Ieri s-au terminat cele puţin peste două săptămâni în care a fost plecat din România. Am avut de câteva ori intenţia de a scrie cum percep eu această plecare dar uite că s-a întors fără ca eu să fi apucat să scriu mai nimic despre asta.
Ei bine, întoarcerea lui a fost însoţită de un amestec de sentimente.
Întâi a fost regretul că, sâmbătă dimineaţă s-a stricat PC-ul astfel încât la sosire nu a avut unde să-şi descarce fotografiile (pe care da, sunt curios să le văd deşi e la fel de adevărat că, până la un punct, aşa cum îmi spunea o anume ea cândva, prefer să văd locurile cu ochii mei, nu "traduse" într-o fotografie).
A urmat interesul cu care am ascultat câteva vorbe despre ce a făcut pe acolo, despre felul în care a învăţat câte ceva despre munţii ceva mai înalţi decât cei pe care-i urcase (nu cucerise, urăsc verbul a cuceri indiferent dacă îl ataşăm unui munte sau unei femei) până atunci.
A venit apoi reproşul neexprimat în legătură cu o haină pe care o spălasem pe care el a mutat-o într-un loc nu în egală măsură de curat fără să se întrebe dacă e sau nu bine.
Mai târziu au apărut tensiuni care, în ciuda cercetării atente, nu păreau să îl aibă doar pe el drept cauză. Am fost dezamăgit să constat că până la urmă doar a lui era neatenţia care ne făcuse să căutăm acul în carul cu fân iar pe mine mă făcuse să-mi exprim din nou neîncrederea în toţi şi în toate.
Am resimţit din nou aglomeraţia. Deşi absenţa cuiva nu-ţi rezolvă neapărat problemele (m-am minţit singur pe tema asta acum câţiva ani şi am fost teribil de dezamăgit când am constatat că problemele sunt tot acolo, nerezolvate, în ciuda absenţei uneia dintre persoanele care-mi provocau cumva disconfort) te ajută uneori să te relaxezi într-o oarecare măsură în faţa lor.
Dincolo de toate astea am constatat că nu mai sunt deloc tentat să visez cu ochii deschişi...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu