În seara asta, trec întâmplător printr-un mic parc aflat aproape de casă (parcul copilăriei, cumva) şi văd unul din obişnuiţii paznici ai parcului. Îl privesc în viteză (ceva îmi spunea că intenţionează să-mi spună ceva) şi îl aud:
-Barosane... ai cumva o ţigară?
Îmi formasem cândva obiceiul să răspund în astfel de situaţii cu îmi pare rău, nu am. Acum, deja scârbit de o zi tembelă de-a dreptul, mi-am schimbat replica:
-Nu am... Şi asta e formulă de adresare... domnule?
-Barosane, nu-i bine?
Îl privesc scârbit şi-mi văd de drum mulţumit doar pentru faptul că am identificat spontan unul dintre cele mai potrivite răspunsuri posibile.
Peste câteva secunde observ că omul şi-a învăţat lecţia. Următorului trecător i s-a adresat cu:
-Aveţi cumva o ţigară? Vă rog frumos...
Acum să analizez un pic situaţia...
În primul rând, nu-mi place deloc când un astfel de "oficial" mi se adresează, uneori pe un nepotrivit ton superior (nu a fost cazul de data asta).
În al doilea rând... am constatat că mi-am stăpânit iritarea suficient de bine încât pauzele din vorbire să scoată la suprafaţă acest incredibil de împăciuitor domnule care, în mintea mea, suna mai degrabă a ceva gen ţigan spurcat (formulă nepotrivită pentru că, nu-i aşa? societatea nu încurajează discriminarea şi rasismul), paznic prost (formulă jignitoare care ar fi atentat serios la sentimentul de utilitate pe care probabil îl avea omul), băgăcios tembel sau ceva de genul acesta. Tot în mintea mea, exista un argument gen Barosane! este formulă de adresare care arată respect doar la tine în şatră, tembelule! Îi mai puteam spune că, după părerea mea, am faţă de om citit cu care este firesc să foloseşti o formulă de adresare ceva mai convenţională sau că îmi datorează respect pentru că el mă serveşte pe mine (în sensul că este plătit ca să-mi ofere un sentiment de siguranţă).
În al treilea rând... observ că am avut o zi cu trei momente iritante...
Episodul 1... Folosind un ton din categoria stăpân adresându-se sclavului o aud spunând, fără o formulă de salut sau altă formă decentă pentru deschiderea conversaţiei:
-Domnule Negoiţă, aveţi buletinul expirat!
-Nu e expirat. Să înţeleg că aveţi nevoie de o copie de pe cel nou?
-Da. Şi mai am nevoie să-mi semnaţi asta...
Îi dau copia, îi semnez actul după ce-mi arunc o scurtă privire pe el şi constat că acel act trebuia să fie generat şi semnat acum 8 ani, conform legislaţiei. Deci eram dacă nu singurul, cel puţin mult mai îndreptăţit să folosesc un ton dur, acuzator. În acelaşi timp, aveam dreptul să primesc scuze sau cel puţin o explicaţie rezonabilă pentru neglijenţa căreia îi căzusem victimă. M-am gândit la ideea unei plângeri oficiale dar nu ştiu sigur dacă aş face faţă atmosferei războinice care s-ar putea instaura din cauza gestului meu.
Episodul 2... Primesc un colet în service şi constat că noi nu depanăm acel model de echipament... Îmi aduc aminte că întrebasem clar despre ce echipament este vorba şi că posibilul client îmi spusese foarte categoric că este vorba de un TP... M-am înfuriat teribil constatând câtă prostie este în ţara asta... M-a liniştit un pic doar gluma pe care am auzit-o cândva la Andreea, în legătură cu oraşul din care primisem coletul:
X este o localitate în care casele sunt sub formă de corturi iar în mijloc au un cort mai mare pe care este scris Primărie.
Episodul 3 este deja povestit...
Noapte bună România, oricâţi neuroni lipsă ai avea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu