Şi eu am fost pe Take Ionescu- raport de tură 19 iulie 2014

Traseu: Buşteni- şoseaua de Gura Diham- Gura Diham- Poiana Izvoarelor- Pichetul Roşu- La Prepeleac şi înapoi

Marcaje:

-multe, pe şosea

-bandă roşie (Gura Diham- Poiana Izvoarelor- La Prepeleac)

Timp total: 9 ore

Durată staţionare: 2 ore

Timp de mers: 7 ore

Plănuiam de ceva vreme să încerc să parcurg, cât mai în viteză, un traseu de munte, ca antrenament pentru proba scurtă de la Marathon 7500 din 16- 19 iulie 2015. Plănuiam dar săptămânile treceau iar la munte nu mai ajungeam. Asta până când mi-am reamintit că, pe 19 iulie, era programată proba scurtă de la Marathon 7500. Deşi vremea se anunţa neplăcută, vineri seară mi-am luat bilet la IR 1745. Acasă, cât mai în viteză, am făcut bagajul pe care speram să-l am uşor. A ieşit de fix 9 kg dintre care aproximativ 2 kg de care, la finalul turei, am constatat că mă puteam lipsi. Încă nu-mi organizez în mod ideal bagajul dar cel puţin mă străduiesc. M-am întins cu aranjatul rucsacului până pe la 1 noaptea. 

Sâmbătă, la 3:40, eram în picioare. Peste o oră plecam spre metrou iar la 5 fix urcam în, probabil, primul metrou al zilei. Peste vreo 40 minute eram în gară iar în următoarele minute urcam în trenul de la linia 8. Până la Buşteni am făcut conversaţie cu o doamnă cu reşedinţa în Mediaş, domiciliul în Bucureşti şi locul naşterii undeva prin Moldova, în zona Bârladului. În afara faptului că mi s-a părut cam religioasă şi exagerat de aplecată spre trecut (cumva firesc, dat fiind că nu are copii care să-i atragă atenţia asupra prezentului), în rest mi s-a părut în regulă pentru o conversaţie de omorât timpul.

Cobor în Buşteni la 7:40. Aerul era ceţos, un pic rece (deşi termometrul nu se adaptase temperaturii exterioare, arătând încă 22 grade Celsius), am simţit nevoia să pun bluză de polar peste tricoul sintetic. Peste vreo 10 minute pornesc pe peron, pe sensul spre Azuga, intenţionând să ies din zona gării pe la cârciumile aflate la nord de ea. Văd cârciumile dar mă desparte un gard de ele. Nu am chef să sar garduri aşa că merg spre capătul peronului până-mi dau seama că peronul se termină în bălării. N-am chef acum de bălării ude. Mă întorc. Pierd vreo 5 minute.

În faţa gării fac poze cu abruptul pierdut în nori. Urc pe trecerea pietonală construită relativ recent. Fac poze şi de sus.   

Cu un pas nu tocmai vioi, intru pe la 8:07 pe Nestor Ureche. Înainte de asta îmi atrage atenţia un mesaj unionist.

Stau vreo 3 minute, notez că sunt nori mulţi pe cer şi 18 grade conform termometrului. Urc bulevardul spre Gura Diham. Aproape de limita oraşului un maidanez negru mă ocoleşte când ajung aproape de el. Eram cam singur pe stradă aşa că m-am temut o clipă de un atac din partea câinelui. Nu mai am de multă vreme încredere orbească în câini... 

Maidanezul nu era singurul animal de la ieşirea din oraş. Mai era şi dumnealui:

Staţi liniştiţi! Nu muşcă! :)

La 8:36 intru pe traseul de la Hobby, lăsând în stânga traseul de Omu (bandă galbenă) din care mă aşteptam să apară în ceva timp alergători. Noros, 15 grade, mici picături se scurg din nori. Stau puţin, cât să remarc că indicatorul este aproape de necitit deşi, pe street view, în imaginea de acum câţiva, apărea aproape nou.

