Cea mai mare greşeală a mea?

Mă revăd serile trecute cu un bătrân care, acum îmi dau seama, face parte dintre cele mai vechi cunoştiinţe ale mele. L-am cunoscut pe când eram încă în liceu (15 ani în urmă), pe vremea aceea mergând şi într-o tură de duminică cu grupul său. Am mai povestit eu cu ceva vreme în urmă pe aici de Mihai, omul cu bastonul...

Ei bine, deşi nu aveam chef să mă întind la vorbă cu el, l-am salutat. Mă întâmpină cu:

-E cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o!
iar discuţia continuă cam aşa:
-Mare aşa, aşa sau aşa? întreb arătând din gesturi, amuzat, direcţia orizontală, verticală şi diagonală
-Ia-o cum vrei!
-OK! Şi care-i greşeala aia?
-Că nu ţi-ai terminat şcoala.
-(zâmbind) Şi dacă aş fi terminat-o cine garantează că aş fi avut de câştigat?

Mai schimbăm câteva vorbe apoi ne despărţim.

Mi se pare interesant că, în urmă cu câteva zile, mă trezisem cu fostul decan al facultăţii, în metrou, la câţiva metri în urma mea. Şi mi-am dat seama că, în ciuda părerilor critice ale celorlalţi, mie îmi e pe zi ce trece mai indiferent că lucrurile s-au terminat aşa cum s-au terminat... Nu pot să spun că sunt vesel din cauza faptului că, din motive relativ încurcate, am lăsat-o baltă dar cel puţin sunt vizibil mai puţin trist din cauza asta. Ca să mă exprim în procente, intensitatea tristeţii a scăzut măcar spre 40 % dacă nu mai jos.

Cu ceva vreme în urmă, când se întâmpla să-mi mai iasă în drum vreun profesor din fuck-ultate (nu mai ştiu de la cine am împrumutat acest cuvânt, poate de la inventatorul stresiunii), ştiam că în următoarele ore mă va cuprinde o tristeţe greu de diluat...