Încruntat...

-Ce ești mă așa încruntat?
-Nu mi-e bine.
-Te uiți la noi de parcă ai vrea să ne sari la beregată.
-Am probleme... Eu n-am voie să am probleme?
-Toți avem probleme...


M-am gândit un pic la discuția asta pornind de la ideea că cineva, eu sau ea (o oarecare colegă de serviciu), nu detectează corect emoțiile mele. Eu mă percepeam ca trist, deprimat, descurajat în timp ce ea mă percepea ca furios. Normal, m-am întrebat cine are dreptate și mi-am amintit cum, cu vreo 10 ani în urmă, am avut o discuție despre felul în care, uneori, confund emoțiile pe care le trăiesc. Învățasem atunci să-mi recunosc, observ, teoretizez și ameliorez furia care, cumva, părea să se mascheze în alt sentiment. Învățasem atunci să-mi dau voie să fiu furios în unele situații mai tensionate din viață. Învățasem atunci să-mi exprim și eliberez furia după care, aproape ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să îmi văd mai departe de viață.


Ei bine, acum ceva nu pare să se lege. Dacă ar fi vorba într-adevăr de furie, aceasta ar fi îndreptată către o persoană care nu a făcut nimic atât de toxic încât să-mi stârnească furia. Sigur, unele lucruri nu au mers tocmai bine (și mă întristează asta) dar, de aici până la furie, ar trebui să fie cale lungă. Cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, am încercat să mă educ în spiritul ideii că nimeni nu are obligația să mă protejeze, să-mi poarte de grijă sau să-și abandoneze valorile de dragul meu deci sunt în mai mică măsură tentat să dau vina pe ceilalți când ceva nu merge.


Și dacă, totuși, aproape 6 săptămâni trăite altfel au ajuns într-un mod misterios să mă întoarcă cu 10- 15 ani în urmă, anulând tot ce reușisem să ameliorez în câțiva ani de introspecție și chin? Dacă este de-a dreptul imposibil să modific pe termen lung comportamente și gânduri atât de adânc înrădăcinate în subconștient și atât de toxice încât să mă facă să mă învârtesc veșnic într-una dintre cele două bucle (eu cu mine sau eu implicat într-o relație care nu merge) care par să mă caracterizeze?


Dacă........


Probabil a venit momentul să revizitez cărți care, cu ani în urmă, m-au ajutat într-o oarecare măsură să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Problema e că, în prezent, nu mai am încredere nici în cărți, nici în psihologi, nu mai sunt dispus să cheltui pe psihoterapii, nu mai sunt dispus să experimentez decât dacă am o oarecare garanție că evoluțiile viitoare îmi vor fi în special mie de folos. Data trecută am ajuns la concluzia că le-a fost doar celorlalți viața mai ușoară în urma evoluției mele, mie toată treaba fiindu-mi doar în foarte mică măsură de folos. Și atunci? Mai merită efortul? Mai merită să cheltui timp, bani, emoții?


Cred că deja am făcut cam tot ce era omenește posibil să mă reinventez. Dacă nu am reușit poate e cazul să renunț la idee. Poate e cazul să accept că viața mea se va deteriora pe zi ce trece. Poate că e cazul să încetez să visez cu ochii deschiși.


Aș vrea să mi se întâmple minuni dar... minunile sunt imposibile pentru un individ cât de cât rațional, nu-i așa?