luni, 29 octombrie 2012

Obsesii muzicale la început- sfârşit de săptălună

Dimineaţă plec de acasă cu Iulia Guşatu fredonându-mi cum că este bine-n gară că miroase a dor deşi aici despărţirile se nasc şi mor.

Au trecut ceva ani de când conştientizez despărţirile. Acestea, cele amintite, despărţiri de diferite tipuri, dor mai puţin dar tot triste şi, uneori, nedrepte-mi par. Cândva, cu aproape 9 ani în urmă, şi mie-mi mirosea în gară a dor. Acum, gările îmi aduc mai degrabă miros de singurătate. Anul acesta l-am trăit- simţit în Bucureşti, Predeal, Azuga, din nou Predeal şi într-o ultimă zvâcnire a dorului de ducă, în Mangalia. Puţin, în comparaţie cu alţi ani. Dar nici "muză" pentru fugit de acasă nu am mai avut...



Mai târziu, mi-a vizitat neuronul suferind de singurătate Colinda tristă... Ascultaţi:



sâmbătă, 27 octombrie 2012

După dealuri- o dramă bine lucrată

În mediul meu, limitat ca întindere (cam între Dilema veche şi lucrurile promovate prin staţiile de metrou), am aflat că intră în cinematografe După dealuri după ce deja citisem despre lansarea filmului în Franţa şi ceva cronici care sunau atrăgător. Prin urmare, iată-mă din nou în sala unui cinematograf pentru un film românesc. Precedenta experienţă, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, părea să promită o continuare...

Am plecat de acasă cu o idee preconcepută, pornită în special de la comentariile unor retardaţi de pe cinemagia care practicau atacul la adresa familiei Mungiu (aşa am priceput şi eu că Alina şi Cristi sunt rude; din citite îi ştiam pe amândoi dar nu făcusem această conexiune) şi insistau să apere aşa zisa dreaptă credinţă. Credeam că este genul de film care şterge pe jos cu idei gen biserică, ortodoxie, credinţă.

Am plecat din sală cu alte păreri...

Din punct de vedere tehnic, jocul actorilor şi felul în care s-a filmat mi s-a părut perfect adaptat celor descrise. Sunetul în schimb mi-a oferit ceva surprize neplăcute. Cel puţin în primele minute, nu reuşeam să înţeleg graiul care se auzea. M-am gândit câteva clipe că voi fi nevoit să-mi pun la încercare puţinele cunoştinţe de engleză pentru a înţelege ce se spune apelând la subtitrare. În acelaşi timp m-am întrebat dacă, pentru sălile româneşti, nu se putea apela la o variantă fără subtitrare. Până la final au mai existat câteva momente în care nu înţelegeam ce se spune aşa că am ajuns să consider bună ideea cu subtitrarea în engleză.

Subiectul filmului îmi era destul de vag cunoscut. Ştiam că, ceva vreme în urmă, într-o mânăstire românească o persoană a murit în urma unei slujbe de exorcizare. Acest final trist a contribuit la părerea proastă pe care o emit despre biserică în ultimul timp, părere proastă pentru care, uneori, destul de rar ce-i drept, sunt criticat. Nu ştiam detaliile cazului, nu aflasem, până la filmul lui Mungiu, nici că s-au scris două cărţi pe tema asta.

E clar! Eram curios aşa că mi-am gândit ziua de sâmbătă astfel încât să ajung să văd filmul, incredibil de lung după cum aveam să constat la ieşirea din sală (aproximativ 150 minute).

Filmul începe într-o gară aglomerată în care remarc în special neatenţia uneia dintre personajele care urmau să se întâlnească. A traversat o linie de tren cu foarte puţin înainte de trecerea trenului, lăsând să se bănuiască ori extrema nerăbdare a revederii, ori un instinct sinucigaş. Îmbrăţişări, ceva lacrimi, instinctul dramatic este deja trezit chiar dacă această primă scenă venea de nicăieri şi încă nu se ştia unde va duce.

Secvenţa doi, mioritică, face curând loc mânăstirii în care urma să rămânem aproape pentru tot restul filmului. Satana deja îşi face apariţia în chilia maicii vizitate, sub forma scurtei secvenţe în care este explorată zona senzualităţii prin intermediul sânilor care se oferă dar, cumva previzibil, sunt respinşi de maica Voichiţa. În special de aici cred că s-au inspirat cei care au încercat o paralelă între După dealuri şi Legături primejdioase (un film pe care, la momentul lansării în cinematografe, nu eram sub nici o formă dispus să-l văd dar pe care, dacă aş avea ocazia, acum cred că l-aş putea vedea fără să leg fiecare secvenţă a lui de nişte întâmplări care m-au dărâmat cândva).

