Am ratat, din nou...

Eram la un pas să o întâlnesc. Planul meu se dusese de râpă aşa că eram aproape gata să accept planul ei, bazat pe elemente mai clare, probabil. Anxietatea atinge cote alarmante. Cum dracu` să o întâlnesc când eu sunt limitat pe câteva planuri esenţiale? Cum să o întâlnesc dacă ea este cu altcineva? Nu m-am luptat niciodată să distrug un cuplu, nici măcar atunci când credeam că acel cuplu se va distruge oricum, singur, mai devreme sau mai târziu. Prin urmare, cu o strângere de inimă ceva mai confortabilă decât un potenţial atac de panică în condiţii pe care îmi era aproape imposibil să le controlez, anunţ că nu este momentul potrivit să ne vedem. Ea mă anunţă că anulează planurile deja făcute dacă aşa vreau eu. Fără să-mi lase impresia că ar regreta asta. Deci întâlnirea noastră ar fi fost pentru ea un element banal. Deci am ales bine renunţând. Totuşi, motivele pentru care am ales să renunţ mă fac să fiu nemulţumit de mine. Totuşi, ştiam că pe planul ăsta am ratat, definitiv. De unde sămânţa aia de speranţă, care a durat câteva zile, nu ştiu. Nu, nu ne vom vedea niciodată, se pare... Niciodată! Indiferent cât de fericită sau nefericită vei fi...

Voi fi deprimat câteva zile, probabil, după care-mi voi reîncepe antrenamentele de alergare şi, un pic mai des decât în prima jumătate a anului, voi reveni pe munte de dragul muntelui sau de dragul unor recorduri personale de viteză care să mă încurajeze să particip la concursuri de alergare montană. După cum spuneam şi zilele trecute, asta e cam tot ce-mi rămâne în rahatul ăsta de viaţă...