Duminică...

Uneori, zile de la care nu aştepţi nimic special îţi oferă o stare de bine greu explicabilă.

Mă trezesc mult mai devreme decât de obicei (era vreo 8 dimineaţa, în alte duminici mă găseşti dormind şi la 10 sau 11), merg la cumpărături, am surpriza unor reduceri venite cam la momentul potrivit (unii cunosc genul acela de situaţie în care te bucuri că ai în buzunar 10 lei în plus), mă întorc acasă, citesc câteva pagini din Dileme vechi, vechi.

Mai târziu adorm... Când mă trezesc fac puţină ordine prin haosul de acasă apoi constat că e târziu, tare târziu... Totuşi, mai răsfoiesc odată acele Dileme, reţin câteva pagini pe care-mi subliniasem câte ceva apoi adun într-o pungă resturile rezultate. Acum, dată fiind ora târzie (nu foarte târzie, era aproape 8 pm), mă întrebam dacă mai am chef să ies până la un container de hârtie sau arunc respectivele fragmente de ziar la grămadă cu gunoiul menajer.

Ajuns la acest punct, profit de ocazie ca să-mi fac autocritica. Deşi mi-ar plăcea ca la mine acasă deşeurile să fie aruncate în containerele potrivite, datorită lipsei de organizare (poate şi de voinţă comună) majoritatea gunoaielor se aruncă la grămadă. Cred că sunt singurul care, din când în când, îmi mai pun în rucsac pet-uri sau hârtii şi le arunc în containerul care îmi este în drum aproape zilnic. Odată, după ce poftisem la nu ştiu ce sticlă de bere cu tequila, ţin minte că am cărat la un container potrivit sticla aceea.

Revenind la seara de duminică, mi-am spus că pot profita de acele câteva ziare pentru a face o plimbare pe bicicletă. Planul era să trec pe la Titan, să arunc hârtia acolo apoi să vin acasă după o scurtă plimbare prin IOR. Dar de la plan până la realitate e ceva distanţă.

Pornesc deci spre Titan, sesizez cât de bine plasate sunt gurile containerelor de acolo (am putut să mă opresc cu bicicleta lângă bordură, să scot ce aveam de aruncat, să arunc şi apoi să-mi văd de drum fără să mă fi dat jos de pe bicicletă sau să mă fi urcat pe trotuar) apoi decid să-mi continui plimbarea. Am pornit mai departe cam fără ţintă. Absolut întâmplător m-am trezit pe Dudeşti şi, inevitabil, am trecut prin pasajul Mărăşeşti. Dacă tot eram acolo m-am gândit să dau o tură prin Parcul Carol dar, ajuns în faţa lui (amintindu-mi cu ocazia asta de încercările făcute cu peste 10 ani în urmă pentru a-mi lua permisul de conducere, permis pe care nu-l am nici acum... din nou autocritică), am constatat că nu am chef să traversez în stânga. Am trecut pe lângă nişte copii care se jucau cu mingea cam în mijlocul şoselei (probabil că, locuind în zonă, aflaseră că în acea suprafaţă rar intră o maşină), am continuat pe 11 Iunie, am revăzut Fabrica (amintindu-mi de acel DarkFest), am ajuns la Unirii apoi am decis să fac o scurtă plimbare prin Tineretului. Intru, mă plimb puţin, aud un tătic spunându-i copilului că trebuie să-i pună şi lui lumini pe bicicletă (uneori chiar e plăcut să te dea cineva drept model), mă întorc spre intrare cu gând să mă uit la meci câteva minute, meciul nu începea la ora aia aşa că ies. Pe trecerea de pietoni, aşteptând verde, mă trezesc în stânga cu un decolteu care mi-a atras atenţia. Depăşesc momentul (gândindu-mă, probabil, că simplul fapt că îţi place ceva la o femeie întâlnită pe stradă nu înseamnă nici că ti-ar plăcea din mai multe puncte de vedere, nici că te-ar plăcea la rândul ei), traversez, pe Şincai aproape acroşez o altă fată care mergea pe lângă bicicletă (eu neatent, ea insuficient atentă), trec fără să ne ciocnim, pedalez mai departe spre Nerva Traian- Piaţa Alba Iulia şi, încet- încet, ajung acasă. 25 km, 2 ore de pedalat, ajung acasă pe la 10 seara după care, bănuiesc, am fugit la somn.

Exact asta o să fac şi acum, public acest text apoi fug la somn pentru că mâine, la acest rău necesar numit serviciu, s-ar putea să mă aştepte nişte momente nu prea comode pentru felul meu de a fi.