De când m-am înscris la BB Trail 26 (transformat ulterior în BB Trail 28.3) am avut așa o vagă împresie că m-am băgat la o cursă prea grea și că mă paște un DNF. Cu impresia asta în gând, duminică 24 mai 2026 am profitat de vremea care se anunța suficient de bună (un pic de frig și vânt, în rest tocmai bine de mers) și de încurajarea venită de la Cezar și am făcut o recunoaștere pe traseu, fiind cât s-a putut de atent la track, la detaliile terenului, încercând să anticipez cam cum o să fie în cursă.
Sâmbătă eram
aproape să renunț la tura de recunoaștere, consumând mult timp cu urmărirea
celor întâmplate la Transylvania 100k, apucând până la urmă să îmi iau bilete
de tren, să îmi fac rucsacul și să dorm câteva ore.
Duminică, pe la 3:30,
eram deja în picioare pregătind
ultimele detalii astfel încât să plec spre gară pe la 5:00. Ajung în gară cam la limită dar prind trenul așa
că la 06:09 pornesc spre munte cu IR 1735. La 7:53, cu doar 3 minute întârziere, cobor în Bușteni,
traversez calea ferată prin coada trenului, pe Str. Grivița, continui pe Str.
Zamorei, în zona Castelului Cantacuzino sunt un pic debusolat (mai mult
gândindu-mă la modul în care se va amenaja traseul pentru cursă decât
simțindu-mă rătăcit) dar apoi fac stânga pe Str. Castelului și intru curând în
pădure, având de ales în capătul străzii din două direcții: spre Valea Fetei și pe marcajul de Zamora.
Dat fiind scopul meu, am făcut stânga și am intrat imediat în necunoscut. Mă
orientam după track-ul luat de pe site-ul cursei, încârcat în Locus Map și după
detaliile hărții din aplicație. Primul reper important era curba la 90 de grade
spre dreapta, când ajungeam deasupra Văii Fetei. Am ajuns aici cam după 1,3 km
de la capătul străzii Castelului. Pe porțiunea asta au fost câteva chestii care
puteau fi interpretate ca alarmante: o bucată bună am avut gard electric pe stânga, semn că ursul dă pe acolo,
pe drum erau doar urme de mașini și... de urs, abia am găsit cu greu o urmă
care părea de pantof de trail, terenul era destul de noroios și asta promitea
probleme de înaintare. În schimb, partea frumoasă e că am sesizat o veveriță
alergând în pădure, pe versantul din dreapta pe care îl periam periodic cu
privirea de frica ursului.
Odată luată
curba, am fost atent la potecile care plecau în sus, în dreapta și la cursurile
de apă traversate, pentru că track-ul în lungul unui astfel de curs de apă
continua. Am avut vreo două alarme false așa că am pierdut ceva timp cu oprit,
scos telefonul, verificat pe Locus, pus telefonul la loc, repornit. Cam după 1
– 1,1 km de la curba 90 grade dreapta ajung la ruinele unei clădiri aparținând
de ceva cu Hidro, în dreptul acesteia existând și un pod care părea să
traverseze Valea Fetei. Până aici am avut drum forestier unde cam singurul
disconfort era dat de noroi. Totul părea să semene cu locul în care urma să
părăsesc Valea Fetei așa că m-am oprit, am căscat ochii mari, am observat bine
zona și am observat o potecă umedă, la început înierbată, am postat niște poze
pentru cei care mă încurajează să călătoresc și să alerg prin reacțiile lor
apoi...
Potecuța
înierbată intră curând direct pe cursul de apă, înaintarea cerând mai departe
efort și atenție. Nu știu de ce, curând am devenit un pic speriat și nervos
pentru că traseul ăsta nu prea semăna cu ce credeam eu. De apa prin care călcam
nu îmi făceam prea multe griji pentru că eram încălțat în bocanci (cu pantofi
de trail, fără membrană, o să fie foarte interesant pe aici) și era oricum
destul de cald, dar mă temeam de alunecare pe pietrele și lemnele din apă sau
de prins piciorul între cine știe ce crengi aflate sub stratul gros de frunze
moarte. N-am mers în viața mea pe un strat așa gros de frunze moarte.
