mai rar nevoia să scriu. Până la urmă devine plictisitor să descrii iar şi iar o viaţă de rahat presărată, rar, extrem de rar, de momente plăcute.

Dar după ce tragi nişte km de mers pe jos neplanificaţi, strict din vina celor de la Metrorex, merită să-ţi exprimi furia.

Deci ajung dinspre Dristor la Piaţa Victoriei, pe la 9:40. Apuc să-mi iau ceva de la patiseria PSD-istă din subteran (de ce PSD-istă? pentru că înainte de alegeri trona pe geamul ei poza actualului primar de la S2, fost subaltern -viceprimar- al puşcăriabilului Onţanu), vine metroul care urma să mă ducă...

De aici intrăm în poveste. O poveste diferită de varianta oficială descrisă aici.

Vine metroul deci... Şi suntem anunţaţi că, din motive tehnice, trenul va merge doar până la Aviatorilor. Îmi imaginez că de la Aviatorilor vom continua pe firul celălalt deci nu mă enervez prea tare.

Nici nu plecăm bine de la Piaţa Victoriei că trenul reduce viteza şi ni se solicită să închidem geamurile din vagoane. Interesant, deja miroase urât treaba... Câţiva metri mai încolo, trecem printr-o zonă cu degajare de fum. Curând ne oprim şi auzim vocea suavă a mecanicului spunând:

Vă rugăm să nu vă impacientaţi. Trenul se întoarce la Piaţa Victoriei.

Ne întoarcem la Piaţa Victoriei şi coborâm pe un peron deja plin. Vocea suavă precizează că trenul se retrage din circulaţie, fiind defect. Debusolat, încerc să mă prind cum plănuiesc ceilalţi călători să continue călătoria. N-am înţeles nimic.

O iau în lungul peronului, încercând să-mi dau seama cam ce bubă are trenul. Pe la jumătatea lui puţea a ars. Mă gândeam că a luat foc un cablu care trebuia să fie schimbat (cu titlu de mentenanţă preventivă) de jdemii de ani. Se anunţă că, pe firul 1 şi 2, circulaţia este blocată între Piaţa Victoriei şi Aviatorilor. Problemele se semnalau de vreo 20 de minute dar nu-şi pusese nimeni problema evacuării. Lasă-i să ardă, dă-i dracu de călători! o fi gândit vreun responsabil Metrorex.

Se lămuresc oarecum lucrurile. Merg înapoi spre ieşirea de după Guvern, deja în contra curentului. Între timp binevoieşte şi trenul să se care dracului. Observ un călător retardat care îşi ţinea şoşonul lipit de tren, dorind probabil să fie agăţat, târât, ucis în chinuri. Era deja trecut de ora 10:00.

Ies în Bd. Aviatorilor şi mă înscriu în grămada de corporatişti care avansa voios spre nord. Încă eram optimist, gândindu-mă că de la Aviatorilor cobor înapoi în metrou.

După mai bine de 10 minute de mers pe jos mă apucă furia. Observ că Pompierii izolează intrarea de la Aviatorilor dinspre TVR, după ce evacuează ultimii călători rătăciţi întâmplător pe acolo (pentru că, nu-i aşa? e total ilogic să existe călători în staţiile de metrou). Traversez totuşi intersecţia şi verific a doua intrare, de lângă Herăstrău. Aici lucrurile erau mai calme dar un angajat Metrorex a spus totuşi că nu se mai circulă deloc între Victoriei şi Pipera. La intrarea de la capătul celălalt al peronului erau trase câteva maşini de pompieri. Te-ai fi aşteptat să explodeze ceva în subteran, să se ducă la naiba o parte din oraşul ăsta pe zi ce trece mai insuportabil.

Văd un taxi şi-l întreb pe şofer dacă mă duce pân` la muncă; îmi dă flit: Nu vă supăraţi dar abia m-am întors de acolo. Să fiţi ai dracului! Gestionaţi de minune situaţiile de urgenţă...

