A trecut ultima săptămână din octombrie şi nu a venit nici mama auditului. A cam făcut mişto de mine directoraşul... Îţi mulţumesc, Marine!!! Cu tot respectul cuvenit, îţi urez să moară fi-ta şi să-ţi ia foc casa de la ţară!
Şi dacă tot m-am gândit zilele astea că aş putea sta în concediu săptămâna viitoare (pentru o mică explorare în Măcin, de exemplu), mă trezesc că luni (de fapt de ce zic eu luni când e la fel de posibil să lucrez singur şi mâine?), aproape sigur, voi lucra din nou singur... Pentru că...
Sunt răcită, sunt răcită, bolnavă de clanţscuipită...
Şi ştiu din trecut că în astfel de situaţii se lasă cu un medical comandat.
Nu mai spun că sunt nişte chestii un pic mai complicate încă nerezolvate şi conştiinţa profesională mă cam împiedică să las treaba baltă. Nu că alţii n-ar proceda aşa... Deci se cam f*** şi luna noiembrie, ultima lună în care mai puteam visa la o plimbare de câteva zile înainte de venirea iernii, a zăpezii, a gerurilor serioase.
*****************************
...sau cum să-ţi întăreşti o convingere limitativă...
Gând: NU am voie să-mi iau concediu. Şi dacă totuşi se întâmplă să îmi pot lua, se nimereşte în împrejurări în care nu aş avea parte de odihnă (în ideea că, pentru mine, statul acasă este de multe ori la fel de epuizant ca munca -nu cred că e acum momentul să intru în detalii-)
Motivaţie pentru concediu:
-Posibilitatea de a nu plăti o perioadă abonamentul de metrou (afirm de mult timp că e scump, statistica demonstrează că cea mai mare partea a abonamentului este folosită pentru dus- întors la/de la muncă)
Pe motivul acesta m-ar fi tentat să îmi iau concediu între 3- 14 octombrie 2016. În intervalul ăsta singurele drumuri pe care era musai să le fac erau cele legate de semimaraton. Chiar dacă ar fi fost un pic obositor, aş fi putut merge pe jos în centru să-mi iau kit-ul de start, rămânând să merg cu metroul doar înainte şi după cursă. Astfel, reuşeam să amân o cheltuială de 70 de lei, înlocuind-o cu una de 5- 20 lei.
Întâmplarea a făcut ca pe 3 octombrie altcineva să aibă nevoie de zi liberă. Ca de obicei, este o persoană de care depind zilele în care-mi pot lua eu liber. Pe 5 octombrie, sub un motiv oarecare, altcineva îşi reduce ziua de muncă. Prin urmare, se cam fragmenta săptămâna de dinaintea semimaratonului...
Zilele următoare, un directoraş pe care-l urăsc din tot sufletul, anunţă că trebuie făcută ordine în nişte documente până la o dată rămasă încă neanunţată. Prin urmare, nu numai că nu mi-am mai luat concediu dar a şi trebuit să muncesc ca negrul pe plantaţie în zilele pe care le speram libere.
-Mă mai tenta să-mi iau concediu între 21- 28 octombrie, în ideea de a încerca să fac 1- 2 ture cu ea, la rândul ei în concediu.
Aici lucrurile au fost şi mai simple. E de muncă mult (au fost zile în care am stat la birou 10 ore, cu pauze extrem de puţine şi de mici, aproape nemâncat, nebăut, necăcat, nepişat), se anunţă nu ştiu ce control, actele nu sunt tocmai ordonate după aproximativ 100 de zile din 2016 în care am fost nevoit să lucrez singur cât pentru doi oameni (asta spre odihna altor doi oameni care au adunat 55 respectiv 31 zile libere pe 2016), prin urmare trag cât pot pentru a pune ordine în hârtii în speranţa că nu va apărea controlul înainte de a reuşi să pun cât de cât lucrurile la punct. Dat fiind că nu e clar în ce zi va apărea controlul, trebuie să fiu cu arma la picior, nu?
Şi oricum nu se face să pleci în concediu când vine auditul... Că doar eşti un individ responsabil şi, aşa cum te-a învăţat mă-ta, munceşti ca să câştigi bani de crăpelniţă...
În plus, pe 21, a dat boala în cineva deci din nou era obligatoriu să fiu la birou...
În concluzie, s-a dus la naiba speranţa că voi face două ture drăguţe, alături de o femeie cu care, contrar aşteptărilor, chiar m-am simţit excelent în prima tură. Şi, cu amestecul ăsta de nevoi (ale altora, întotdeauna) nici nu îndrăznesc să mai propun vreo dată pentru cine ştie ce tură.
E clar! NU AM VOIE SĂ-MI IAU CONCEDIU atunci când simt nevoia s-o fac... Şi cum în organizaţie nu se obişnuieşte nici programarea concediului cu de-a sila, se pare că sunt condamnat să muncesc până când voi pica de furie şi de epuizare. Menţionez totuşi că, dacă se întâmplă să ajung la pragul de sus al furiei, s-ar putea să se întâmple lucruri. Acum ceva timp, într-un acces de furie, am pocnit cu bocancul în gură un câine. De data asta, bocancul s-ar putea să ajungă într-un bot de om... Şi nu aş regreta deloc dacă aş desfigura pe cineva! Am învăţat eu să înjur dar, câteodată, nu te poţi elibera doar prin vorbe...
Nu am fost niciodată un individ sociabil. Dar nici atât de aproape de a deveni antisocial nu am fost!
Păziţi-vă!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu