Despre munţi, de acasă...

Cu aproximativ o săptămână în urmă, schimbând sms-uri cu una dintre puţinele persoane cu care mai simt nevoia să comunic, primesc o sugestie:

În orice caz, să te bucuri de drumeţii. Alţii ar da multe pentru posibilitatea de a le realiza.

I-am explicat că, după cum văd lucrurile în prezent, nu-i mare bucurie să urci pe munte atâta vreme cât nu urci alături de o persoană specială şi nici de viaţa pe care o duci între excursii nu eşti mulţumit. Totuşi, mi se părea interesant să ştiu care sunt acei alţii care nu pot merge pe munte.

Mi s-a răspuns că sunt oameni care nu au cu cine să meargă, oameni cărora nu le permite condiţia fizică şi care totuşi adoră muntele.

Am avut răspuns pentru ambele situaţii:

Dacă ştii oameni care n-au cu cine merge pe munte recomandă-le turele de pe carpaţi.org, eu aşa am găsit parteneri de drum în ultimii ani. Pentru condiţia fizică slabă există şi trasee scurte şi uşoare, vezi tura mea din martie în care am plecat singur.

Se vede treaba că am fost suficient de convingător încât s-o fac să renunţe la acest subiect de discuţie. Am apreciat totuşi că, rămânând fără argumente, a procedat ca un om inteligent, neinsistând să-mi bage pe gât în continuare convingerile ei practic imposibil de argumentat atâta vreme cât nu schimbă variabile esenţiale.

În ultima vreme mi-a revenit convingerea că nu voi mai urca pe munte. Deşi este singura pasiune care a durat atât de mult timp (din 1986 până puţin după tura în Piatra Mare) acum nu mai găsesc motive serioase pentru a o continua.

Totuşi, recunosc că mi-a făcut plăcere să citesc (am terminat-o cu două zile în urmă, sâmbătă, citind din nou despre gerurile din Himalaya stând la plajă la 40 de grade) K2- muntele munţilor. Vis şi destin de Kurt Diemberger.

La fel de indirect dar tot despre munţi... Dimineaţă, mergând spre birou, am sesizat întâmplător un om care părea că a schiţat un salut la adresa mea. Deşi omul îmi era mai degrabă necunoscut, am încercat şi eu să-l salut oarecum discret după care am revenit la cartea pe care-o citeam (carte care lasă loc unor întrebări interesante deşi tratează un domeniu cu care mai am legătură doar în mică măsură). Printre rânduri, revăd şi imaginea omului. Tot nu-l cunoşteam. Iluminarea a existat atunci când mi-am dat seama că lângă el există şi o ea pe care, câteva secunde mai târziu, o identificam ca fiind Andreea, om de munte remarcat de mulţi ani (nu identific o clipă sau un element care să delimiteze momentul în care mi-a atras atenţia suficient de puternic încât s-o ţin minte), om alături de care, în împrejurări favorabile, puteam participa cândva la o tură. Totuşi, dacă cu ea am interacţionat un pic în virtual, despre el nu mi-am imaginat decât că ar putea exista o persoană pe care s-o cunosc, persoană care la rândul ei să-l cunoască pe el. O mică enigmă cu care nu-mi bat capul: cum m-a recunoscut el?

Deşi mi s-a părut un pic aiurea să reacţionez aşa, am constatat că nu simt nevoia să schimb cu ei câteva vorbe. Câteva minute mai târziu îmi spuneam că nici cu ei nu am prea multe lucruri în comun şi că e inutil să insist să fac parte din lumi de care am mai multe motive să mă simt străin.

Şi sunt din ce în ce mai multe lumile faţă de care mă simt străin, lumile cu care mă mir că am ajuns cândva să interacţionez.

Voi ce credeţi? Mai are sens să caut resurse necesare pentru a face drumeţii? Există motive suficient de puternice încât să mă poată menţine în apropierea muntelui, chiar pe munte? Eu am serioase îndoieli legate de posibilitatea ca muntele să ajungă din nou să-mi placă aşa cum îmi plăcea în... 2004 să zicem...