Nevoia de a admira (2)

Un munte oarecare, multe pietre neprietenoase, eu și ea. Într-o scurtă clipă de neatenție, piciorul ei scapă între două pietre. Când observ, mă îngrozesc o clipă imaginându-mi posibilele consecințe (de exemplu, o posibilă fractură care ar fi dus la o situație teribil de tensionată, pe care probabil mi-ar fi fost imposibil s-o gestionez eficient). Ea, calmă, scoate piciorul, se examinează rapid, constată că nu e nimic grav nici la picior, nici la mâna care la rândul ei fusese forțată în micul incident. Își dezinfectează micile răni cu gesturi de profesionistă, se bandajează singură pe unde era ceva de bandajat iar eu asist aproape mut. Îmi imaginez că ar fi acționat la fel de eficient și dacă s-ar fi întâmplat să mă lovesc eu. Mă gândesc că, alături de ea, sunt în siguranță.


Întâmplarea asta face din ea un om mai puternic și mai eficient ca mine și mă face să mă bucur că mi-a intrat în viață și să-i admir capacitatea de a se descurca în situații mai puțin comode.