Zâmbet 3

13 februarie 2013, aproape de 8:00 PM, o staţie de metrou

Târziu, oboseală, după o zi îngrozitoare din punct de vedere psihic (singura zi din ultimele 30 în care am fost cu adevărat furios, extrem de furios), pe traseul mai rar frecventat, cu starea de relativ echilibru recăpătată în mod surprinzător.

Sunt în metrou, în drum spre casă îmi mănânc porţia de înfuriate, metroul este aproape oprit în staţie când... apare pe peron ea... Privesc spre ea cu 60 % interes, aşteptându-mă să nu fiu văzut/ băgat în seamă. Surprinzător, de data asta pare să mă vadă şi ea. Ezită o clipă apoi flutură scurt mâna a salut. Nu urcă (fiecare are drumul său...) dar reuşeşte să-mi creeze impresia că o bună parte din forţa de respingere care se făcea simţită între noi de nu mai ştiu câţi ani (vreo patru, probabil) a dispărut, lăsând încrâncenarea la o parte şi permiţând reapariţia unor sentimente oarecum amicale, sentimente care dispăruseră pentru o lungă perioadă de timp din motive destul de complicate.

Fiind ea o persoană de care, cumva împotriva voinţei mele şi, probabil, a ei, încă sunt interesat, m-aş bucura ca viitorul să demonstreze că nu sunt inutile momentele în care se mai întâmplă să o întâlnesc. M-aş bucura să constat că am reuşit să înţelegem diferenţele dintre noi şi să permitem în continuare o relaţie în care, deşi nu ne putem iubi, cel puţin să nu ne urâm. M-aş bucura să constat că mai pot schimba din când în când câteva cuvinte cu ea, cuvinte care să lase în urmă lucrurile nu tocmai plăcute dintr-o perioadă critică şi care să permită măcar un schimb de informaţii, dacă nu şi unul de emoţii plăcute.

Mica întâmplare de aseară nu este motiv de extraordinare speranţe dar cel puţin poate redeschide o poveste despre care am crezut o vreme că este inevitabil să aibă un final urât. Continuarea acestei poveşti poate recăpăta nuanţe de civilizaţie şi de inteligenţă, aşa cum avea cu vreo 10 ani în urmă.

Sper să se cureţe cât de cât petele adunate în acei groaznic de deprimanţi ani.

N-am zâmbit din tot sufletul aseară dar, în context, a fost cel mai important zâmbet pe care l-am emis în întreaga mea viaţă. A fost unul dintre puţinele momente în care, chiar dacă doar pentru o clipă, mi-am imaginat că lucrurile care nu-mi plac din viaţa mea se pot schimba în lucruri cât de cât plăcute. Un rar moment în care am sperat...