13 zile de tăcere

10 iulie, mă supăr pe familie, familia să supără la rândul ei pe mine. Au urmat 13 zile în care, cât am fost acasă, am vorbit foarte puţin. Ceilalţi la rândul lor m-au întâmpinat cu tăceri. Era destul de apăsătoare atmosfera, neplăcută, rece... Mie nu-mi plăcea acel gen de atmosferă chiar dacă aducea cu ea o oarecare doză de linişte.

Vineri, a apărut o ocazie bună pentru un scurt schimb de vorbe. Am profitat de ora târzie şi de întârzierea pe care o avea cu pregătirea rucsacului şi mi-am intrat din nou în rolul de sandwich maker. Am primit răspunsuri reci, scurte şi în silă, prea puţin încurajatoare. Totuşi, după atâtea zile în care fie s-a chinuit cu imprimanta fără să-mi mai ceară ajutorul, fie a "mirosit" că am rufe de spălat şi a eliberat sârma, fie pur şi simplu m-a ignorat, a fost o formă de dezgheţ binevenită.

Sâmbătă, observ mucegai în punga de pâine din care "gătisem" sandwich-uri seara. Într-un târziu, îmi dau seama că e bine să-l anunţ de situaţie astfel încât să-şi verifice sandwich-urile înainte de a le mânca. Deşi pe sms nu se simte tonul "vocii", presupun că nu mi-a mulţumit în silă sau cu supărare.

Duminică seară ne revedem. Oare se va confirma că am trecut amândoi peste supărarea relativ prostească? Chiar dacă uciderea tăcerii îmi aduce extrem de puţine posibile avantaje, prefer o atmosferă călduţă, chiar dacă artificială în locul unei atmosfere reci, triste, indiferente...

A fost o perioadă în care fiecare a pus deasupra orgoliul personal. Poate nu sunt singurul care şi-a dat seama că e mai bună o atmosferă de minimă colaborare, pe măsura abilităţilor de comunicare puţin dezvoltate la toţi cei implicaţi.