Mai departe luăm contact, într-un mod destul de realist cred, cu viaţa din mânăstire, cu regulile stricte, cu ierarhiile, cu convingerile, cu neînţelegerile şi greutăţile ei. În această viaţă strictă (care aproape te fortează să spui că este mai bine să nu intri într-o lume nouă atâta vreme cât nu-i cunoşti dinainte regulile sau nu eşti dispus să ţi le asumi), din motive diferite de ale celorlalte maici, încearcă să se integreze Alina, vizitatoarea care mi-a amintit, fără vreo legătură cu filmul, de cineva cunoscut cu un fizic cumva asemănător.

Alina, fiind nevoită să-şi modifice ţinta iniţială datorită unor încurcături legate de prezenţa în mânăstire sau unor probleme despre care nu ni se povesteşte în mod clar, fiind amintite doar în treacăt, cu titlu de presupunere, intră într-un joc periculos în urma căruia urma fie să fie acceptată în mânăstire, fie să plece de acolo urmată de prietena Voichiţa.

Încet dar sigur, ajungem în momentul planificării exorcizării, continuăm cu slujbele făcute pentru alungarea "dracilor" din sufletul bolnavei (eram tentat să folosesc ghilimelele dar, conform unor sugestii din film, se pare că era vorba chiar de o boală, cel mai probabil psihică, ceva din domeniul epilepsiei probabil), trecem prin aparenţa de final fericit şi apoi murim odată cu Alina, victima unui sistem care, sugerez eu, este suficient de puţin competent încât să nu poată gestiona eficient cazurile dificile din punct de vedere medical şi social.

Nespecific ţării în care trăiesc, ultimele scene par să sugereze că ultima serie de vinovaţi plăteşte pentru lipsirea de libertate urmată de moartea victimei.

Toată acţiunea insistă să aducă în atenţie incapacitatea sistemului în cazurile dificile din punct de vedere social şi medical. Pornind de la orfelinatele care nu reuşesc să asigure decât supravieţuirea, continuând cu părinţii iresponsabili, retardaţi, alcoolici, părinţi din greşeală sau alte tipuri umane din aceiaşi zonă caracterială care asigură "clienţi" orfelinatelor, cu încercarea mai degrabă nereuşită a bisericii de a rezolva pe termen lung unele cazuri sociale de acest tip, cu sistemul sanitar care, în faţa unor situaţii mai complicate, afirmă că nu poate gestiona situaţia într-un mod care să ajute pacientul şi că-l lasă în mâna Domnului care, poate- poate, va face o minune.

Singura verigă eficientă a sistemului pare să fie aici cel care aplică pedeapsa, poliţist, judecător sau alt element din acelaşi lanţ.

Altfel spus, sistemul social nu pare capabil să asigure victimelor sale decât o pseudoviaţă dar reuşeşte să pedepsească pe cel care omoară o astfel de victimă, chiar dacă... din dragoste cu cele mai bune intenţii.

A existat şi un element care m-a intrigat: felul în care a apărut Voichiţa îmbrăcată la finalul filmului. Să fie acesta semnul că evenimentele la care a fost martoră au forţat-o să accepte că cele învăţate în mânăstire nu reprezintă cel mai bun lucru posibil, motiv pentru care, într-o eventuală continuare a filmului, am vedea-o în rol de fostă maică, încercând să-şi croiască un drum printre noi, oamenii obişnuiţi care acordăm în mică măsură sau nu acordăm deloc atenţie bisericii?

În concluzie, După dealuri este o adevărată dramă care reuşeşte să provoace simţul tragicului din spectator până la un nivel pe care eu îl suport cu oarecare dificultate. E clar! Românii ştiu să facă filme triste iar realitatea le asigură suficiente subiecte. Trist dar adevărat!

Spre final, deşi nu-mi face plăcere, sunt nevoit să dau o notă proastă site-ului cinemagia.ro unde preţul biletelor la Studio a apărut greşit. Nu m-a deranjat să plătesc pe bilet ceva mai mult decât ştiam de ieri dar m-a deranjat un pic să constat că am fost incorect informat de un site care, de-a lungul vremii, m-a ajutat să-mi planific rarele vizite la cinematograf.

La cinematograf, la loc vizibil, erau afişate preţurile reale pentru După dealuri: 10 lei la ora 10 şi 14 lei pentru celelalte proiecţii. Consider că această menţiune este necesară pentru că unii pot dori să vadă filmul în ciuda unui buget mai redus decât al meu.

Închei cu o observaţie statistică. Dacă la Din dragoste cu cele mai bune intenţii erau în sală doar vreo 5 spectatori rătăciţi (probabil şi pentru că trecuse ceva timp de la premieră), După dealuri l-am văzut împreună cu încă aproximativ 50 de oameni.

Mai multe despre film/ caz:

Prima carte a Tatianei Niculescu Bran pe această temă: Spovedanie la Tanacu

A doua carte: Cartea judecătorilor

Site-ul oficial al filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/

Prezentarea de pe cinemagia: http://www.cinemagia.ro/filme/dupa-dealuri-567113/

miercuri, 24 octombrie 2012

Obsesia muzicală a dimineţii- Prietene (Albatros, Vampy)

Mă trezesc pe la 4:30, mă sucesc în pat vreo 90 de minute împovărat de gânduri printre care, culmea, nu s-a strecurat niciunul pe jumătate pozitiv (de exemplu despre cele 20 de zile de când, scăpând, temporar?, de o grijă, acceptând să-mi asum în schimb altă grijă, mi-am lasat viaţa să curgă un pic altfel decât mă obişnuisem în ultimii 3 ani), cobor până la urmă din pat, plec spre serviciu la fel de împovărat de gânduri cum mă trezisem (urăsc insomniile astea de dimineaţă care mă fac să ating culmea hărniciei; cine-l ştie pe Putin înţelege exact ce vreau să spun) când, cumva eliberat subit de ziua de toamnă pe care o constatam, îmi răsare în vârful neuronului stâng din lobul occipital...



Sper să fie ce căutam eu... de ceva vreme nu mai primesc youtube la muncă... Încă un element din drăgălaşa serie numită... eroarea...



Timpul tău nu s-a sfârşit...

Dar al meu?

joi, 11 octombrie 2012

Te calc pe cap!

Poveste despre ART şi VA


Ieri, la serviciu, văd o scenă banală care, prin repetare, devine teribil de iritantă. Doi băieţi şurubăresc la maşina personală a unuia. În mintea mea apare un gând de-o clipă: cel întins pe jos trebuie călcat pe cap astfel încât oasele să-i pârâie iar creierul să i se împrăştie pe jos. În secunda următoare imaginea individului cu creierul împrăştiat mi-a provocat o clipă de silă dar nu a pus deloc în discuţie faptul că, dacă l-aş strivi pe oportunist, i-aş face o nedreptate. Nu ar avea altceva decât soarta pe care o merită...

Mai târziu, ARTistul îşi repovesteşte aventura de zilele trecute. Întămplarea, povestită de el, sună suficient de amuzant încât să ascult cu o combinaţie de relaxare şi atenţie. Aflu astfel că aventura s-a petrecut în timpul serviciului, pe durata unei inventate intervenţii în teren. Aici relaxarea s-a transformat subit în iritare. Şi s-a născut o întrebare legată de eterna temă a nedreptăţii...

E corect ca, în timpul în care firma îl plăteşte (mult mai bine decât mă plăteşte pe mine), omul să meargă la curve???

Zboară puiule, zboară!!!

Notă: personajele sunt absolut reale, din păcate.

duminică, 7 octombrie 2012

Speranţă? De unde atâta?

A trecut ceva timp peste mine, am trăit situaţii, am cunoscut oameni, am sperat până la cer şi înapoi, vorba lui Marc. Acum, punând cap la cap întâmplări şi trăgând concluzii, pot spune că abia de-a mai rămas de doi lei speranţă.

Dar asta nu înseamnă că am renunţat să apreciez un cântecel simpatic:



Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Şi-am iubit...

nu, nu o ardeleancă, cu aia mi-ar fi plăcut să mi-o trag dar de un sentiment mai serios nu prea era loc.



Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.

vineri, 5 octombrie 2012

Unde e Târgoviştea?

Cândva, în altă epocă, cu alte gânduri şi emoţii, am ascultat acest cântec:



Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.

Poate ajung şi eu acolo... Cu ocazia asta ar putea amicul Edy să mă declare din nou înviat. :D

joi, 4 octombrie 2012

Cu câini

1- Şoricarul cu ADHD

O staţie de metrou, o tânără şi un şoricar care nu păreau să facă parte din decorul obişnuit. Tânăra părea să încerce, fără mare succes, să-l dreseze pe cuţu. Una dintre probe era cea în care stăpâna se depărta de câine iar acesta trebuia să stea liniştit pe scaunul pe care fusese aşezat. Căţelul stătea liniştit câteva secunde după care, în anxietatea lui de câine (după cum spunea Saramago despre Găsit, eroul patruped din Peştera), devenea agitat şi era gata să fugă către stăpână în cazul în care aceasta nu ar fi dat semne că s-ar întoarce rapid.

Vine metroul, tânăra şi şoricarul urcă. Dragoste mare între cele două fiinţe... Şoricarul îşi capătă locul lui pe scaun după ce fata aşează o haină pe care urma să stea câinele. Dar ADHD-ul nu-i dădea pace aşa că haina a devenit rapid total inutilă iar stăpâna şi-a luat "iubitul" în braţe încercând să-i reducă agitaţia.

Comentarii de cârcotaş:

Oare cu ce era mai prejos scaunul din staţie, care nu fusese protejat cu haina de eventualele labe sau păr de cuţu comparativ cu cel din tren, care, în măsura în care câinele a permis, a fost protejat? Să fie vorba de agenţii de pază care, câteodată, mai fac observaţie celor care exagerează într-un fel sau altul?

Oare de ce cuţu nu avea botniţă, nici nu era ţinut în lesă, aşa cum prevăd normele de convieţuire om- animal susţinute de acea penibilă campanie de pe ecranele din staţiile de metrou, campanie care încearcă să popularizeze un comportament decent cu privire la animale, deja acceptat în metrou? Chiar de Paşte, în 2009, scriam despre un iepure plimbat cu metroul într-o cuşcă destul de comodă, cred eu. Cine e curios găseşte textul în arhiva din decembrie 2009.

Oare toţi cei ce călătoresc cu metroul sunt la fel de toleranţi ca cele două persoane care au fost linse de potaia din braţele fetei?

Doar mie mi se pare că, în societatea românească, animalele domestice au mai multe drepturi decât oamenii?

2- Cuţu din lift

Deşi nu-mi stă în fire să folosesc liftul la mine-n bloc pentru că nu mă încântă nici aşteptarea, nici eventuala socializare convenţională cu un vecin sau altul, zilele trecute am coborât cu liftul care a făcut o oprire suplimentară faţă de ce aveam eu nevoie. În staţia intermediară urcă o fată cu un câine. Ne salutăm şi, observând cât de aproape de uşile care urmau să se închidă întreb:

-De obicei e atent să nu fie prins între uşi?
-Nu prea e...

Parcă simţind că vorbim despre el, căţelul devine agitat, mă miroase apoi sare cu lăbuţele pe piciorul meu. Eu mă amuz (deşi nu sunt atât de "intim" cu câinii încât să-mi placă un astfel de comportament al lor) iar fata îl ceartă:

-Parcă făceai pe tine... Acum nu te mai grăbeşti?
-Poate tocmai din cauza asta e aşa agitat...
-Nu prea e ora lui dar dacă a cerut afară a trebuit să ies.

Uşile se deschid, căţelul se îndreaptă spre ieşirea din bloc mult mai puţin grăbit decât presupunea stăpâna lui. Îi văd îndreptându-se către grădină şi-mi imaginez cum căţelul este civilizat şi nu vrea să-şi facă nevoile pe asfalt.

Comentariu cârcotaş: faptul că îşi face nevoile pe pământ nu înseamnă că este normal să ne împiedicăm de răhăţeii produşi de el atunci când, ca bipezi, tropăim şi noi pe iarbă sau pe alei de pământ.

3- Am căţel dar mi-e frică de câini

O familie cu două fetiţe plimbă, în lesă, un câine de talie mijlocie. De pe iarbă apare un câine lup, liber, fără botniţă, care dă să se joace cu câinele fetiţelor. Acestea se sperie şi dau drumul lesei, câinele lor rămânând liber câteva secunde. Tatăl, atent, agaţă lesa şi încearcă să-şi liniştească fetele care deja se speriaseră de lup. Stăpâna lupului apare şi ea, îşi controlează destul de bine câinele, îşi cere scuze, calmează spiritele astfel încât, la final, toată lumea e calmă şi fiecare patruped îşi vede de forma lui de plimbare.

Comentariu cârcotaş: dacă fetele sunt obişnuite cu câini, nu era firesc să-şi păstreze calmul atunci când a apărut lupul?

4- Căţelul de la firmă

Un căţel mic, pui, mare căcăcios, foarte iubit de colege. Cineva, mai atent la cuşca animalului, îmi spune că, deşi câinele este superhrănit şi mângâiat, în cuşca lui nu curăţă nimeni motiv pentru care acolo este plin de rahat.

Comentariu cârcotaş: oare acele colege atât de sufletiste, în cazul în care ar avea un copil, l-ar hrăni dar nu l-ar spăla şi la fund după ce ar face în (sau pe lângă) scutec?

Concluzie

Cam are dreptate Cristian Ghinea, în acel articol din Dilema veche în care apreciază că românii sunt sălbatici chiar şi atunci când par civilizaţi şi îşi arată dragostea pentru animale.