Am primit-o, am văzut-o...

Încă la muncă, mă trezesc pe birou cu Rox la cutie. Şi n-o beau pentru că nu-i venise vremea. Oricum deşi nu cred că el cunoaşte povestea, îi mulţumesc lui Răzvan că a nimerit azi un fost punct sensibil al meu. Ciudată situaţie! :)

Trec orele, plec de la birou şi mă trezesc că apare pe peronul la care aşteptam şi eu metroul. Nimic nou, acelaşi loc, aceiaşi oră. Acum s-a nimerit să întoarcă capul, probabil m-a văzut, eu am privit cumva pe lângă ea apoi m-am deplasat în altă zonă a peronului. La staţia ei am încercat s-o identific printre persoanele coborâte la două vagoane mai în faţă. Nu am văzut-o. Ori nu o mai recunosc eu aşa uşor (ceea ce nu ar fii un lucru rău), ori coboară în altă parte (până la urmă nu-i musai să rămână înţepenită în aceiaşi garsonieră în care a locuit o grămadă de ani), ori pur şi simplu am pus mai puţină pasiune în a o urmări cu privirea.

Am senzaţia că e mult mai puţin importantă pentru mine de când mi-am dat seama că nu o mai iubesc. Poate exagerez un pic dar cred că a rămas din ea o femeie oarecare după care întorc capul doar pentru că îmi place cum arată. În rest... mai nimic...

Totuşi, m-am gândit şi în seara asta că aş putea încerca să discut cu ea despre o situaţie pe care încă nu reuşesc s-o gestionez cum aş dori, situaţie în care nu cred că intram dacă nu aş fi avut ocazia s-o cunosc pe ea. De ce? Poate doar pentru a-i explica în ce fel m-a influenţat povestea aia...

Şi dacă tot discut de ea, cu dedicaţie pentru cititorul care îmi mai cere din când în când detalii despre ce scriu aici în discuţii faţă în faţă, să explic şi treaba cu obsesia la mâna a doua... Ei bine, e ceva timp de când am postat aici nişte fotografii cu ea. Nimic special până aici, în definitiv am mai postat şi cu alte ocazii fotografii cu ea. Doar am o grămadă de fotografii din perioada în care ne vedeam. Mare mi-a fost mirarea când, a doua zi după ce am postat acele fotografii, m-am trezit cu omul meu care insista să-mi arate nişte fotografii pe telefonul lui. Nu m-am grăbit să le văd dar, la insistenţele lui, m-am uitat. Ei bine... obsesia la mâna a doua îşi are explicaţia aici: omul descărcase la rezoluţie bună acele fotografii şi a pus câteva întrebări, aparent indiferente, despre timpul şi locul în care fotografiasem. De parcă obsesia mea s-a transferat subit către el...

Multe situaţii ciudate mi-a fost dat să trăiesc de când o cunosc pe Rox... Inclusiv situaţia în care, într-un mod foarte vag, am amintit de curând că am văzut-o şi acelaşi om de mai sus părea dornic să afle dacă o întâlnisem sau doar m-am gândit la ea scriind... Ei bine, pentru că nu-mi place să las lucrurile în ceaţă, precizez acum că am văzut-o atunci.

Mulţumit, domnule? :))