marți, 9 august 2011

Despre frică...



În urmă cu vreo 10 seri eram extrem de trist gândindu-mă că nu am nici cui, nici cum să povestesc de teama pe care o am în legătură cu unele aspecte ale vieţii. Şi dacă un ascultător s-ar mai putea găsi totuşi (o dovadă în acest sens fiind chiar tu, cititorule) este greu de crezut că, ascultându-mă, acesta ar reuşi să-mi dilueze frica până la un nivel la care să abordez relativ relaxat unele probleme.

Prin urmare, de ce să te fac să pierzi timpul atâta vreme cât este vorba de o luptă între mine şi mine? Că eu rămân cu tristeţea, cu handicapul, cu durerea este strict treaba mea, probabil. În definitiv, fiecare şi le ştie pe ale lui, nimeni nu are nevoie să fie împovărat cu tristeţea altcuiva.

Ce mă miră, poate uneori chiar mă enervează în legătură cu frica este modul în care alţii povestesc despre ea în contexte nu chiar grave (de exemplu, dacă mergi pe munte pe trasee păşunoase pentru că ţi-ar tremura sticks-urile pe brâna Coştilei nu este ceva grav, în definitiv nu cred să existe vreun om care să aibă neapărată nevoie să meargă pe munte în general sau pe trasee semialpine- alpine în special) şi faptul că se găsesc oameni care să discute despre frică în aceste contexte înguste şi, repet, puţin grave, oameni care uneori chiar dau exemple de modalităţi în care şi-au învins frica. O astfel de modalitate de a reduce la tăcere frica a adus în discuţie ideea de dumnezeu iar asta aproape că m-a înfuriat deşi persoana care comenta îmi este într-o oarecare măsură simpatică.

Mi-e frică deci... Şi este firesc ca ţie să nu-ţi pese...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu