marți, 7 iunie 2016

Race for the Cure – Happy Run ediţia a doua, 4 iunie 2016




În mare, organizarea a fost cam la fel ca la prima ediţie. Prin urmare, cred că o să fie un jurnal scurt...
Înscrierile s-au pornit tot în perioada de după BIHM, procesul de înscriere a fost la fel de elegant dar a lăsat loc unor mici neclarităţi legate de identificarea participanţilor. Totuşi, în dimineaţa cursei, când mi-am luat kit-ul de start, organizatorii au verificat datele la care nu aveam eu acces pentru că nu-mi luasem tableta la mine (mai exact, nu aveam acces la doua e-mail-uri) iar micile emoţii pe această temă s-au risipit în mai puţin de 5 minute. Voluntarii s-au dovedit din nou eficienţi şi binevoitori. Consider un plus în organizare faptul că puteau fi ridicate kit-uri de start şi în cursul zilei de vineri (cursa desfăşurându-se sâmbătă de data asta, din motiv de alegeri locale, cred), în felul acesta având şi oamenii care poartă centuri de număr ocazia de a-şi regla sistemul de fixare. Pentru că eram cam bulversat, nu mi-am mai luat kit-ul vineri dar, pentru orice eventualitate, am plănuit să-mi pun centura de număr în bagaj.

Păţit fiind ediţia trecută, de data asta mi-am luat cam 2 litri de lichide de acasă, ştiind că temperatura ar putea să fie destul de transpirăcioasă. Chiar nu era momentul să cumpăr apă plată la preţ de Herăstrău...

De data asta vremea a fost relativ caldă dar închisă, cu norişori care au avut aproape permanent grijă să ne ascundă soarele. Startul nu s-a mai dat în plin cuptor. M-am încălzit în stilul meu şi de data asta, oarecum atent la felul în care se simt noile piese de echipament. În timp ce mă agitam eu pe acolo mă trezesc că-mi bagă Digi24 un microfon sub nas. Stăm un pic de vorbă, suficient de puţin încât nu am apucat să-mi dau seama că nu-mi stă în fire să fiu relaxat în astfel de situaţii. Acum, scriind, îmi amintesc că eram un pic invidios pe Andrei, observând că este foarte relaxat dând un mic interviu cu ocazia unei ediţii de Skirt Bike. Probabil eu de atunci aş fi fost invidios şi pe eu de acum, în urma experienţei Digi. :)

Într-o mulţime de necunoscuţi, observ brusc un tricou 321 Sport. Privesc doamna care-l purta, fac o estimare legată de vârsta ei şi îmi dau seama că aproape sigur este vorba de mama lui Radu Restivan. Îmi propun să o salut dar până la urmă anxietatea socială îşi cere tributul. Ideea e că, nepărând o obişnuită a alergării, doamna Restivan se străduieşte şi termină onorabil diverse curse. De data asta am observat-o trecând linia de sosire puţin în urma mea. Pentru că s-a lăsat antrenată în aventura alergării merită aprecierea alergătorilor ceva mai tineri.

Vine şi momentul startului, plec pe la jumătatea grupului de alergători, totuşi suficient de din spate pentru a avansa extrem de lent până la ieşirea de pe trotuar. În mulţimea care se deplasa lent un adolescent simpatic se străduia să depăşească claxonând. Odată coborât pe şosea, mi-am urcat pulsul la +180, am băgat viteză, mi-am umplut plămânii cu aer nefiltrat respirând pe gură (să am o problemă destul de serioasă cu VO2max-ul?), am depăşit tot ce am putut dar, până la finalul liniei drepte a trebuit să recunosc că ritmul meu nu-mi permite să depăşesc prea mulţi alergători. Mi-e ciudă dar, se pare, mai rapid de 6 min/km nu prea am şanse să fiu… 

După curba de la Arcul de Triumf se amenajase de data asta un punct de hidratare extrem de util pentru cei care se află la început cu alergarea şi sunt mai puţin pricepuţi în ştiinţa hidratării. Nu ştiu de ce, acest punct părea să servească selectiv alergătorii. Probabil voluntarii citeau deshidratarea pe faţa unora şi le băgau apa sub nas în mod special acestora. La economie nu mă gândesc pentru că sponsorul care a asigurat apa părea suficient de generos.

Pe următoarea linie dreaptă mulţi au ales să alerge pe trotuar deşi organizatorii rezervaseră şoseaua pentru cursă. Pentru că ador să alerg pe şosea, atunci când se poate, eu m-am numărat printre cei care au alergat pe culoarul oficial. 

La Piaţa Victoriei ne-am mutat pe trotuar. Şi aici era un punct de hidratare pe care l-am depăşit sorbind voios din sticla proprie. Un pic mai încolo, poliţiştii care ne deschideau calea păreau să aibă un pic de lucru cu nişte maşini dormice să taie culoarul de alergare. Totuşi, poliţiştii au fost eficienţi iar soferii blocaţi au fost răbdători astfel încât, cel puţin în clipele în care am trecut eu pe acolo, am simţit un pic de tensiune dar nu m-am simţit nicio clipă în pericol.

Ceva mai sus, verificând fotografiile distribuite de organizatori, am constatat că un binevoitor m-a fotografiat şi pe mine. Am tag pe Facebook cu acea poză. :) Arătam cam aiurea...

Reajuns în preajma Herăstrăului, încă aveam ceva elan. Totuşi, nu-mi amintesc să mai fi reuşit depăşiri dar măcar m-am străduit să nu fiu eu lăsat în urmă. Odată intrat în parc m-a apucat tusea aşa că am tras câteva clipe pe dreapta pentru a-mi elibera căile respiratorii. La finish am avut din nou senzaţia că fetele cu medalii erau plasate cam prea pe linia de sosire, nepermitându-ţi să termini cursa în forţă. De data asta nu prea mai aveam viteză la final dar uneori mi se întâmplă. :)

După ce s-a agăţat de mine medalia mi-am amintit să opresc şi eu cronometrul. Prin urmare, am măsurat câteva secunde în plus. Totuşi, nu-i un capăt de ţară...

Ca date tehnice, pentru mine cursa s-ar descrie aşa:

Data- 4 iunie 2016
Ora startului- 10:09
Distanţă- 5 km
Timp- 31:10,4
Puls minim- 122 bpm
Puls mediu- 181 bpm
Puls maxim- 187 bpm
Calorii consumate- 355 kcal

Cu excepţia distanţei, datele de mai sus au fost obţinute cu acest ceas- cronometru- pulsometru.

În comparaţie cu ediţia de anul trecut, acum am fost mai lent cu vreo 2 minute.

Pe când treceam eu linia de sosire, pe scenă era un om cu chitara care cânta. Mai târziu a apărut şi un negru cântăreţ pe scenă. Curând, a început o porţie de circ la care nu mă aşteptam. Echipele, unele mai mici, altele mai mari, erau puse să răcnească, urmând să se stabilească apoi care este cea mai gălăgioasă. Teribil de jenant...

La închiderea evenimentului s-au lansat grupurile de baloane roz, semn al optimismului în cazul pacientelor oncologice care, tratate la timp, ar avea şanse mari să se vindece.

Dincolo de această plăcută cursă de alergare rămâne un mesaj important:

În măsura în care vă duce capul şi ştiinţa medicală permite, preveniţi tot ce poate fi prevenit. 
De ce să suferiţi crâncen mai târziu dacă puteţi reduce riscurile schimbându-vă stilul de viaţă?





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu