Planificare nerealistă

Cam aşa s-ar numi ce fac eu de o lună încoace...

Nici nu mai ştiu cu ce a început. Poate cu ideea de a merge la Dârste pe 26 iulie. Tot căutând impresii despre Dârste am aflat că... în vara 2014 campingul e închis. O fi închis sau nu, nu mi-e nici acum clar. Asta pentru că informaţiile de pe internet se bat cap în cap iar adresa de e-mail de pe site-ul campingului se pare că nu mai funcţionează. Îmi era comod să stabilesc o întâlnire acolo dar... n-a fost să fie!

Câteva zile mai târziu urma să-mi iau cort. Bugetul mai mult decât minimalist mă făcuse să acord încredere unui cort vândut de Decathlon cu 100 de lei. Punând cap la cap cheltuielile care ar fi urmat rezulta că trebuie să reduc cantitatea de nutreţ în următoarea perioadă pentru că banii nu ajungeau şi de cort, şi de Dârste, şi de cheltuielile de zi cu zi.

Propun un alt loc de întâlnire, un camping din Bran despre care citisem chestii rezonabile (între timp am citit şi păreri critice la adresa lui). Aici apărea o problemă cu transportul pentru că depindeam de autobuzul din Braşov. De aici a rezultat un refuz (dacă trebuie să merg noaptea nu e bine) şi o propunere venită din partea cealaltă de data asta.

Accept cu entuziasm dar... pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că nu îmi permit acea ieşire la 400 km distanţă. Odată cu constatarea asta începeam să regret achiziţionarea Cardului Tren Plus pe care speram să-l amortizez în mare parte prin acea călătorie.

Îmi socotesc banii iar rezultatul insistă să nu se potrivească cu ce aveam nevoie. Încep să-mi socotesc şi timpul şi constat că nu am cum să ajung în Gara de Nord pe la 9 seara, vineri, cu bagajul făcut. În plus, după o săptămână de muncă, nici cu odihna nu stăteam prea bine aşa că o noapte petrecută pe tren era cât se poate de nepotrivită. Combinată cu o zi de sâmbătă în care plănuiam un traseu pe munte de vreo 7 ore, cu o duminică cu program incert şi cu o retragere spre casă care să presupună o altă noapte pe tren urmată de sosirea în Bucureşti la puţin timp înainte de începerea programului la serviciu, toată treaba începea să sune a dezastru total. Adăugând neliniştile legate de aşteptările pe care le aveam fiecare de la acea întâlnire şi nelămuririle cu privire la ce era bine să-mi pun în bagaj, panica a pus stăpânire pe mine aşa că am renunţat la călătorie.

Compensez disconfortul, într-o oarecare măsură, prin cele două ieşiri la munte din iulie. Plănuiesc să încep şi luna august tot cu sâmbete pe munte dar din nou calculele s-au opus planurilor. Din ce în ce mai stresat caut o cale prin care să-mi fac din nou o plăcere. Deşi se răriseră până aproape de dispariţie ieşirile la alergare, am trecut prin Decathlon pentru a-mi cumpăra unele chestii care să mă reapropie de ideea de fugă. E adevărat că mi-am luat aproape tot ce-mi propusesem dar... astfel m-am trezit din nou în faliment. Şi mă gândesc că planific într-un mod tare stupid lucrurile dacă ajung să am batoane proteice în frigider, echipament rezonabil pentru alergare, poftă de sport mai degrabă lipsă, bani aproape deloc şi chef de munte cât casa, într-un moment în care, în următoarele 3 săptămâni, e puţin probabil să fac loc în buget şi pentru bilete de tren.

Cu toate astea îmi propun să-mi iau concediu între 21- 27 iulie. Ca să ce? Ca să stau acasă, bronzându-mă la bec şi ascultând aberaţiile şi gemetele bătrânilor bolnavi (închipuiţi?) ai familiei.

Curând aflu că concediul meu s-ar suprapune cu ocazia cuiva de a merge prin Cazanele Dunării sau prin cazanele de ţuică, nu am înţeles exact. Încă nu eram suficient de furios. Dar au trecut zilele şi s-a rediscutat treaba cu concediile. A rămas că pleacă până pe 20 ca să plec eu după. Imediat îmi sună telefonul. Un client cu care, în ultimul timp, apar diverse probleme. Deja senzaţia de prea plin îşi face apariţia.

Furie 100 %. Ies la aer, pocnesc o scrumieră cu o lovitură de karate pe care nu ştiam c-o ştiu, lovesc astfel simbolic şi inconştient toţi fumătorii care, într-un fel sau altul, îmi afectează viaţa (începând cu tata şi teminând cu retardaţii care fumează în parc, obligându-mă să inspir fumul lor în timp ce alerg). Trec câteva minute până să se dilueze furia. Lasă în urmă o tristeţe supradimensionată, o ură faţă de oameni, o senzaţie puternică de pierdere. Sună iar telefonul, tratez cu suficient calm şi înţelegere problema clientului dar rămân adâncit în dilema concediului.

Să-l iau? Să nu-l iau? Dacă-l iau nu mă aleg cu nicio plăcere, dacă nu-l iau pleacă pe Cazane. Şi totuşi, a trecut un an de când nu mi-am mai luat concediu, am rămas cu zile de concediu neluate din 2011, cealaltă parte are oricum periodic planuri sau probleme deci... din punct de vedere al zilelor de concediu am tot pierdut aşteptând să-i cadă în cap definitivul drob de sare sau, mai puţin simbolic, să moară mă-sa.

Îmi vine să-i transmit să stea dracu` în concediu până pleacă cealaltă dar asta i-ar întări impresia că face ce vrea cu mine. E rău să-mi reafişez vulnerabilitatea, e rău şi să stau în concediu aproape fără un ban în buzunar, e rău indiferent cum pun problema. E genul ăla de dilemă pe care numai rataţii o au...

Şi totuşi, în ciuda calculelor care nu se vor potrivi niciodată, insist să visez să merg cu cortul în Piatra Neamţ, Bicaz, Ceahlău, Călimani, Călimăneşti, să caut microbuze, autobuze, trenuri care să mă ducă în zone pe care îmi doresc să le vizitez... Asta deşi cu un cort ieftin nu prea ai ce căuta pe munte (iar eu nici pe ăla nu-l am) iar unul bun nu găseşti decât printr-un mare noroc mai jos de 500 de lei. Şi o să am eu 500 de lei de dat pe cort când o zbura porcul, o învia mortul şi o face plopul bere... Unde mai pui că sezonul în care sunt campingurile deschise se apropie de sfârşit.

Dar de ce vă povestesc vouă toate astea? În definitiv, sunt convins de multă vreme că nu doare pe nimeni în p*** dacă mă doare pe mine-n p***.

Chiar nu mi-ar părea rău dacă aş muri azi...