Singur pe munte 4 (cred) sau Prima dată pe Vf. Clăbucetul Azugii (raport de tură 26 iulie 2014)

NOTĂ: Acest jurnal conţine link-uri către produse potrivite cu textul, disponibile în magazine online. Daţi click şi studiaţi oferta magazinelor. Sigur găsiţi ceva interesant de cumpărat! :)

Traseu: Azuga- Drum Forestier Cazacu (cu întoarcere)- Drum Forestier Valea Azugii (cu întoarcere)- Drum Forestier Limbăşelul Mare- Vf. Clăbucetul Azugii- Cabana Susai- Predeal

Data: 26 iulie 2014

Marcaj:

-marcajul nesimţitului (câteva pet-uri pe marginea potecii spre Vf. Clăbucetul Azugii)
-fără (pe drum forestier Cazacu şi drum forestier Valea Azugii)

-bandă albastră (din DF Limbăşel până aproape de Vf. Clăbucetul Azugii)

-bandă roşie (forestieră, probabil, în continuarea benzii albastre până aproape de Vf. Clăbucetul Azugii)

-punct roz neoficial (cel mai probabil marcajul de concurs pentru Azuga Trail Race; prezent aproape pe tot segmentul cu marcaje, în paralel cu BA, BR, TA)

-bandă albastră (de sub Vf. Clăbucetul Azugii, prin pădure, până la bifurcaţia spre Vila Trifoiul)

-triunghi albastru (de la ramificaţia spre Vila Trifoiul până la Cabana Susai)

-bandă roşie (Cabana Susai- Predeal)

Durata: 8 ore din care popasuri aproximativ o oră

Distanţa parcursă: 25 km (conform track GPS imperfect)

Cronologie:

09:23- ajung în Gara Azuga

10:14- se termină asfaltul, intru pe DF Cazacu

11:07- mă întorc pe DF Cazacu

12:26- mă întorc pe DF Valea Azugii

12:40- intru pe DF Limbăşelul Mare

14:45- ajung pe Vf. Clăbucetul Azugii

15:30- ramificaţie Vila Trifoiul în dreapta

16:00- depăşesc cabana Susai

17:30- ajung în Gara Predeal

Cu gândul la Azuga Trail Race, mi-am propus de ceva vreme să fac o recunoaştere a traseului de concurs. Profit de o sâmbătă în care erau disponibile atât GPS-ul cât şi aparatul foto şi mă pregătesc de tură. Iau de pe site-ul ATR track-urile de concurs, mă supăr pe ideea lor de a pune track-uri de 1000 puncte pe site (pentru GPS-ul meu cu 500 puncte doar un track se potrivea integral), îmi propun să editez cele două track-uri de 1000 puncte pentru următoarea ocazie (pentru tura de sâmbătă deja nu mai aveam timp să fac asta), iau biletul de tren de vineri seară, fac rucsacul, citesc prognoze, apuc să şi dorm vreo 3 ore.

Sâmbătă mă trezesc cu noaptea în cap, pe la 5 ies pe uşă, înainte de 6 eram deja în gară. În metrou parcă se spărsese conducta cu gagici mişto. Urc în trenul regio format din doar trei vagoane, găsesc loc şi pentru mine şi pentru rucsac, treptat se umple tot trenul. Se pare că, sâmbătă dimineaţă, ar fi necesar un tren mai lung. Conducta de gagici mişto se pare că avea drum şi prin tren. Pe măsură ce se umplea locul începeau să se dezlege şi limbile aşa că am avut parte de conversaţie plăcută pe timpul călătoriei. Discuţiile s-au învârtit în special în jurul munţilor, a traseelor şi a sporturilor care se pot practica pe ei (aşa am aflat că unul nu înţelege care-i plăcerea căţărătorului iar altul are genunchiul avariat, motiv pentru care nu-şi permite să practice alergarea montană), ne-am dat cu presupusul despre Padina Fest despre care întreba un nene mai în vârstă cu care aveam să cobor în Azuga, fost profesor de sport, după cum aveam să aflu mai târziu (mi-a spus asta când, mărşăluind pe străzile Azugii, i-am lăudat condiţia fizică), am discutat despre orientare (cu harta, GPS-ul, busola, ocazie pentru a povesti faza cu drumul către Curmătura Fiarelor transformat în drumul de Zănoaga datorită faptului că, având la mine hartă şi GPS, mă dezorientasem pentru că-mi uitasem dezactivat neuronul) dar şi despre politică şi politici economice. Spre mulţumirea mea, niciunul nu părea fan Ponta. Nu am identificat nici un pro-Băsescu, existând mai degrabă o tendinţă spre Băsescu- scepticism sau spre anti-Băsescu combinată cu anti-Ponta. Concluzia politică a zilei: singurul politician care a făcut ceva pentru popor este Tăriceanu care a introdus cota unică de impozitare în urma căreia românii s-au ales cu nişte bani în plus în portofel.

Îmi amintesc şi eu că, acum câţiva ani, m-am trezit cu net-ul un pic mărit dar recunosc că nu mai ştiu nici când s-a întâmplat asta, nici cine era pe atunci prim- ministru.

La Buşteni, partenerii de conversaţie se împuţinează, doi coborând aici. Schimb cu Doru numerele de telefon (cine ştie, poate mai călătorim şi altă dată stând la poveşti) după ce aflu cum îşi semnalează ei apropierea de locul în care coboară: Uite stânca! Ei îşi propuseseră să urce prin Mălăeşti către Omu- Scara, urmând să doarmă în refugiu. Pentru duminică se gândeau la Valea Cerbului.

La Azuga, cumva pe fugă (încă eram prinşi de conversaţie) cobor împreună cu profesorul de sport. El urma să urce Sorica şi să coboare pe drumul afinarilor. Mergem într-un ritm destul de alert pe strada care trece pe sub pârtii, după ce depăşim locul în care se dărâmase (recent, probabil) fosta fabrică de bere. Comentăm despre industria care a murit în Azuga, profesorul mai întreabă câte-un localnic una-  alta, se opreşte scurt la două magazine pentru a-şi completa bagajul. În momentul în care lăsăm în stânga o stradă cu indicator spre Păstrăvărie (ştiam că acolo trebuie să ajung în prima fază, în urma documentării rapide din cursul zilei de vineri) profesorul spune că şi prin dreapta tot la Păstrăvărie se ajunge. Merg în continuare cu el până sub Sorica unde el începe să urce pârtia.

Câteva minute mai târziu văd stupizenia aia de panou care anunţa TransBaiu. La cum văd eu lucrurile, pare a fi vorba despre o autostradă pentru oi. Problema e că, dacă punem oile să urce până la stână pe asfalt, ar trebui să le dăm şi pantofi de alergare cu gel. Parafrazând-o pe Ada Milea, vom spune că oaia Asics vrea să sară TransBaiu la primăvară.

Se termină asfaltul, intru pe DF Cazacu. Exact aici, am observat acasă studiind track-ul de la Azuga Trail Race, din dreapta coboară drumul afinarilor, nemarcat. Parcă aveam treabă cu DF Valea Azugii dar... până la urmă dă şi ăsta acolo, credeam eu. Pe GPS se vedea că sunt paralel cu track-ul dar... dădeam vina pe eroare. Urc cât urc şi dau de ramificaţie la stânga. Intru pe ea şi ajung pe malul râului într-o poiană în care lumea ieşise la plajă şi la grătar. Am picat şi eu printre ei, cu rucsacul în spate, cam ca musca în lapte. Tot în zona aia văd un pod dar îl ignor. Mai târziu aveam să-mi dau seama că podul ală m-ar fi dus pe drumul cel bun. Mă mişc mai departe pe DF Cazacu. O grămadă de biciclişti coborau cine ştie de unde. Şi aici se spărsese conducta de gagici mişto urcate în şa. Din când în când mă strecor printre bălţile şi noroaiele de pe drum. Încă o ramificaţie în stânga, intru şi pe asta, tot spre malul râului ajung dar de data asta mult deasupra lui, cu o pantă emoţionantă de peste 45 de grade coborând spre râu. 

Pe aici reţin o poiană nepopulată, aflată la 50 m de drum. Peste vale se vede clar un drum mai bun decât cel pe care mergeam eu. Văd şi pe acolo biciclişti. Fac o poză cu zoom.

Începe să-mi fie clar că drumul pe care merg rămâne pe stânga răului (geografic) iar drumul către Păstrăvărie merge pe dreapta. Totuşi, sub un impuls neclar argumentat, merg înainte. Ajung la o curbă a drumului, cu ceva iarbă pe stânga, relativ bună pentru un popas. Popas să fie! Beau câte ceva (aveam la mine energizant de la Rieni, apă plată de la Voslauer, suc făcut din pastile efervescente de la Isostar şi Oshee cu vitamine şi minerale –varianta cu magneziu n-o mai aveam prin casă iar bugetul era cam la limită aşa că am fost obligat să renunţ la ea-), elimin excesul de umiditate din organism irigând un copac, îmi pun un sandwich în buzunar şi îmi propun în sfârşit să mă întorc din drum, convins deja că DF Cazacu nu are de gând să mă scoată unde aveam eu treabă. Parcă m-aş plimba mai mult pe el cu altă ocazie.

Câteva minute mai târziu ajung în dreptul poienii pe care o descoperisem mai devreme. Fac dreapta şi descopăr, coborând spre râul Azuga, un şir de trepte care se opresc în boscheţi, lângă ruina unei construcţii. 

Drumul bun se vedea frustrant de aproape dar bariera de ciulini părea de nepenetrat. Arăta mai descurajant decât o virgină pregătită să plece la mânăstire. O macetă-mi trebuia! Pe malul celălalt oamenii par ieşiţi la plajă. Ce ciudat! Oamenii lenevesc la plajă iar eu bălăuresc ca disperatul cu 9 kg în spate. Revin în poiană, stau şi eu o vreme la plajă dar soarele începe să se joace cu mine. 

Când aruncă raze printre copaci, când se piteşte după un nor. Fac câteva selfie-uri.

Încerc să recuperez din timpul pierdut cu bună ştiinţă alergând uşor la vale. Este plăcută senzaţia dar curând trebuie să reduc viteza. N-am plămânii potriviţi pentru aşa efort. Aproape de poiana în care picasem peste oamenii ieşiţi la plajă observ o scurtătură înierbată a drumului. Intru pe ea deşi constat curând că este cam noroioasă. Trec prin fel de fel de mocirle şi, curând, constat că am făcut o foarte proastă alegere cu scurtătura aia. Fac doi paşi (bine că au fost doar doi) printr-o mocirlă care mi-a trecut de bocanc. Mă uit cu milă la bocancii acoperiţi până sus de noroi şi la ciorapii albi imprimaţi acum ca nişte dalmaţieni. Revin în DF Cazacu, mai merg puţin pe el şi ajung la podul pe care-l ignorasem mai devreme. Acum nu-l mai ignor, pare să ducă unde vreau eu. Dau să fac dreapta după pod când constat că, în stânga, pe partea stângă, către vale, tâşneşte apă din ceva. Ajung acolo, constat că este o conductă înţepată, încerc să-mi curăţ bocancii dar din cauza presiunii apei mă stropesc ca dracu` şi sunt nevoit să renunţ. Revin la pod şi intru pe varianta de drum care, speram, chiar duce la Păstrăvărie. Ceva mai sus drumul se apropie de apă. Cobor la apă, agit puţin bocancii prin râu în speranţa că se vor mai curăţa puţin. 

Şi pe DF Valea Azugii dau de biciclişti. În plus, pe aici apar şi maşini parcate, oameni ieşiţi să se bronzeze, să citească, să se aerisească, să culeagă diverse plante (medicinale, probabil). Printre ei tot trece, nu mă prind cu ce scop, o maşină a Jandarmeriei. Ajung la ramificaţia DF Limbăşel. Văd indicatoarele spre cabanele Susai şi Gârbova. 

Nu ştiu cum citisem eu un jurnal al unui grup urcat pe Clăbucetul Azugii de am înţeles că nu trebuie intrat pe Limbăşel, poteca de vârf pornind undeva după păstrăvărie. Prin urmare depăşesc păstrăvăria şi casc ochii în stânga după dorita potecă. În stânga observ pante destul de abrupte pe care nu mă imaginam urcând prea uşor. Mai merg ce mai merg şi versantul din stânga devine pe alocuri pietros şi aproape vertical. 

Mă gândesc să prind o potecă după ce mai scade panta. Văd un firicel de apă pe care părea că se poate merge dar un impuls de moment mă face să-l evit. Mai urc un pic pe drum şi, precum pe DF Cazacu, decid în al 12-lea ceas să mă întorc înainte de a ajunge la mama dracului (a se citi Vila Trifoiul, de exemplu).Pe partea cealaltă a râului observ ruina construcţiei despărţită de apă prin rândul de ciulini. 

Într-un loc mai ferit un cuplu pare să facă nudism. 

Revin la DF Limbăşel. De data asta îmi propun să intru pe el. Imediat după ruina de gard din spatele păstrăvăriei văd o bandă albastră pe un pom. Mai văd un x care părea să arate drumul greşit pentru ATR. Deci aici s-ar face dreapta. Atenţie la cei doi câini mari ai păstrăvăriei, sugera un jurnal. Iar eu încă nu scosesem beţele telescopice de pe rucsac. Nu aud nicio lătrătură dar asta nu mă făcea să stau total relaxat. Trec Valea Limbăşelului prin apă (mică, din fericire) intru pe o porţiune cu vegetaţie imensă (dacă era un câine la 2 m de mine nu aveam nicio şansă să-l văd), văd pe direcţia logică de mers o balustradă care părea să te ajute să urci o pantă mai abruptă (cam dur începe urcuşul către Clăbucetul Azugii; ideea de a urca pe acolo mă cam stresează în perspectiva concursului). Totuşi, marcajul nu se mai vede. În schimb, pe malul râului, pare a se croi o potecă. Mă uit pe GPS, nu pare poteca bună. Track-ul începe să urce într-un unghi pe care nu reuşesc să-l identific în teren. Intru totuşi pe poteca de pe malul râului şi constat că se înfundă după câţiva metri. Mi-e lene să mă întorc la balustradă. Mă uit la GPS şi trag concluzia că, dacă o iau drept în sus, pe linia de cea mai mare pantă, ar trebui să ajung în marcaj. Pornesc la deal şi încep să regret că nu am scos deja beţele. Mă opresc după un copac unde locul părea cât de cât plat, dau jos rucsacul, reglez beţele apoi o iau la deal cu tracţiune 4*4. Altă viaţă! Soarele tocmai atunci se trezeşte să iasă dintre nori aşa că, până ajung la marcaj (partea frumoasă e că am ajuns la marcaj, după cum mă aşteptam), transpir din greu.

