sâmbătă, 27 octombrie 2012

După dealuri- o dramă bine lucrată

În mediul meu, limitat ca întindere (cam între Dilema veche şi lucrurile promovate prin staţiile de metrou), am aflat că intră în cinematografe După dealuri după ce deja citisem despre lansarea filmului în Franţa şi ceva cronici care sunau atrăgător. Prin urmare, iată-mă din nou în sala unui cinematograf pentru un film românesc. Precedenta experienţă, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, părea să promită o continuare...

Am plecat de acasă cu o idee preconcepută, pornită în special de la comentariile unor retardaţi de pe cinemagia care practicau atacul la adresa familiei Mungiu (aşa am priceput şi eu că Alina şi Cristi sunt rude; din citite îi ştiam pe amândoi dar nu făcusem această conexiune) şi insistau să apere aşa zisa dreaptă credinţă. Credeam că este genul de film care şterge pe jos cu idei gen biserică, ortodoxie, credinţă.

Am plecat din sală cu alte păreri...

Din punct de vedere tehnic, jocul actorilor şi felul în care s-a filmat mi s-a părut perfect adaptat celor descrise. Sunetul în schimb mi-a oferit ceva surprize neplăcute. Cel puţin în primele minute, nu reuşeam să înţeleg graiul care se auzea. M-am gândit câteva clipe că voi fi nevoit să-mi pun la încercare puţinele cunoştinţe de engleză pentru a înţelege ce se spune apelând la subtitrare. În acelaşi timp m-am întrebat dacă, pentru sălile româneşti, nu se putea apela la o variantă fără subtitrare. Până la final au mai existat câteva momente în care nu înţelegeam ce se spune aşa că am ajuns să consider bună ideea cu subtitrarea în engleză.

Subiectul filmului îmi era destul de vag cunoscut. Ştiam că, ceva vreme în urmă, într-o mânăstire românească o persoană a murit în urma unei slujbe de exorcizare. Acest final trist a contribuit la părerea proastă pe care o emit despre biserică în ultimul timp, părere proastă pentru care, uneori, destul de rar ce-i drept, sunt criticat. Nu ştiam detaliile cazului, nu aflasem, până la filmul lui Mungiu, nici că s-au scris două cărţi pe tema asta.

E clar! Eram curios aşa că mi-am gândit ziua de sâmbătă astfel încât să ajung să văd filmul, incredibil de lung după cum aveam să constat la ieşirea din sală (aproximativ 150 minute).

Filmul începe într-o gară aglomerată în care remarc în special neatenţia uneia dintre personajele care urmau să se întâlnească. A traversat o linie de tren cu foarte puţin înainte de trecerea trenului, lăsând să se bănuiască ori extrema nerăbdare a revederii, ori un instinct sinucigaş. Îmbrăţişări, ceva lacrimi, instinctul dramatic este deja trezit chiar dacă această primă scenă venea de nicăieri şi încă nu se ştia unde va duce.

Secvenţa doi, mioritică, face curând loc mânăstirii în care urma să rămânem aproape pentru tot restul filmului. Satana deja îşi face apariţia în chilia maicii vizitate, sub forma scurtei secvenţe în care este explorată zona senzualităţii prin intermediul sânilor care se oferă dar, cumva previzibil, sunt respinşi de maica Voichiţa. În special de aici cred că s-au inspirat cei care au încercat o paralelă între După dealuri şi Legături primejdioase (un film pe care, la momentul lansării în cinematografe, nu eram sub nici o formă dispus să-l văd dar pe care, dacă aş avea ocazia, acum cred că l-aş putea vedea fără să leg fiecare secvenţă a lui de nişte întâmplări care m-au dărâmat cândva).

Mai departe luăm contact, într-un mod destul de realist cred, cu viaţa din mânăstire, cu regulile stricte, cu ierarhiile, cu convingerile, cu neînţelegerile şi greutăţile ei. În această viaţă strictă (care aproape te fortează să spui că este mai bine să nu intri într-o lume nouă atâta vreme cât nu-i cunoşti dinainte regulile sau nu eşti dispus să ţi le asumi), din motive diferite de ale celorlalte maici, încearcă să se integreze Alina, vizitatoarea care mi-a amintit, fără vreo legătură cu filmul, de cineva cunoscut cu un fizic cumva asemănător.

Alina, fiind nevoită să-şi modifice ţinta iniţială datorită unor încurcături legate de prezenţa în mânăstire sau unor probleme despre care nu ni se povesteşte în mod clar, fiind amintite doar în treacăt, cu titlu de presupunere, intră într-un joc periculos în urma căruia urma fie să fie acceptată în mânăstire, fie să plece de acolo urmată de prietena Voichiţa.

Încet dar sigur, ajungem în momentul planificării exorcizării, continuăm cu slujbele făcute pentru alungarea "dracilor" din sufletul bolnavei (eram tentat să folosesc ghilimelele dar, conform unor sugestii din film, se pare că era vorba chiar de o boală, cel mai probabil psihică, ceva din domeniul epilepsiei probabil), trecem prin aparenţa de final fericit şi apoi murim odată cu Alina, victima unui sistem care, sugerez eu, este suficient de puţin competent încât să nu poată gestiona eficient cazurile dificile din punct de vedere medical şi social.

Nespecific ţării în care trăiesc, ultimele scene par să sugereze că ultima serie de vinovaţi plăteşte pentru lipsirea de libertate urmată de moartea victimei.

Toată acţiunea insistă să aducă în atenţie incapacitatea sistemului în cazurile dificile din punct de vedere social şi medical. Pornind de la orfelinatele care nu reuşesc să asigure decât supravieţuirea, continuând cu părinţii iresponsabili, retardaţi, alcoolici, părinţi din greşeală sau alte tipuri umane din aceiaşi zonă caracterială care asigură "clienţi" orfelinatelor, cu încercarea mai degrabă nereuşită a bisericii de a rezolva pe termen lung unele cazuri sociale de acest tip, cu sistemul sanitar care, în faţa unor situaţii mai complicate, afirmă că nu poate gestiona situaţia într-un mod care să ajute pacientul şi că-l lasă în mâna Domnului care, poate- poate, va face o minune.

Singura verigă eficientă a sistemului pare să fie aici cel care aplică pedeapsa, poliţist, judecător sau alt element din acelaşi lanţ.

Altfel spus, sistemul social nu pare capabil să asigure victimelor sale decât o pseudoviaţă dar reuşeşte să pedepsească pe cel care omoară o astfel de victimă, chiar dacă... din dragoste cu cele mai bune intenţii.

A existat şi un element care m-a intrigat: felul în care a apărut Voichiţa îmbrăcată la finalul filmului. Să fie acesta semnul că evenimentele la care a fost martoră au forţat-o să accepte că cele învăţate în mânăstire nu reprezintă cel mai bun lucru posibil, motiv pentru care, într-o eventuală continuare a filmului, am vedea-o în rol de fostă maică, încercând să-şi croiască un drum printre noi, oamenii obişnuiţi care acordăm în mică măsură sau nu acordăm deloc atenţie bisericii?

În concluzie, După dealuri este o adevărată dramă care reuşeşte să provoace simţul tragicului din spectator până la un nivel pe care eu îl suport cu oarecare dificultate. E clar! Românii ştiu să facă filme triste iar realitatea le asigură suficiente subiecte. Trist dar adevărat!

Spre final, deşi nu-mi face plăcere, sunt nevoit să dau o notă proastă site-ului cinemagia.ro unde preţul biletelor la Studio a apărut greşit. Nu m-a deranjat să plătesc pe bilet ceva mai mult decât ştiam de ieri dar m-a deranjat un pic să constat că am fost incorect informat de un site care, de-a lungul vremii, m-a ajutat să-mi planific rarele vizite la cinematograf.

La cinematograf, la loc vizibil, erau afişate preţurile reale pentru După dealuri: 10 lei la ora 10 şi 14 lei pentru celelalte proiecţii. Consider că această menţiune este necesară pentru că unii pot dori să vadă filmul în ciuda unui buget mai redus decât al meu.

Închei cu o observaţie statistică. Dacă la Din dragoste cu cele mai bune intenţii erau în sală doar vreo 5 spectatori rătăciţi (probabil şi pentru că trecuse ceva timp de la premieră), După dealuri l-am văzut împreună cu încă aproximativ 50 de oameni.

Mai multe despre film/ caz:

Prima carte a Tatianei Niculescu Bran pe această temă: Spovedanie la Tanacu

A doua carte: Cartea judecătorilor

Site-ul oficial al filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/

Prezentarea de pe cinemagia: http://www.cinemagia.ro/filme/dupa-dealuri-567113/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu