Amintirea unei înfrângeri dureroase

Seara. O văd iar. Mă opresc fix în spatele ei şi remarc rucsacul solitaire roşu care părea nou sau cel puţin proaspăt spălat. Trec mai departe trăind cele două eterne dileme. Să rămân aproape sau să fug? Să tac sau să-i vorbesc?

Mă întorc şi, fără să fie 100 % premeditat, mă trezesc în metrou la doi metri de ea. Îi privesc geaca având o nuanţă de albastru închis şi mă gândesc că prin rucsacul roşu şi geaca albastră atât femininul cât şi masculinul din ea sunt reprezentate. Odată ce am văzut-o aproape nu am mai făcut un pas în direcţia ei, Câteva secunde mai târziu, ea se deplasează astfel încât distanţa dintre noi să crească. Îi mai arunc scurte priviri. Dacă ar fi avut ochi pentru mine acum ar fi putut să mă vadă şi ea. Din poziţia ei intuiesc unde o să coboare. Când ajungem în acea staţie mă mut lângă o uşă de pe partea cealaltă şi privesc cât pot de calm cum ea coboară în altă staţie faţă de cea la care coborâse atâţia ani. Înregistrez cu răceală în memorie o nouă informaţie despre ea apoi încerc să privesc "întâlnirea" dintr-o perspectivă mai largă.

M-am gândit la rucsacul roşu pe care-l studiasem suficient de atent încât să remarc că nu este din cel gândit pentru ciclism şi mi-am amintit de alte două femei cu care am urcat pe munte, femei care dezvoltaseră o veritabilă obsesie pentru echipamentul roşu. Din aceste trei femei montaniarde nu mai ţin la modul serios legătura cu niciuna. Una este această fiinţă care mă tratează cu indiferenţă sau ostilitate, alta este o fiinţă care a preferat să rupă deja doar virtuala prietenie de pe Facebook (chiar m-a durur să văd că n-am rămas în lista ei... probabil asta e o dovadă a faptului că am crezut-o şi pe ea mult mai bună decât era de fapt) iar cu a treia, din când în când, încă schimb amabilităţi pe net. 1 din 3, pentru unii ar fii un procent bun, probabil. Ar fi un procent bun şi pentru mine dacă aş simţi că de această a treia femeie m-aş putea apropia. Dar nu-mi prea vine să încerc odată ce, cu mulţi ani în urmă, sugerând eu să ne vedem pentru a vedea dacă între noi poate exista ceva mai mult decât fusese, ea mi-a răspuns că ar accepta să încercăm dacă nu ar ştii exact ce vreau...

M-am mai gândit că, dincolo de faptul că femeia asta de-a dreptul obsedantă m-a respins, există încâ câteva care, mai devreme sau mai târziu, m-au respins la rândul lor. Trag de aici concluzia că nu mă doare neapărat acel eşec cât mă doare câ acesta nu a fost urmat de o victorie, cu o altă persoană din cele câteva care au mai reuşit să-mi capteze atenţia în ultimii aproximativ 10 ani. Situaţia asta mă descurajează, motiv pentru care încerc să mă concentrez pe alt capitol de viaţă dat fiind că la capitolul sentimente am luat numai şuturi în bot până acum.

Totuşi, faptul că o revâd din când în când îmi reconfirmă faptul că lucrurile rămân neschimbate. Asta e şi de bine, şi de rău. Pentru că, în definitiv, sunt puţine lucrurile din viaţa mea pe care să mi le doresc într-adevăr neschimbate. Este genul acela de stare care îţi provoacă când gust dulce, când gust amar, fără să poţi decide odată pentru totdeauna dacă situaţia te bucură sau te întristează.

Am revăzut-o...