duminică, 11 iulie 2010

Ziua a treia, şi ultima (cred) sau Cu bicla la psiholog...

Poţi să te gândeşti că a mea bicicletă a picat în depresie sau tocmai a descoperit că e maniaco- depresivă sau suferă de anxietate de performanţă (când era mai tânără făcea mai des trasee lungi, acum nu mai poate, săraca...). Mai poţi să te gândeşti că micul accident de joi a avut loc datorită instinctului de sinucigaşă pe care nu-l bănuiam la bicicleta mea.

Până la urmă un pic de adevăr este în presupunerile astea doar că... problemele bicicletei sunt cât se poate de fizice... un joc în ghidon şi frânele pe spate mai puţin eficiente decât aş dori. Cum nu sunt mecanic de felul meu, cred că problemele astea mă vor determina să mă întorc în metrou de luni... Şi cât de bine era pe bicicletă, om printre caroserii fără chip, fără personalitate...

Aşa păţeşti când te ancorezi în trecut. Nu mai găseşti piese pentru bicicletă (eu nu mă pricep dar aşa mi s-a spus) sau găseşti piesele care nu sunt tocmai potrivite montarea lor necesitând compromisuri (asta e tot din auzite), nu reuşeşti să faci planuri de viitor, rămâi ancorat în amintiri cu oameni care ţi-au fost cândva dragi, cu alţii pe care îi apreciai dar pe care ai ajuns cu timpul să îi urăşti, cu alţi oameni despre care, deşi te-au dezamăgit cândva, mai păstrezi amintiri plăcute.

Ei, gata cu pălăvrăgeala! Era vorba de bicicletă... Ei bine, m-am obişnuit ca la întoarcerea acasă să atârn casca pe cadrul bicicletei, astfel devenind aproape imposibil s-o mai uit acasă. Prin urmare, drumul dus- întors pe care l-am avut de făcut a decurs fără incidente. Doar la întoarcere am avut un insight. Depăşind pe stânga o maşină care făcea dreapta mi-am amintit fulgerător de căzătura de joi seară. Când am trecut pe lângă aripa spate- stânga a maşinii m-am imaginat căzând din nou şi, odată trecut, am răsuflat uşurat. Deci asta s-a întâmplat, nu am frânat când omul a făcut dreapta în faţa mea, nici direcţia nu am schimbat-o suficient...

Prin urmare, pe vreme bună la dus şi pe un pic de ploaie la întors, am adunat pe ciclocomputer următoarele detalii:

Dus- 5,55 km parcurşi în 20 minute şi 36 secunde cu o medie de 16,81 km/oră şi o maximă de 26,2 km/oră. Am mers foarte lejer pentru că, făcând pentru prima dată sectorul respectiv de traseu pe bicicletă, nu ştiam cât voi face pe drum.

Ajung, leg bicicleta (deşi sunt şi eu tentat să afirm că cel mai bun antifurt eşti tu, după cum citeam într-un articol de pe bicla.ro), rezolv ce aveam de rezolvat apoi...

Întors- 5,52 km parcurşi în 21 minute şi 41 secunde, cu 16,23 km/oră viteza medie (cred că se simţea ploaia şi indiferenţa faţă de ora la care urma să reajung acasă, cei doi factori m-au făcut să nu mă grăbesc deloc), 25,4 km/oră viteză maximă şi, după resetul de miercuri seară, 49 km odometer.

Aproape de 11:00 eram deja acasă, mă aşezam pe pat şi cădeam într-o melancolie blegoasă de zile mari... Mai târziu m-am întins în pat, am adormit şi, pentru câteva ore, am scăpat de gânduri. Gândurile au revenit pe la 16:30 când m-am trezit, mi-am amintit că am rufe de spălat, m-am gândit cu o undă de regret că nu ajung nici azi la Lecturi urbane. Nu-mi dau seama ce se întâmplă dar e a nu ştiu câta oară când îmi propun să merg la Lecturi urbane şi mă răzgândesc până la ora evenimentului... E şi asta o problemă, printre altele...

Care altele? Păi... m-am cam săturat să mă ascund după deget aşa că o să vă spun. Voi scrie atât pentru cei care bănuiesc câte ceva cât şi pentru cei care nu şi-au bătut capul pe subiectul acesta. Voi scrie cât pot eu de simplu şi de clar despre nişte probleme destul de supărătoare încât ameliorarea lor să constituie o prioritate pentru mine. Da, chiar este o prioritate deşi a lucra la asta este uneori dureros, aşa cum s-a dovedit azi şi, de-a lungul vremii, în alte zile de sâmbătă...

Concret, este vorba de nişte boli (din păcate sunt chiar boli, apar în diverse sisteme de clasificare ale problemelor de sănătate, nu sunt, aşa cum ar fi fost mai puţin trist, simple mofturi) care se cheamă cam aşa: fobie socială, TAG, personalitate dependentă. Cei care şi-au bătut cât de cât capul cu psihologia înţeleg despre ce e vorba. Cei care se declară împotriva psihologiei pentru că "prea au psihologii convingerea că le ştiu pe toate" probabil nu vor înţelege niciodată. Cei aflaţi între cele două "extreme"... despre ei nu ştiu acum ce aş putea să scriu. Ei bine, pornind de la aceste denumiri destul de tehnice, am parte de o grămadă de probleme în viaţa de fiecare zi. Mi-ar lua o veşnicie să vă dau doar câteva din mulţimea de exemple care dovedesc cât am de pierdut dacă las situaţia să degenereze... Prin urmare...

Acum o să înţelegeţi probabil de ce am consumat (precizare importantă, am consumat timp, nu am pierdut timp) o grămadă de timp citind sute, chiar mii de pagini de psihologie. Este firesc, atunci când ajungi să conştientizezi o problemă, să cauţi soluţii pentru rezolvarea ei. Cu greu, lovindu-mă de diverse idei preconcepute şi alte dificultăţi, am început şi eu să caut soluţii prin toamna lui 2007. Atunci, din diverse motive (acum aş vorbi de rezistenţă la terapie şi de o alianţă terapeutică care nu s-a putut stabili), am renunţat după câteva luni. Un scurt rezumat al acelei perioade, aici şi aici.

Acum, mai exact în trecutul recent, m-am întors la ideea de psihoterapie în urma unor incidente nu tocmai plăcute. Adevărat, am schimbat tipul de psihoterapie. La fel de adevărat este că, de data asta, am ameliorat până la a o face suportabilă o problemă care mi-a stricat 3 ani şi ceva din viaţă. Prin urmare, deşi nu e deloc uşor, mi-am propus ca măcar de data asta să merg înainte, să am răbdare, să fiu cât mai activ posibil în direcţia ameliorării diverselor probleme care, din când în când, mă reîntorc în plin coşmar.

Deşi nu mi-e întotdeauna uşor să accept asta, consider că merită să sacrific câte ceva pentru a-mi apropia relativul succes. Prin urmare, las mai jos pe lista priorităţilor dorinţe care, pe moment, sunt dificil de împlinit. Ies mai rar pe munte, renunţ pentru o vreme la ideea unei biciclete noi, cumpăr mai rar cărţi, ies mai rar la concerte (asta nu e o treabă chiar bună pentru că, în contextul fobiei sociale, o ieşire în club poate aduce diverse oportunităţi pentru a experimenta contactul cu ceilalţi)... Ca simplu exemplu, calculând cu oarecare aproximaţie, constat că o bicicletă aşa cum am ajuns să-mi doresc după Prima evadare m-ar costa cam 6 luni de psihoterapie sau salariul pe 2 luni.

Voi ce aţi face în locul meu? V-aţi sacrifica pentru o pasiune care nu aduce decât satisfacţii de moment sau pentru ceva care ar putea aduce rezultate mulţumitoare (rezultate mulţumitoare, nu minuni, este preferabil să ai aşteptări realiste în situaţii de genul celei trăite de mine) pe termen mediu- lung?

Mi-e destul de clar că nu o să fie deloc uşor să repar ce am lăsat să se strice în peste 25 de ani de viaţă. Dar consider că, eu în faţa mea, sunt dator să fac încercarea asta.

Azi am ajuns la psiholog cu bicicleta... O mică premieră... Şi de aici a pornit această mică (???) poveste pe care, într-o formă mai elaborată, intenţionam să o scriu de vreo 3 luni.

Şi aşa constat că s-a terminat o zi în care am petrecut destule minute gândindu-mă din nou că nu am chef să comunic cu nimeni, nu am chef să mă întâlnesc cu nimeni, gândindu-mă că va trece ceva timp până voi recăpăta dispoziţia necesară pentru a sta la poveşti.

2 comentarii:

  1. Voi ce aţi face în locul meu? V-aţi sacrifica pentru o pasiune care nu aduce decât satisfacţii de moment sau pentru ceva care ar putea aduce rezultate mulţumitoare (rezultate mulţumitoare, nu minuni, este preferabil să ai aşteptări realiste în situaţii de genul celei trăite de mine) pe termen mediu- lung?

    Nu stiu ce sa zic, nu prea ma pricep la vorbe mari...cred ca as alege varianta a doua, dar as mai presara si putin din prima, pt ca prea mult pragmatism, fara lucrurile care ne pasioneaza eu zic ca nu e bun. Ne-ar face prea rigizi. La tine e bine, ca ai mai multe pasiuni: muntele, cartile, bicla, concerte. Poti sa le reduci, asa cum ti-ai propus, dar fiind mai multe, ai de unde alege. Eu, daca stau sa ma analizez, nu prea imi mai gasesc alta pasiune in afara de bicla. Imi place sa mai si citesc, dar nu din cale afara, la munte imi place, dar nu mereu imi permit ca timp si bani, ...muzica...nu mai gasesc o muzica care chiar sa-mi placa. Deci doar bicla ramane. Si cum, in urma micului incident cu javrele, am bicla defecta si nu pot sa o folosesc, atmosfera mi se pare acum tare anosta. Concluzia mea (poate buna, poate rea) e ca chiar daca, fortati de imprejurari, trebuie sa fim pragmatici, sa ne satisfacem totusi si pasiunile, asa un pic acolo :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc! :) Nu-mi puteam imagina un punct de vedere exprimat cu mai mult bun simţ.

    Deşi ne cunoaştem de doar câteva luni comunic cu tine atât de relaxat încât am impresia că te ştiu de-o veşnicie. Iar chestia asta, pentru mine, pare să fie un semn bun. :)

    Nu am acum starea potrivită pentru a răspunde mai pe larg comentariului tău dar, în postările din zilele următoare, s-ar putea să fac referiri la el.

    RăspundețiȘtergere