De aici nu mai aveam decât o foarte vagă idee cum pot ajunge pe jos la birou. Îmi amintesc vag din perioada în care pedalam pe acolo că trebuie să nimeresc cumva pe Eliade, spre Floreasca. Intru ca idiotul pe Primăverii, casc ochii la viaţa de şmecher trăită de hoţii de pe acolo, dau în Eliade, nu-mi dau seama exact ce direcţie e bine să urmez, încerc să fiu logic şi fac stânga. O străduţă care intra pe lângă parcul Bordei nu îmi inspiră nimic aşa că merg înainte spre bulevardul mare pe care îl văd în faţă. Mă uit mai atent şi rămân cu impresia că m-am întors în Bd. Aviatorilor. Ajung în bulevard şi impresia se confirmă. Am ocolit ca prostul! O măsurătoare aproximativă făcută pe gogu hartă spune că am ocolit vreo 500 m, cale de vreo 5 minute de mers.

Mă duc în China, pe Bd. Beijing, reîntâlnind fluviul de corporatişti. Depăşesc tot ce pot pe trotuarul execrabil de îngust. Să trăiască primarul şi grija lui pentru pietoni! Să trăiască şi corporatiştii care se deplasau cu viteza melcului turbat. Încerc să-mi dau seama dacă mă deplasez în direcţia bună căutând cu privirea clădirile înalte care se observă din zona în care lucrez. Nu văd nimic...

Dau de Şoseaua Pipera şi-mi amintesc că pe ea aş ajunge la Aurel Vlaicu. Îmi dau seama că mai am o veşnicie de mers şi-ncep să înjur în barbă toţi sfinţii (inclusiv pe Blasfemie Foca, invocat când trec pe lângă o clădire din aia urâtă, cu turlă).

Ajung la Aurel Vlaicu şi nu observ niciun semn de anormalitate la intrarea în staţia de metrou. Cobor, întreb dacă se circulă spre Pipera apoi merg pe peron. Aproape imediat ajunge un tren în staţie. Dau să urc dar mă retrag când se anunţă că merge spre Aviatorilor (deci între timp se deblocase staţia Aviatorilor). Îmi dau seama că se merge pe un singur fir aşa că încerc să am răbdare. Constatând că metroul nu mai binevoieşte să se întoarcă de la Aviatorilor (deşi la cât timp trecuse, ar fi fost suficient pentru parcurgerea distanţei Pipera- Aviatorilor şi înapoi de vreo două ori) şi încep să regret că nu am continuat pe jos. Totuşi, ideea de a parcurge Fabrica de Glucoză după potopul de aseară, pe un sector lipsit de trotuar mi se părea o opţiune şi mai proastă.

Aştept şi, aproape de limita răbdării, binevoieşte să vină un metrou gol care merge spre Pipera.

Transpirat, plin de nervi, cu o mare întârziere imputabilă strict celor de la Metrorex, ajung la birou. Aici mă aştepta un client, mă mai aşteptau o grămadă de mesaje la care trebuia să răspund şi colegi care nu păreau deloc încântaţi că au trebuit să-mi facă într-o oarecare măsură treaba.

Eram teribil de tentat să anunţ că nu mai vin deloc azi la muncă dar, amintindu-mi că e Jeni Florea plecată în p**** mă-sii am încercat să reduc proporţiile problemei.

Oricum, s-a dovedit odată în plus că alţii pot întârzia cât şi când vrea muşchii lor fără ca cineva să facă o tragedie din asta dar întârzierea mea a cam fost privită cu mutre...

Plin de nervi am scris un e-mail la care sunt curios dacă va răspunde cineva. Esenţa lui e că, în urma multiplelor probleme create de incompetenţa Metrorex, vreau să-mi se returneze banii daţi luna asta pe abonament. Am scris şi în atenţia unor instituţii care au legătură cu transportul public. Disperat de situaţia asta, aş accepta să primesc cei 70 de lei şi de la doamna primar general... Că tot intenţionează să ne ofere pe gratis nişte servicii oricum execrabil organizate...

Cu titlu de curiozitate, Metrorex se laudă aici că:

"inca din data de 28 aprilie 2016 au fost dispuse prin ordin de serviciu de catre directorul general masuri concrete de verificare si remediere dupa caz, a deficientelor la toate tablourilor si cablurile electrice din statiile de metrou."

Tembelilor! Nu v-aţi gândit că trebuie verificate şi cablurile dintre staţii??? Incompetenţi ordinari!!!

Uite aşa m-am ales eu cu vreo 4 km de mers aiurea pe jos... O ploaie torenţială îmi mai lipsea!

În episodul următor voi relata probabil despre un incendiu catastrofal la metrou, sub titlul Colectiv underground...

 

marți, 7 iunie 2016

Race for the Cure – Happy Run ediţia a doua, 4 iunie 2016




În mare, organizarea a fost cam la fel ca la prima ediţie. Prin urmare, cred că o să fie un jurnal scurt...
Înscrierile s-au pornit tot în perioada de după BIHM, procesul de înscriere a fost la fel de elegant dar a lăsat loc unor mici neclarităţi legate de identificarea participanţilor. Totuşi, în dimineaţa cursei, când mi-am luat kit-ul de start, organizatorii au verificat datele la care nu aveam eu acces pentru că nu-mi luasem tableta la mine (mai exact, nu aveam acces la doua e-mail-uri) iar micile emoţii pe această temă s-au risipit în mai puţin de 5 minute. Voluntarii s-au dovedit din nou eficienţi şi binevoitori. Consider un plus în organizare faptul că puteau fi ridicate kit-uri de start şi în cursul zilei de vineri (cursa desfăşurându-se sâmbătă de data asta, din motiv de alegeri locale, cred), în felul acesta având şi oamenii care poartă centuri de număr ocazia de a-şi regla sistemul de fixare. Pentru că eram cam bulversat, nu mi-am mai luat kit-ul vineri dar, pentru orice eventualitate, am plănuit să-mi pun centura de număr în bagaj.

Păţit fiind ediţia trecută, de data asta mi-am luat cam 2 litri de lichide de acasă, ştiind că temperatura ar putea să fie destul de transpirăcioasă. Chiar nu era momentul să cumpăr apă plată la preţ de Herăstrău...

De data asta vremea a fost relativ caldă dar închisă, cu norişori care au avut aproape permanent grijă să ne ascundă soarele. Startul nu s-a mai dat în plin cuptor. M-am încălzit în stilul meu şi de data asta, oarecum atent la felul în care se simt noile piese de echipament. În timp ce mă agitam eu pe acolo mă trezesc că-mi bagă Digi24 un microfon sub nas. Stăm un pic de vorbă, suficient de puţin încât nu am apucat să-mi dau seama că nu-mi stă în fire să fiu relaxat în astfel de situaţii. Acum, scriind, îmi amintesc că eram un pic invidios pe Andrei, observând că este foarte relaxat dând un mic interviu cu ocazia unei ediţii de Skirt Bike. Probabil eu de atunci aş fi fost invidios şi pe eu de acum, în urma experienţei Digi. :)

Într-o mulţime de necunoscuţi, observ brusc un tricou 321 Sport. Privesc doamna care-l purta, fac o estimare legată de vârsta ei şi îmi dau seama că aproape sigur este vorba de mama lui Radu Restivan. Îmi propun să o salut dar până la urmă anxietatea socială îşi cere tributul. Ideea e că, nepărând o obişnuită a alergării, doamna Restivan se străduieşte şi termină onorabil diverse curse. De data asta am observat-o trecând linia de sosire puţin în urma mea. Pentru că s-a lăsat antrenată în aventura alergării merită aprecierea alergătorilor ceva mai tineri.

Vine şi momentul startului, plec pe la jumătatea grupului de alergători, totuşi suficient de din spate pentru a avansa extrem de lent până la ieşirea de pe trotuar. În mulţimea care se deplasa lent un adolescent simpatic se străduia să depăşească claxonând. Odată coborât pe şosea, mi-am urcat pulsul la +180, am băgat viteză, mi-am umplut plămânii cu aer nefiltrat respirând pe gură (să am o problemă destul de serioasă cu VO2max-ul?), am depăşit tot ce am putut dar, până la finalul liniei drepte a trebuit să recunosc că ritmul meu nu-mi permite să depăşesc prea mulţi alergători. Mi-e ciudă dar, se pare, mai rapid de 6 min/km nu prea am şanse să fiu… 

După curba de la Arcul de Triumf se amenajase de data asta un punct de hidratare extrem de util pentru cei care se află la început cu alergarea şi sunt mai puţin pricepuţi în ştiinţa hidratării. Nu ştiu de ce, acest punct părea să servească selectiv alergătorii. Probabil voluntarii citeau deshidratarea pe faţa unora şi le băgau apa sub nas în mod special acestora. La economie nu mă gândesc pentru că sponsorul care a asigurat apa părea suficient de generos.

Pe următoarea linie dreaptă mulţi au ales să alerge pe trotuar deşi organizatorii rezervaseră şoseaua pentru cursă. Pentru că ador să alerg pe şosea, atunci când se poate, eu m-am numărat printre cei care au alergat pe culoarul oficial. 

La Piaţa Victoriei ne-am mutat pe trotuar. Şi aici era un punct de hidratare pe care l-am depăşit sorbind voios din sticla proprie. Un pic mai încolo, poliţiştii care ne deschideau calea păreau să aibă un pic de lucru cu nişte maşini dormice să taie culoarul de alergare. Totuşi, poliţiştii au fost eficienţi iar soferii blocaţi au fost răbdători astfel încât, cel puţin în clipele în care am trecut eu pe acolo, am simţit un pic de tensiune dar nu m-am simţit nicio clipă în pericol.

Ceva mai sus, verificând fotografiile distribuite de organizatori, am constatat că un binevoitor m-a fotografiat şi pe mine. Am tag pe Facebook cu acea poză. :) Arătam cam aiurea...

Reajuns în preajma Herăstrăului, încă aveam ceva elan. Totuşi, nu-mi amintesc să mai fi reuşit depăşiri dar măcar m-am străduit să nu fiu eu lăsat în urmă. Odată intrat în parc m-a apucat tusea aşa că am tras câteva clipe pe dreapta pentru a-mi elibera căile respiratorii. La finish am avut din nou senzaţia că fetele cu medalii erau plasate cam prea pe linia de sosire, nepermitându-ţi să termini cursa în forţă. De data asta nu prea mai aveam viteză la final dar uneori mi se întâmplă. :)

După ce s-a agăţat de mine medalia mi-am amintit să opresc şi eu cronometrul. Prin urmare, am măsurat câteva secunde în plus. Totuşi, nu-i un capăt de ţară...

Ca date tehnice, pentru mine cursa s-ar descrie aşa:

Data- 4 iunie 2016
Ora startului- 10:09
Distanţă- 5 km
Timp- 31:10,4
Puls minim- 122 bpm
Puls mediu- 181 bpm
Puls maxim- 187 bpm
Calorii consumate- 355 kcal

Cu excepţia distanţei, datele de mai sus au fost obţinute cu acest ceas- cronometru- pulsometru.

În comparaţie cu ediţia de anul trecut, acum am fost mai lent cu vreo 2 minute.

Pe când treceam eu linia de sosire, pe scenă era un om cu chitara care cânta. Mai târziu a apărut şi un negru cântăreţ pe scenă. Curând, a început o porţie de circ la care nu mă aşteptam. Echipele, unele mai mici, altele mai mari, erau puse să răcnească, urmând să se stabilească apoi care este cea mai gălăgioasă. Teribil de jenant...

La închiderea evenimentului s-au lansat grupurile de baloane roz, semn al optimismului în cazul pacientelor oncologice care, tratate la timp, ar avea şanse mari să se vindece.

Dincolo de această plăcută cursă de alergare rămâne un mesaj important:

În măsura în care vă duce capul şi ştiinţa medicală permite, preveniţi tot ce poate fi prevenit. 
De ce să suferiţi crâncen mai târziu dacă puteţi reduce riscurile schimbându-vă stilul de viaţă?