Înaintam cu
viteza melcului pe acel teren ciudat când găsesc o porțiune de câțiva metri pătrați,
cât de cât uscată, tocmai bună pentru un popas. Mă opresc, dau să postez poze
și constat că nu prea e semnal (probabil mergea doar vocea, nu am avut
inspirația să încerc, de fapt nici nu prea aveam pe cine să sun), apare un pic
de anxietate pe tema asta, îmi ajustez echipamentul, beau un pic (până acasă am
băut doar 1,75 litri din cei 2,25 pe care îi luasem la mine), scot bețele și
constat că, nu știu cum și unde, am pierdut dopul din vârful unui băț, renunț
să îmi fac griji și din cauza asta, o iau mai departe în sus pe pârâiaș. Am
încercat să abordez bucata asta de traseu atât cu mers pe marginea apei, când
se putea, cât și cu mers prin apă, când nu părea să se arate o variantă mai
bună. Nu știu cum ar fi ideal să abordezi bucata asta dar știu că mie mi s-a
părut dificilă. Odată scoase bețele parcă a mers mai bine înaintarea dar tot
așteptam cu nerăbdare să ies de pe cursul de apă.
După vreo 600 de
metri în care m-am chinuit așa, timp în care am observat cu totală surprindere
două anvelope aruncate prin nu știu ce fenomen pe acolo, verific a nu știu câta
oară track-ul și văd că am depășit un pic curba la stânga mult așteptată.
Observ terenul și identific o potecuță firavă care, pentru aproximativ 100 de
metri, tot în lungul unui firicel de apă a mers. Mă săturasem până în gât de
tipul ăsta de „potecă” pe care mai degrabă o ghiceai decât o vedeai.
În sfârșit, track-ul părăsește cursul de apă și apucă în
stânga pe o culme care părea cuminte până pe Vf. Zamora. Direcția generală era
ceva gen curbă largă, greu de ținut așa, ochiometric. O vagă urmă de potecă se
observa pe o bună parte a acestui segment de traseu, chiar a fost de ajutor
pentru orientare. Totuși, din loc în loc erau copaci prăbușiți iar aceștia
complicau înaintarea. Mi-am frecat posteriorul de ceva copaci căzuți în tura
asta, nu mă mira dacă cedau pantalonii pe care, în grabă, i-am ales prost,
foarte prost. Mă tot uitam pe telefon să verific distanța până în vârf dar,
oricât urcam, distanța părea să rămână neschimbată. Descurajant…
Pe când mă apropiasem cu greu de Vârful Zamora (distanța de
pe hartă scădea, în sfârșit), mi se pare că aud voci din spatele meu și îmi
imaginez că sunt alergători care fac la rândul lor recunoaștere pe traseu. Un
pic mai sus, ies din pădure și mă bucur să pășesc pe o iarbă plăcută până în
Vf. Zamora. Făcusem cam 3 ore din gară până aici. Din urmă, presupușii
alergători nu apăreau, în schimb, pe versantul sudic al vârfului, observ câțiva
oameni pe marcajul dinspre Bușteni.
Pe aici, văzând sub mine atâtea adăposturi de oi, de vaci,
de ce or fi fost, m-am temut de câini și m-am bucurat că nu sunt chiar singur.
Totuși, marcajul mergea strategic chiar pe culme, cât mai sus față de
adăposturi. În plus, animalele încă nu urcaseră pe munte așa că nici câinii nu
erau sus.
Am crezut că în câteva mișcări ajung în drumul de pe culmea
principală a Baiului dar în realitate am mai avut nevoie cam de o oră.
De aici, cel puțin pentru o vreme, nu mă mai asteptam la
surprize neplăcute. Încercam să mă relaxez cu privire la aspectul timp dar tot
eram îngrijorat că merg prea încet, luând în calcul timpul limită de 6 ore pe
care îl voi avea la dispoziție în cursă și distanța mai mare a acesteia. Până
la urmă, ce o fi o fi! Important e să nu mă accidentez pe 6 iunie și să mă
bucur de traseu, indiferent dacă voi reuși să termin în 6 ore sau nu. Până la
urmă, cum glumeam recent, cu un DNF toți suntem datori.
Nu știu de ce, rămăsesem cu greșita impresie că odată
terminată Culmea Zamora, nu voi mai avea decât accidental de urcat. N-a fost
așa. După o bucată cât de cât molcomă pe care am lăsat în dreapta firele de apă
care formează mai jos Valea Zamora, mă iau la trântă cu o nouă urcare, din Șaua
Baiului înspre Vf. Baiul Mare. După vreo 400 de metri (lungime, nu diferență de
nivel) de urcare, timp în care m-a cam depășit toată lumea, drumeți, alergători,
bicicliști (cu cei din urmă apucând să și schimb câteva vorbe) ajung în punctul
în care track-ul meu făcea 90 de grade dreapta, începând coborârea spre Vf.
Cumpătu. La marginea pădurii știam că voi trece pe lângă o stână așa că am avut
și aici emoții legate de câini dar, din fericire, stana era pustie. Părea și
foarte părăginită, dar ăsta e alt aspect.
Revenind, primii pași de coborâre dinspre Vf. Baiul Mare (nu
de pe, pentru că nu l-am atins) au fost cam de dat de-a dura, fiind pantă mare
pe un versant cu dâmburi de iarbă și pietre care îți susțineau pașii. Cât o fi
ea de coborâre, eu n-aș alerga pe această primă pantă, pentru că ar fi destul
de mare riscul să pic în nas. Un pic mai jos în schimb, au fost vreo două
porțiuni de plai frumos înierbat în care am luat-o la fugă cât eram eu de în
bocanci și cu rucsacul de o zi în spate. Superbe pentru alergat porțiunile
alea. Probabil, în cursă, îmi vor lăsa cea mai plăcută amintire.
După vreo 600 m lungime, un vârfuleț de 1815 m altitudine
m-a păcălit, în prima fază fiind convins că acela e Cumpătu. După ce am depășit
acest 1815, din stânga au apărut mulți drumeți care ieșeau din Valea Rea unde,
cel mai probabil, fuseseră la narcise. În realitate, din 1815 a urmat o curbă
largă spre stânga la capătul căreia m-am orientat ca să nu pornesc spre Plaiul
Tufa care m-ar fi scos în Valea Rea, jos, aproape de confluența cu Prahova. Prin
urmare, pe cel mai proeminent plai, cel din stânga, nu aveam voie. L-am depășit
apoi am devenit atent că și înainte aveam două golfulețe de pădure iar eu
trebuia să apuc spre golfulețul stâng. Ușor – ușor mă apropii de el, observ că
e liniște la stână, constat că e o porțiune fără urme de potecă, având
posibilitatea să o iei pe unde nimerești, prin iarbă și prin urzici, multe
urzici. Dacă eram în pantaloni scurți pe acolo, eram mâncat.
Am luat-o prin stânga stânei apoi am găsit o chestie care
aducea vag a potecă și cobora în pădure. Ca direcție generală lucrurile erau
clare, tot în jos. Necunoscuta era legată de tipul terenului pe care voi
evolua, o potecă clară sau aiurea prin boscheți. Pentru că urma de potecuță am
pierdut-o curând, fugind undeva în stânga mea, probabil în lungul marcajelor
silvice pe care le observasem o vreme, au urmat cam 1,2 km de trecut aiurea
printre copăceii tineri, de sărit peste trunchiuri căzute, de coborât cu grijă
pe stratul de frunze moarte, de traversat mici firișoare de apă. Spre final am
nimerit fix în Valea Șipa, care nu avea niciun fel de potecă în lungul ei așa
că am căutat un pic mai sus, în stânga, prin pădure, o cale cât de cât
accesibilă. Câteodată mă gândeam că aș avea mai puțin de pătimit dacă aș avea
răbdare să fac suficient stânga încât să revin în track dar terenul nu părea
nici pe acolo promițător așa că îi dădeam înainte, la vale. Fapt e că, după
aventura asta, habar nu am cum arată Piciorul Calului, dacă e alergabil pe el,
dacă e măcar poteca bună, dacă…
În sfârșit, văd drumul forestier. Găsesc o cale să cobor
spre el fac dreapta și constat că drumul trece peste Valea Șipa pe pod. Putea
fi complicat să ies în drum dacă insistam pe vale… M-am relaxat cât de cât
odată ajuns aici, depășisem cu succes porțiunea de pădure prin care, probabil,
de obicei umblă doar ursul. Las în dreapta forestierul care urcă o vreme în
lungul Văii Șipa, forestier pe care cred că am coborât acum niște ani, într-o
tură a lui Bogdan (care a crezut că mă voi orienta bine spre Valea Rea, nu că
ne vom trezi pe o vale vecină) apoi trec pe lângă un gard care pare să
delimiteze un parc despre care nu am nicio informație (intuind totuși că e zona
de relaxare a unor șmecheri, noi Ceaușești), dau de un panou care spune că aia
e pădurea familiei regale, motiv pentru care îi transmit acesteia niște vorbe
“bune” iar pe când mai aveam vreo 3,5 km de drum forestier până în zona
Castelului Cantacuzino, renunț la traseul de concurs și trag spre șosea pe Str.
Saielelor. Poate continuam pe traseul de concurs dacă nu era tare noroios acest
drum forestier. Am și nimerit după mari ploi, e adevărat. În cursă sper să
alerg după o perioadă secetoasă,
cred că ar fi mai ușor așa, inclusiv în zona aia imediat după părăsirea
drumului forestier din lungul Văii Fetei.
Pentru că nu mai
aveam niciun chef să mă orientez, am zis să o iau tot în jos până ajung în DN1.
Acum, că mă uit pe hartă, aș zice că a fost cea mai bună decizie, pentru că
strada proastă m-a dus mai bine decât asfaltatele cu care s-a intersectat. Trec
calea ferată, traversez Prahova apoi ies în DN 1 pe care mă duc în dreapta.
Nu știam ce o să
fac mai departe, dat fiind că mai aveam o grămadă de timp până la trenul de 19:32
la care îmi luasem bilet, dar în mare planul era să mă igienizez un pic, să
schimb tricoul, să mă odihnesc, să mănânc, să beau.
În fața Parcului Central din Poiana Țapului mă opresc pe o
bancă să mă odihnesc și hidratez apoi continui spre Bușteni, las în stânga
strada spre Mânăstirea Caraiman de care nu avea niciun chef la ora aia, ajung
la ramificația spre telecabină și aici o iau în sus, îmi curăț un pic bocancii
în Valea Jepilor, mă opresc mai încolo pe iarbă să mă schimb, tricoul de schimb
se pitise undeva prin rucsac așa că am improvizat cu o bluză de polar ca prim
strat (oricum se făcuse vreo 17:15 deci se lăsa rece), cobor la loc în DN 1, ajung la gară, tot extrem de
devreme părea, mă mai sucesc prin oraș, bag pe sub nas un langoș și niște cafea
după ce, sus la Silva, observasem că e închis la Nea Ion, unde mă oprisem în
2019 cu Cristina (aveam timp să mănânc dacă avea deschis, nu că n-aș fi avut
sandwich-uri în rucsac dar… mereu e mai bun ce nu ai în rucsac), până la urmă
revin în gară și aștept trenul care a sosit cu 24 de minute întârziere.
În spate la Silva am oprit track-ul pe aplicațiile cu care
înregistram, normal că la câte aplicații am m-am și încurcat un pic în ele,
deci aș putea spune că, din Gara Bușteni până la Hotel Silva am parcurs 25,09 -
26,62 km, am petrecut pe traseu 9:16:50 (din care 4:27:19 - 6:19:24 în mișcare), am câștigat 1458 -
2059 m în altitudine (funcție de aplicație, au cam diferit cifrele).
Ca viteză mică, am avut:
-un minim de 1,41 km/h pe km 6 (se pare că în prima parte de
urcare prin pădure spre Vf. Zamora, după ce ieșisem de pe cursul de apă)
-1,50 km/h pe cursul de apă care ocupa toată poteca, imediat după ieșirea din drumul forestier din
lungul Văii Fetei
-1,69 km/h prin
jungla de pe Piciorul Calului unde pierdusem cam orice urmă de potecă
-1,94 km/h în
zona ieșirii din Culmea Zamora în culmea principală a Baiului
-1,98 km/h pe
urcarea finală spre Vf Zamora
-2,02 km/h în zona
stânei și a intrării în pădure dinspre Vf. Cumpătu
-2,06 km/h cam
tot prin jungla de pe Piciorul Calului
-2,19 km/h pe km
12 (urcarea finală din Șaua Baiului spre curba 90 grade dreapta către Vf.
Cumpătu)
-2,62 km/h pe km
23 (în lungul DN1, probabil când a trebuit să traversez în căutarea unui
trotuar)
-2,63 km/h pe km
20 (pe ultimul sector de drum forestier, înainte să fac stânga pe Str.
Saielelor)
-2,70 km/h la
final, pe urcarea spre Silva
Viteză mai mare
am avut:
-punctual, pe vreo trei segmente scurte, relativ plate sau
în ușoară coborâre, pe care am alergat aproape de Vf. Cumpătu, am atins 9,52
km/h
-un maxim de 5,69 km/h puțin înainte să părăsesc DN 1 către
Silva
-5,20 km/h pe km 22 (pe ultimul sector al Str. Saielelor
până în dreptul Gării Poiana Țapului)
-5,19 km/h pe km 25, în dreptul Parcului Schiel
-4,95 km/h pe km 21, pe Str. Saielelor
-4,65 km/h pe km 8, pe zona relativ plată de după Vf. Zamora
-4,46 km/h pe km 11, de sub Vf. Băiuțu până în Șaua Baiului
-4,26 km/h pe km 2, înainte să ajungă drumul forestier
deasupra Văii Fetei
Acestea fiind
zise, cu o mai bună orientare facilitată de marcajele de concurs, cu rucsac de
alergare vizibil mai ușor și pantofi de trail, aș putea menține mai mult timp
acea viteză de aproape 10 km/h pe Cumpătu, m-aș putea apropia de ea pe șosea și
drumuri forestiere, poate și pe zonele relativ plate de pe Vf. Zamora și de
dinaintea Șeii Baiului, câștigând astfel timp pentru a compensa viteza mică pe
care nu prea am cum s-o îmbunătățesc pe sectorul de urcare spre Vf. Zamora,
începând cu ieșirea de pe drumul forestier din Valea Fetei. Nu sunt 100 %
convins că o să pot astfel termina traseul de concurs în 6 ore dar există șanse
să termin la timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu