Nu a dispărut...

Scriam acum ceva vreme că ea pare să fi dispărut definitiv din drumul meu... Ei bine, chiar dacă nu a apărut în săptămânile în care, mai mult sau mai puţin insistent, o căutam cu privirea, m-am trezit aseară cu ea în faţa (mai exact laterala :D) ochilor.

Era o oră la care nu-mi amintesc s-o fi văzut de mult timp. Pe trei sferturi, conştient, eram convins că nu are cum să apară dar, probabil, sfertul inconştient dorea s-o revadă. Prin urmare, plimbându-mă pe peron, îmi dau seama că am ajuns în spatele ei şi, într-o clipă, am decis să merg mai departe. Mi-am continuat drumul mulţumindu-mă să observ din mers că mânca. N-o mai văzusem mâncând de 4 ani sau chiar mai mult... Nu ştiu de ce dar percep oamenii care mănâncă pe drum (ca mine, mănânc pe drum aproape zilnic) ca fiind mai puţin atenţi cu ei, mai plini de griji, mai trişti în comparaţie cu cei care se bucură de masă acasă... În acelaşi timp faptul că am văzut-o mâncând pe peron mi-a dezvăluit-o ca fiind mai umană decât mă obişnuisem să o consider. Stătea pe peron aproape exact în locul şi în poziţia în care, cred, o văzusem ultima dată, cu câteva luni în urmă. Mi-am dat seama apoi că nu am reţinut cum era îmbrăcată, ce geantă avea, dacă părea tristă, veselă, obosită sau mai ştiu eu cum altfel. Am constatat apoi că sunt în prea mică măsură tentat să mă întorc să o observ mai atent.

Am urcat în metrou, am încercat să citesc mai departe dar până la urmă am fost năpădit de emoţii. Mi-am imaginat că merge pe exact acelaşi traseu şi că va trece prin faţa mea, urmând s-o revăd prin geamul metroului la staţia obişnuită. N-am revăzut-o. Am crezut apoi că o voi revedea la următoarea staţie la care oricum coboram. N-am revăzut-o. Fie s-a pierdut în mulţime, fie coborâse mai devreme decât credeam eu.

M-am întrebat ce i-aş fi putut spune dacă aş fi decis să mă opresc lângă ea şi să-i vorbesc. Nu mi-a trecut prin cap decât ceva de genul "Vreau să-ţi spun că într-adevăr îmi pare rău pentru momentele în care eu consider că am greşit faţă de tine şi pentru momentele în care tu consideri că aş fi greşit faţă de tine." Nu-mi dau seama în ce măsură chiar simt nevoia să-i spun aceste cuvinte la care, poate puţin sub altă formă, m-am mai gândit din când în când.

Pe măsură ce trecea timpul eram din ce în ce mai trist. Nu-mi dădeam seama ce mă întristează, singurul gând mai clar se lega de faptul că eu consider nedreaptă evoluţia situaţiei. Până acasă, fără să-mi fi propus asta în mod special, mi-am stăpânit lacrimile. Dar odată ajuns acasă m-am aşezat pe scaun, cu coatele pe genunchi şi capul sprijinit în palme şi am plâns liniştit şi tăcut. Mă întrista şi faptul că nu mai găseam niciun om cu care să împart acea emoţie. Nu numai că am rămas fără ea dar am îndepărtat şi alţi oameni din viaţa mea... Iar relaţiile amicale noi, care să şi dureze, sunt atât de rare încât asta îmi pare un motiv în plus pentru tristeţe...

M-am liniştit apoi, am deschis calculatorul, m-am bucurat de un mesaj pe care-l consideram interesant şi promiţător (de dimineaţă cam trecuse optimismul reapărând senzaţia că am greşit undeva cu ceva), am stat pe internet până târziu apoi, după ce am întins pe sârmă rufele spălate, am adormit. Deşi nu apucasem să scriu despre, aproape uitasem de reântâlnirea de mai devreme... Într-o oarecare măsură mă bucur că am reuşit să scriu atât de târziu. Totuşi, poate era de preferat să nu mai consider revederea ca pe un eveniment demn de a fi notat.

Intensitatea sentimentelor este sesizabil mai mică decât anul trecut pe vremea asta. În acelaşi timp constat că gândurile războinice îndreptate împotriva ei nu mi se mai strecoară în minte când o văd. Totuşi, senzaţia de nedreptate persistă alături de convingerea că este aproape imposibil să reluăm comunicarea. Ea nu cred că are vreun motiv să reia comunicarea cu mine iar eu... nu pot să forţez comunicarea cu ea, ignorând dorinţa ei. Ar putea să se simtă, pe bună dreptate, hărţuită. În acelaşi timp mă întreb dacă mi-ar folosi la ceva să reuşesc din nou să comunic cu ea. Mă mai întreb dacă fiecare nouă revedere va începe printr-o mică doză de bucurie pentru faptul că o văd din nou şi va continua cu acest puternic sentiment de tristeţe...

Deşi raţiunea zice că aceste revederi sunt pur întâmplătoare (tot nişte drăgălaşe lebede negre şi ele), încă sunt momente în care sper că aceste revederi nu sunt întâmplătoare, ele petrecându-se pentru a aduce, cu timpul, un ceva bun pe care nu-l pot acum defini.

Mi-ar plăcea să (re)apară altcineva în viaţa mea care să stea suficient de mult în gândul meu încât să găsesc din ce în ce mai greu starea în care gândurile fug către trecut şi aduc melancolii blegoase...

În timp ce scriu mă întristez din nou... :(