Crosul Loteriei Române, ediția XXV, 22 noiembrie 2025

 

Rezultatul meu – 31:39 (gun time) pe 5200 – 5400 metri

 

Abonat fiind pe Facebook la o mulțime de pagini legate de alergare, mi-a sărit în ochi și anunțul cu Crosul Loteriei. Chiar dacă distanța anunțată, de vreo 6.4 km, nu era tocmai interesantă pentru un alergător de minim 10k, având în vedere că nu exista taxă și că era extrem de accesibil locul de start (alveola Kiseleff, foarte aproape de metroul de la Piața Victoriei), m-am înscris. Sigur, am citit și regulamentul care prevedea pe alocuri chestii diferite decât cele cu care eram obișnuit eu. M-am adaptat destul de bine totuși.

 

Cred că era doar a patra cursă a mea la care numărul de concurs l-am putut lua abia în dimineața cursei. Nu îmi place deloc treaba asta pentru că pune presiune pe mine, ca timp, în perioada în care și așa sunt emoții legate de concurs. Primele curse cu număr luat dimineață cred că au fost 5k-uri organizate de Fundația Renașterea, acum mulți ani (povestite aici și aici), a treia a fost vara asta, cea de 7k cu plecare de la Biblioteca Națională, a patra Crosul Loteriei 2025.

 

Planul era să ajung în zona de start la 8:00, când începea programul pentru ridicarea numerelor. Totuși, după 3 seri cu concerte pe parcursul săptămânii, marți, joi și vineri, se adunase ceva oboseală așa că am ajuns la start abia pe la 9:30, fix la jumătatea programului de ridicat numere. Mi-am luat numărul destul de repede pentru că nu se formaseră cozi, încă. A fost ok chiar dacă nu citisem cu toată atenția afișele organizatorilor, omul pe care l-am întrebat îndrumându-mă rapid spre colegele care se ocupau de cei înscriși online. Odată numărul luat, știind că îl voi preda după finish, am găsit o soluție ca să-mi fac obișnuitul selfie de dinainte de cursă. M-am uitat după vreo doi alergători cunoscuți, pe care îi văzusem pe lista înscrișilor, dar n-am observat niciun chip cunoscut. Pe unul l-am văzut totuși mai târziu, în cursă, ceva mai în fața mea, de așteptat având în vedere că are o pregătire fizică mult mai bună. Celălalt, probabil nu s-a prezentat la start, pentru că sigur ne-am fi văzut dacă era acolo.

 

Având în vedere că startul era anunțat la 12:00, eu având deja numărul montat pe centură pe la 10:00, am renunțat la obiceiul de a pleca nemâncat în cursă (ferindu-mă astfel, pe cât posibil, de disonfortul gastric care mă lovește des în timpul alergărilor) și am căutat ceva de-ale gurii. Am găsit în apropierea Pieței Victoriei o patiserie Luca (eu sunt mai obișnuit cu Matei dar... asta a fost!) așa că am ronțăit niște saleuri și niște covrigi. Cu patiseria asta am avut o experiență nu tocmai plăcută așa că bine că nu îmi e în drumurile de zi cu zi.

 

Treptat, s-au închis “birourile” de înscriere și în ora rămasă am fost încurajați să ne alimentăm de la punctul de alimentare din stânga porții de start. Nu era cine știe ce varietate de produse dar se găsea câte ceva pe placul fiecăruia, sponsori fiind Kandia, VitaminAqua, Redis, un furnizor de apă și încă cineva, parcă. Aș fi gustat o prăjiturică cu rom dar am renunțat pentru că aveau doar varianta cu prune, nepotrivită pentru un brânzo- carnivor. Un bidon de Vitamin Aqua în schimb mi-a picat tocmai bine, așa că am salvat un bidon de izotonic din ce aveam în rucsac. Sincer, nu mă asteptam la acest punct de alimentare, dat fiind că nu era anunțat în regulament și nici cursa nu era tocmai epuizantă, dar a prins bine. Din punctul ăsta de vedere, organizatorii au primit o bilă alba din partea mea.

 

După ce am terminat ce îmi luasem de la patiserie și m-am considerat suficient hidratat am început să-mi fac mișcările de încălzire. În timpul lor, m-a luat prin surprindere o oarecare durere la genunchiul drept. Nu mi-am bătut prea tare capul cu durerea așa că a trecut până la ora startului. Cu disconfortul muscular de la piciorul drept deja m-am obișnuit și sar peste. Sunt totuși în continuare ofticat că problema a apărut așa, total absurd, în timpul somnului. Dacă ar fi apărut în timpul unei alergări mai lungi aș fi înțeles. Sper totuși să nu se agraveze problema, pentru că pe 14 decembrie am iar cursă…

 

Aproape de 12:00 ne aliniem la start apoi așteptăm, tot așteptăm. Organizatorii se tot gândeau cum să planifice startul, părând depășiți de situație. Au decis până la urmă să dea două starturi, unul pentru persoanele cu dizabilități, unul pentru ceilalți, dar cu copiii așezați în față (alegere care, am citit ulterior, s-a dovedit greșită, existând copii care s-au speriat din cauza aglomerației, au căzut, au suferit accidentări minore). Între timp au intervenit probleme tehnice care i-au determinat să dea startul abia la 12:30. Tensiunea printre alergători era în creștere, începeau să se audă bombăneli inclusiv despre premiile prea mici la un organizator atât de mare. Am ieșit din zona de start ca să ne mai dezmorțim și am revenit. Între timp, eu mă întrebam ce efect mai are încălzirea după aproape o oră de stat înțepenit.

 

Prin zona de start observ o tânără curajoasă care venise să alerge, chiar dacă nu avea tocmai un fizic de alergătoare, fiind mai împlinită decât femeile pe care sunt obișnuit să le văd alergând. Sper că a alergat la sfatul medicului, că mi se pare riscant să alerge de capul ei în situația respectivă. Oricum, dat fiind că am văzut-o și la finish, cred că a fost totul OK pentru ea. Dacă eram genul ăla de om sociabil aș fi intrat în vorbă cu ea, să o încurajez. Între timp, cred că am identificat-o pe Facebook și am văzut că aleargă de ceva vreme... 

 

În sfârșit, începem să fugim. Plec printre ultimii, nefiind oricum suficient de rapid ca să aspir la premii (nici la anul, când voi alerga la 50+, nu voi avea șanse, la cât de bine pregătiți fizic sunt concurenții, inclusiv la această categorie de vârstă), e un pic de buluceală la început dar, după vreun km, deja puteam alerga în ritmul meu, fără să mă incomodeze cei mai lenți și fără să îi incomodez (sper) pe cei care veneau rapid din urmă. Alți alergători erau supărați pe cei lenți (aflați poate pentru prima dată la o cursă cronometrată și având nevoie mai degrabă de încurajări) și le strigau cu reproș: Dă-te!

 

Sigur, de vină era și culoarul de alergare destul de îngust pentru două sensuri, cursă scurtă. Am văzut chiar câțiva alergători care, în primul km, au ales să treacă pe sub banda care delimita sensurile și să alerge pe contrasens până i-au rugat arbitrii să revină pe sensul lor pentru a nu-i incomoda pe cei rapizi care urmau să se întoarcă curând pe acolo.

 

Totuși, atmosfera era frumoasă, atât printre concurenți unde existau echipe cu membri care se încurajau reciproc când se întâlneau, cât și printre spectatori sau trecători întâmplători care fie ne încurajau, fotografiau, filmau, fie așteptau răbdători să traverseze când fluxul de alergători era constant.

 

Pe mijloc, echipa de arbitri am înțeles că era și ea depășită de situație, nereușind să sancționeze câțiva concurenți care au trișat, scurtând traseul. Cineva sugera că au fost chiar premiați oameni care nu au trecut corect peste toate benzile de cronometrare... Eu nu am observat oameni care să trișeze dar, în frunte, nu exclud să se fi întâmplat și așa ceva. Este rușinos, ca sportiv, să apelezi la astfel de manevre dar mai depinde și ce îl determină pe fiecare să participe. Unii pur și simplu sunt disperați după un oarecare folos material, de la un kit consistent la o bună poziție în clasament care să le aducă un premiu.

 

Aproape de primul sfert de cursă mă intersectez cu Ionuț, ultramaratonistul cu care am onoarea să comunic după cursa de la Măgurele și pe care îl urmăream de ceva timp. Nu era exagerat de în față comparativ cu mine și aș zice că asta m-a încurajat, știind că omul aleargă mult mai serios decât mine, pe distanță mai mare, mai des, mai rapid. Să faci semimaraton de trail în 2 ore nu mi se pare deloc lucru ușor, iar el reușește asta.

 

Întorc la Arcul de Triumf și revin către alveola Kiseleff. În zona de start / finish spectatorii păreau entuziasmați, toți cu telefoanele spre noi. Termin prima buclă și, imediat după poarta de start, îl văd pe George Baltă oprit. Târziu mi-am dat seama că el avusese cursa scurtă, doar de o buclă și terminase deja. Omul ăsta, George Baltă, merită toată admirația. Deși a ajuns într-o situație deloc confortabilă, reușește totuși nu numai să se bucure de viață dar să îi încurajeze și pe alții să o facă.

 

Între timp, auzeam schimburi de încurajări din toate părțile, de parcă alergarea ar fi sport de echipă. Bine, am aflat, tot participând la curse, că există multe grupuri care se antrenează împreună, ghidați de câte unul mai experimentat. Eu, mai sălbatic de felul meu, nu am încercat să mă alătur unui astfel de grup deși, cândva, mă gândeam să încerc cu 321 Sport. Cineva, cu ochii pe sportwatch probabil, sugera că nu vom alerga 6,4 km, cursa reală fiind mai scurtă. La final, s-a dovedit că avea dreptate, cursa reală având undeva pe la 5200 – 5400 metri.

 

Trag de plămâni și pe ultimul sfert de cursă, gâfâi ca locomotiva (respir de parcă aș fi fumat de 50 de ani...), fac ultima întoarcere, îmi propun să termin în forță dar observ că e balamuc la finish așa că o las ușor, renunțând să încerc depășirea unui grup de vreo 5 alergători. Pe dreapta culoarului o mulțime de oameni păreau să staționeze, pe stânga puteai termina alergând dar încet, că altfel riscai să te ciocnești cu alți participanți care păreau debusolați după ce terminau cursa. Chiar și eu am fost debusolat, deși am adunat ceva curse în picioare. Mi-a luat ceva timp până să mă retrag într-o parte, să opresc aplicațiile, să îmi dau seama de ce stăteau oamenii ăia înainte de linia de sosire, să trec cât mai nederanjant posibil prin fluxul de alergători și să mă așez și eu la coada pentru predat numere. Nu mi-e deloc clar dacă miza principală era să predăm numerele sau erau ei foarte dornici să ne ofere tricoul ăla (plăcut de purtat, recunosc, chiar dacă este de bumbac și nu poți alerga cu el). Fapt e că, citind în regulament că numerele trebuie predate, mi s-a părut normal să respect această cerință.

 

După cum m-am obișnuit, când nu sunt epuizat după cursă, am stat în zonă până la finalul evenimentului, asistând și la festivitatea de premiere a celor mai rapizi 10 din fiecare categorie și a grupurilor cele mai mari. Înainte să plec, am observat lângă ecranele cu rezultate coduri QR care duceau direct la clasament. Am scanat, am văzut cum stau apoi, pâș- pâș, m-am retras spre metrou.

 

Probabil, dacă nu voi fi plecat la altă cursă, voi alerga și la anul la Crosul Loteriei.

 

Una peste alta, în rezumat, din punctul meu de vedere, plusurile și minusurile cursei au fost cam așa...

 

Plusuri:

 

-gratuitatea cursei

-punctul de alimentare

-QR-ul cu clasamentul

-eficiența voluntarilor de la ridicarea numărului și cei de la predarea lui

-tricoul de la final

 

Minusuri:

 

-cursa mai scurtă decât se anunțase

-întârzierea orei de start

-zona de start / finish subdimensionată și neglijent organizată

-ridicarea numărului în dimineața cursei

-acceptarea unui număr prea mare de participanți raportat la suprafața dedicată evenimentului

-cursa comună pentru copii și adulți

-imposibilitatea de a alege dacă alergi cursa lungă sau cursa scurtă