Ajuns în marcaj, pe drumul bun, pe culmea care se profila suficient de clar încât să poată fi urmărită şi în lipsa marcajului turistic şi al celui de concurs (cel puţin aşa am crezut eu, că bulina roz aplicată destul de des pe copaci este marcajul pentru ATR). După atâta bălăureală sunt fericit şi liniştit la ideea că, pe o hartă din Azuga, banda albastră apărea ca fiind aplicată până la Susai. Nu mai e loc de rătăciri începând de aici. Merg ce merg pe banda albastră, prin pădure, atent la zgomotele care se aud din când în când. Când trosniturile mă fac să mă gândesc la urs scot câteva vorbe în speranţa că nu voi da nas în nas cu jivina. După trosnituri de obicei urma un fâlfâit de aripi. Îmi vine inima la loc. Ştiu că de păsărică nu am de ce să mă tem.

Urc într-un ritm bun, sau cel puţin aşa aveam impresia. Câteodată mă ajut şi de beţe dar parcă în mai multe situaţii mă bazez doar pe picioare, beţele neatingând pământul. E cald! Pe potecă este pustiu. Nimeni nu pare să urce în urma mea, nimeni nu pare să se apropie dinspre vârf. Deşi, acasă, nu mă gândeam neapărat că voi fi singur pe potecă, gândul că mă trezesc acum singur nu-mi provoacă stres. Cumva chiar începe să-mi placă ideea.

Încep să mă gândesc la ideea unui contact mai intim cu natura. Rumeg câteva minute ideea apoi mă opresc şi scot tricoul transpirat. Îl leg de rucsac, să se usuce cât de cât. Ascult pădurea, nu detectez nici un sunet care să indice un turist în apropiere. Şi dacă, totuşi... Fie ce-o fi, cred că am învăţat să-mi cer scuze când este cazul aşa că asta o să fac dacă o să întâlnesc pe cineva. Rămân aproape gol, acoperit doar de rucsac, de borseta de la brâu (care, la nevoie, acoperea în faţă cam cât un slip), de şosete şi de bocanci. Urc cu spor, verificând din când în când dacă se apropie cineva din faţă sau din spate. Poteca se menţine pustie, soarele se strecoară uneori printre crengi, aerul mă mângâie plăcut pe trup. Percep un tip de plăcere care nu are legătură cu instinctul sexual. Naturism în toată puterea cuvântului, parcă mai naturism decât naturismul oarecum sexualizat practicat în Vama Veche. Fain!

Merg o vreme urmând marcajul perfect aplicat. Vine totuşi şi clipa în care dispare banda albastră (probabil marcatorii nu au apucat să finalizeze traseul) dar rămân punctele roz şi, de nicăieri, apar nişte urme de bandă roşie care par ba marcaje turistice învechite, ba marcaje forestiere sau delimitări de bazine hidrografice. Merg pe aceste semne, continuând pe culmea bine profilată. Ies într-o poiană. În poiană nu mai este nici urmă de potecă. Încerc să păstrez direcţia generală de mers. Consult track-ul şi văd că traseul de concurs face în apropiere un colţ prin care ocoleşte vârful. Merg oarecum la ghici prin poiană până remarc silueta care părea să fie vârful Clăbucetul Azugii. Vegetaţia ierboasă îmi mângâie picioarele. În stânga, printre conifere, fuge marcajul de concurs. Intru pe el dar îmi dau imediat seama că acela nu urcă vârful. Mă întorc şi continui prin poiană. Urc pe marginea pădurii, pe unde se remarcă acum o firavă potecuţă. Parcă recunosc poiana asta din filmările de anul trecut, din concurs. Alergau oamenii pe aici, nu glumă! Mi-e greu să cred că aş putea avea pe aici ritmul lor. 

Încep să se audă tunete. Dinspre cerul parţial noros încep să mă viziteze câţiva stropi. Mă refugiez sub un molid. Era cam înghesuit locul dar măcar eram adăpostit de ploaie. Plouă cu soare. Dintr-un unghi pică, din alt unghi te mângâie soarele. Interesantă senzaţia. Las rucsacul la adăpost în timp ce eu, încă nehotărât, mă mişc când sub stropi şi soare, când sub molid, trăind plăceri nebănuite. Beau, fac poze, simt că se lasă rece aşa că pregătesc hainele. 

Să pun şi goretexul? Parcă nu-i atât de ud şi de rece… Să schimb tricoul? Parcă s-a uscat cât de cât cel cu care am urcat. Decid să nu apelez la hainele uscate păstrate într-un sac, pe fundul rucsacului. Îmbrac pantalonii şi tricoul cu care urcasem. 

Chiloţii stăteau de mult într-un buzunar al rucsacului. Până la finalul turei aveam să-mi reamintesc că plasa care dublează pantalonii obişnuieşte să producă rosături în zonele delicate care se udă atunci când ne ninge şi ne plouă şi ne udă până la ...glezne, vorba cântecului...



Cu chiloţi de bumbac transpiri prea tare, fără te alegi cu rosături. Şi aşa, şi aşa, tot te alegi cu disconfort... Cred că merită testaţi  chiloţii din sintetic, vânduţi de magazinele pentru sportivi.

Mai sus observ două pete care par siluete umane. Dispar repede deci nu îmi e clar ce au fost, dacă au fost. Poate a fost doar o iluzie.

Scot un sandwich şi încep să urc încet. Nu prea-mi prieşte mâncatul din mers aşa că bag jumătate de sandwich în borsetă şi uit de el până la tren. Iar am mâncat puţin... De când am plecat de acasă până am ajuns înapoi în Bucureşti  am mâncat două sandwich-uri cu pâine de la Vel Pitar (cea feliată, în pachet verde) şi cu caşcaval relativ ieftin, de la ProdLacta, un baton proteic de la Isostar şi atât. În schimb, de băut am băut suficient, cred. Ceva mai mult de doi litri de lichid, în combinaţia mai sus pomenită. M-am întors iar cu o sticlă de Voslauer nedesfăcută, o nouă dovadă a unui nu tocmai perfect management al bagajului. Mai aveam la mine o ciocolăţică cu alune de la Heidi, un baton energizant de la Isostar, un baton de cereale de la Isostar şi două sandwich-uri. Şi cu acestea din urmă m-am întors acasă.

Când silueta vârfului devine mai clară mă apropii cu intenţia de a ajunge cât mai sus posibil. Ajung pe un platou relativ larg în mijlocul căruia găsesc cele două lemne lungi care, din ce am citit, stăteau cândva în picioare pentru a marca (pentru cine?) vârful. Filmez un tur de orizont, observ pârtiile de la Azuga, cabana Gârbova pitită sub Clăbucetul Taurului, ruina de la Clăbucet Plecare, cabana Susai. E interesant să se vadă toate de aici. Chiar se vede frumos de pe vârf. În plus, cabanele din jur îţi dau încredere că te vei orienta bine până la ele. Încredere căpătată parcă în ciuda pădurii în care urmează să te reafunzi în curând, pădure în care devine problematic să păstrezi direcţia, doar vizual. 

În stânga observasem ruinele unei stâne. Coborând de pe vârf mă apropii de ele, trecând între timp printre câteva depresiuni pe care sunt tentat să le pun pe seama tasării. Un loc părăsit! Mă bucur să-l găsesc aşa! Am scăpat de riscul întâlnirii cu câinii de la stână. Sau cel puţin aşa cred. După ce fotografiez zona in care la Azuga Trail Race se instalează un punct de control (sau de hidratare- revitalizare, nu am reţinut exact) constat că, şi mai în stânga, ceva mai jos, se află o altă construcţie, de data asta destul de solidă. În jurul ei, cai. Undeva în curte detectez un câine. 

Resimt o mică doză de teamă aşa că aplic tehnica Stoenică: încerc să merg cât mai departe de animale şi de stână. Observ pe GPS că poteca de concurs ar căpăta aici direcţie aproximativă spre est aşa că eu mă menţin pe direcţie aproximativ nordică în ideea de a o întâlni mai jos, fără să fac bucla spre stâna unde mă aştepta posibilul câine rău. Las în stânga caii, cobor pe un versant oarecum abrupt, înierbat, văd poteca mai jos, ajung în ea şi... fac dreapta. Curând depăşesc un izvor plăcut amenajat (deci datorită lui se face punct de hidratare la stână) după care poteca se afundă din nou în pădure iar marcajele bandă albastră şi bulină roz reapar. 

 

După câteva minute consult din nou GPS-ul şi constat că am revenit pe traseul de concurs şi, implicit, mă aflu pe drumul corect către Susai. Pe jos, în destul de desele zone noroioase, urme numeroase de oi. Deci, pe lângă caii deja observaţi, sunt şi oi pe aici. În cazul acesta mă aştept să fie şi câini, probabil alături de turma care se află acum cine ştie pe ce coclauri. 

Ceva mai jos, încep să apară dilemele de orientare. Într-un loc banda albastră mergea oarecum înainte dar nişte săgeţi, una roz, una verde, indicau undeva în stânga, pe o potecă vizibilă. Aleg să merg înainte, bulina roz mă convinge că am ales bine, GPS-ul confirmă că mă aflu pe track. În alt loc mă trezesc în faţa unui triunghi albastru care vine din dreapta. În coborâre se ajunge la Vila Trifoiul, în stânga ar trebui să se ajungă în Susai. Totuşi, ca marcaj turistic rămâne doar triunghiul albastru, banda albastră dispărând cu desăvârşire. 

Îmi imaginez că nu s-a considerat necesar să se suprapună două marcaje pe acel segment de traseu aşa că-mi pun baza în noul marcaj, şi el însoţit de bulina roz. Intru pe poteca cu borduri despre care citisem în aceiaşi scurtă documentare de vineri. Scurtă dar extrem de utilă pentru că m-a pregătit cumva pentru aceste posibile erori de orientare.

GPS-ul, fie pentru că erau bateriile pe terminate, fie pentru că în apăsam eu din greşeală butonul de închidere (în încercarea de a-l prinde cât mai sus pe breteaua rucsacului, în speranţa că va prinde semnal mai bun) mi s-a închis de câteva ori între Vf. Clăbucetul Azugii şi Predeal. Prin urmare, track-ul nu este prea precis.

În jurul meu continua să tune deci nu m-aş fi declarat deloc suprins dacă ar fi început o ploaie serioasă. Totuşi, nu mă alarmez. Nici măcar nu scot geaca de goretex la suprafaţa rucsacului. Merg în continuare, câteodată ca teleghidat, către Susai. 

Nu-mi imaginasem că e atât de lungă poteca spre Susai. Vine şi momentul în care ies într-o poiană în care observ triunghiul roşu care merge pe traseul Susai- Lac Găvan, traseu pe care l-am refăcut recent, în cadrul unei ture de primăvară, cu cortul, spre Munţii Neamţului. Firesc, fac stânga însoţit fiind de încă câteva marcaje. Apar anexele de la Susai, apar şi turişti. Pe jos văd un ambalaj de gel PowerBar. Probabil a fost descalificat un concurent din cauza lui. Sau, aflându-se aproape de CP Susai, a fost luat de vânt din punctul de control unde concurentului îi era permis să lase ambalajul.

Până să intru pe poteca de Cioplea un grup mă întreabă de poteca spre Clăbucet Plecare. Le spun că, din ce-mi amintesc, trebuie mers spre Cioplea până se ramifică în stânga crucea albastră. Pe acolo urcaseră dar, probabil, nu fuseseră suficient de atenţi. Oricum, apreciez că au ştiut pe cine să întrebe. Poate că nu era chiar greu să aleagă, eram singurul care venea din pădure, cu rucsacul în spate, setat pe mers rapid, într-un stil care inspiră cunoaştere a locurilor şi încredere.

Merg o vreme în paralel cu ei dar capăt viteză iar grupul rămâne în urmă. Încep să apară şi pe aici mountain bike-uri. Plăcute apariţii! Tunetele par să se intensifice şi să se apropie, apar şi câţiva stropi. Ajung la bifurcaţia crucii albastre, mă opresc, beau ceva, scot geaca de goretex, o îmbrac, strâng rucsacul şi plec exact după ce sunt ajuns de grupul care dorea să meargă spre Clăbucet Plecare. Le arăt poteca apoi ne despărţim.  

În câteva minute începe o ploaie torenţială. Zâmbesc . Nu în felul în care mă obişnuisem în restul zilei dar percep şi această ploaie ca fiind plăcută. Câteodată prind viteză la vale, mulţumit de felul în care aderenţa bocancilor Grisport mă ajută şi de felul în care controlez coborârea. 

Ploaia aia torenţială părea să fie exact ce-mi trebuia la un final de tură începută în zonă călcată pentru prima oară şi terminată într-o zonă străbătută de multe ori, fie iarnă, fie vară. Ajung în Predeal, o iau pe stradă la vale, la o curbă la dreapta decid sa merg înainte deşi amintirile îmi spuneau că de obicei făceam dreapta, constat curând că mă apropii de zona pârtiilor, ajungând astfel la sud de gară, comparativ cu strada care ducea la nord de gară dacă aş fi făcut curbă. Ploaia parcă slăbise în intensitate. De lângă o construcţie mă latră un maidanez pe care-l fac să tacă fâlfâind beţele prin faţa lui. Ajung pe trecerea de sub calea ferată, fac dreapta spre gară, ajung exact la timp ca să văd un tren de Bucureşti. Până să citesc eu că este regio de 17:30 trenul plecase. Mă uit pe tabelă, identific un interregio după care trebuia să aştept aproape o oră. Merg la casă şi întreb dacă următorul tren spre Bucureşti este interregio, iau bilet la el, mă retrag să-mi pun ordine în hârtii şi, cumva în ultima clipă, citesc biletul. Văd că în mai puţin de 15 minute trenul meu urma să fie atât sosit cât şi plecat. Văd că e anunţat la linia 1 aşa că ies pe peron şi-l aştept. În câteva clipe apare interregio Braşov- Constanţa despre care nu-mi dădusem seama că trece prin Bucureşti. M-am considerat norocos că am înţeles la timp pentru ce tren luasem bilet. Dacă rămâneam setat pe cel de 6 şi ceva…

La plecarea de acasă, îmi propusesem să fac integral traseul de 20 km de la Azuga Trail Race. Din cauza timpului pierdut pe forestiere a trebuit să reconfigurez traseul, lăsând jumătate din traseul cursei neparcurs. Se pare că mai am de lucrat la spiritul de competiţie. :) 

Urc în tren înainte să fi apucat să şterg şi să strâng beţele. Vagonul este aproape gol, am loc suficient să mă desfăşor. Fără grabă, îmi pun lichid la îndemână, scot jumătatea de sandwich, mănânc, beau, mă relaxez, arunc la coş câteva ambalaje, curăţ beţele cu şerveţele umede, aproape de Bucureşti le pun pe rucsac, cobor imediat după o tipă încălţată în Ekiden 50.

Ajung acasă, scot din rucsac tot ce era “perisabil” apoi mă culc. Duminică dimineaţă spăl bocancii, nu sunt prea mulţumit de felul în care am reuşit să scot noroiul din ei dar nici să-i spăl cu detergent nu vreau. Ciorapii care arătau foarte scorţos am ales să-i arunc. Ce să mai speli la ei? Descarc GPS, descarc fotografii, mănânc, ies la plajă şi mă întorc acasă exact la timp pentru a evita torenţiala care avea să înceapă. Pe mine m-a prins doar o ploaie cu picături mari dar rare. Tipăresc cu Daniel câte ceva pentru tura lui în Alpi, mănânc, trec la somn.

Final de week-end!