La 8:53 depăşesc Cabana Gura Diham. Plouă uşor, 15 grade. Cât am mers pe şosea mersul mi s-a transformat pe porţiuni scurte în alergare uşoară. Pe marginea dreaptă am remarcat un animal mort, cu o tăietură sau muşcătură vizibilă pe o laterală a corpului. Cred că era vulpe. O clipă am fost tentat să documentez fotografic “întâlnirea” dar apoi am renunţat la ideea macabră.

Oamenii de la corturi începeau să se trezească, vidanja începea să golească WC-urile ecologice înşirate de-a lungul şoselei de firma care administrează zona (în sensul că ia taxă, că mai mult nu prea face). Maşinile puţine făceau totuşi înaintarea plăcută.

La Gura Diham casc ochii după punctul de control al competiţiei. Nu văd nimic care să semene cu aşa ceva. Îmi imaginez că vor apărea mai târziu atât concurenţii cât şi punctul de control. Încep să urc panta prostului. 

La 9:10 eram la bifurcaţia triunghiului albastru către Diham. Puţin mai jos făceam popas şi schimbam bluza de polar cu geaca de goretex. Deja era un pic supărătoare umezeala care părea să se fi transformat în ploaie uşoară. Deasupra mea, o turmă de oi. Ciobanul apreciază că mi-am ales vreme cam urâtă pentru drumeţie. Îi dau dreptate dar… aveam o ţintă. În urma mea se vedea un grup de 2- 3 persoane. Ceva mai sus mă emoţionează doi câini aşezaţi în stânga potecii. Mă latră cumva neconvingător dar simt nevoia să-i bag în seamă vorbindu-le. Mă lămuresc că sunt doar sâcâitori, nu agresivi aşa că-mi văd de drum după scurta pauză din dreptul lor. În unele locuri sunt intrigat de faptul că, pe aproape fiecare copac din stânga potecii, este marcaj aplicat. Exces de zel al marcatorilor, presupun...  

Bag viteză, alergând uşor pe alocuri, şi ajung la 10:05 la Poiana Izvoarelor. Ceaţă, 13 grade. Punct de hidratare pentru concurs nu am văzut. Măi să fie! Suspect! Oare ce se întâmplă cu competiţia? Doar vineri văzusem cum încep să apară rezultate de la ultramaraton deci îmi imaginam că s-a dat startul şi pentru Hobby. Aproape nicio mişcare în jurul cabanei. Un nene care trebăluia ceva şi un câine care mă lătra ascuns într-o îngrăditură.

Fac poze şi continui spre Pichetul Roşu. Pădure deasă, ceaţă, 13 grade, picură când mai tare, când abia sesizabil, din când în când aud câte un zgomot suspect. Mă simt cumva ameninţat, singur în patria ursului... de pluş. Încep să fac puţin zgomot. Îmi vine în minte un text drăguţ:  

Hai mândruţo printre stânci

Nu fi proastă, nu-ţi dau brânci (1:50)

Mă încurajez cu el. Mă ud bine strecurându-mă printre coniferele de pe marginea potecii şi printre noroaiele din potecă. Mai întâlnisem noroaie şi spre Poiana Izvoarelor dar acolo parcă erau mai uşor de străbătut.

La 10:20 mă opresc în Pichetul Roşu. Fac o pauză consistentă. Curând mă depăşeşte grupul pe care îl aveam în urmă. Nu am reuşit să-i mai depăşesc. Mă hidratez, bag un baton energizant (scumpe dar geniale, le găsiţi aici), desfac beţele telescopice, mă mai foiesc un pic, sunt depăşit de un grup măricel de adolescenţi, cu pelerine sau folii de plastic pe ei, unii în adidaşi, ceilalţi în încălţăminte peste gleznă. Vin din Poiana Izvoarelor şi intenţionează să ajungă la Babele, prin Omu. Mă întreabă de Bucşoiu, le recomand să meargă în Mălăeşti apoi să urce în Omu pe banda albastră. Îmi par destul de civilizaţi dar ca experienţă montană cred că se situau cam jos. Mai apare un grup dinspre Diham. Doi băieţi au berile la vedere. Îi întreb cum se descurcă cu berea şi aflu că doar unul bea, fiind începător în ale muntelui. Îi recomand ca, pe viitor, dacă-i va plăcea să urce, să lase berea pentru seara, la cabană sau mai bine pentru finalul turei. Aceştia doi au şi o calitate, i-am auzit spunând că trebuie să pregătească un sac de gunoi, semn că intenţionează să-şi ducă gunoiul în oraş. Bravo lor! În zilele următoare mi-am reamintit unul dintre chipuri, se pare că era vladase de pe carpaţi.org :) Plecăm împreună la 10:44 dar eu pornesc în viteză, forţând din picioare, din beţe, din plămâni. Gâfâi dar menţin viteza până spre capătul primei pante mai abrupte apoi reduc turaţia “motoarelor”. Ce face batonul energizant din om! Nu mai urcasem niciodată acel sector de traseu cu viteză aşa mare. Sunt încântat de descoperire dar un pic nemulţumit pentru efectul cam scurt ca durată. Redevin drumeţ, mă străduiesc totuşi să am o viteză de drumeţ antrenat. Băieţii cu berile sunt lăsaţi în urmă, îi depăşesc şi pe adolescenţi, sunt aproape să-i ajung şi pe cei de neajuns. 

Indicatorul de la ramificaţia Văii Bucşoiului mă păcăleşte şi-mi imaginez că am ajuns deja în Prepeleac. Mă mir că am ajuns aşa de repede dar îmi dau seama rapid că m-am înşelat. Mai am de mers... Depăşesc o placă pusă în memoria cuiva şi banca montată în memoria aceluiaşi. Din sens opus, trece pe lângă mine un grup de 4 oameni. Unul poartă tricou CPNT. Mă gândesc că sunt din echipa Marathon 7500 dar nu apuc decât să-i salut. Trec câteva porţiuni mai abrupte unde mi-am calculat mai greu paşii. Am trecut până la urmă, fără să fac prea mult târâş. Chiar dacă nu sunt extraordinar de bine antrenat, măcar experienţa celor 28 de ani de munte se vede şi mă ajută să-mi plănuiesc paşii, să testez, să recalculez, să depăşesc punctul mai delicat. Poate pe vreme bună nu aş fi întâmpinat nicio problemă dar, cu pământul umed şi cu picăturile care insistau să cadă (din cer sau din copaci, nu-mi dădeam seama exact) alimentând un strat relativ neplăcut de mâzgă, lucrurile deveneau un pic mai tehnice.

Reducând substanţial viteza ajung la indicatorul Mălăeşti, 1 oră pe la 11:50. Plouă, 12 grade. Constat că nu mai văd banda roşie şi-mi dau seama că sunt în Prepeleac. 

Unde-i punctul de control? Nu-i! Mă opresc puţin, urc câţiva metri pe poteca spre Bucşoiu, ajung să citesc indicatorul montat cu fundul la poteca Take Ionescu. Pozez apoi o iau înapoi spre Pichetul Roşu, conform planului. Încă speram să întâlnesc maratonişti. Ploua, erau 12 grade. Puţin după poiana de sub Prepeleac, unul dintre relativ puţinele locuri mai largi de pe Take Ionescu, pe care poţi depăşi sau intersecta alt grup fără griji, revăd grupul de adolescenţi. Le povestesc cum arată punctele mai dificile care urmau spre Mălăeşti, deşi după vreo 10 ani în care nu mai călcasem pe acolo e posibil să-mi fi amintit oarecum inexact. Le sugerez să pună mâna pe cabluri cu atenţie, ca să evite ţepii care ies uneori din ele, le mai sugerez să aibă grijă la prizele de picior fără să-mi dau seama că ei nu ştiu exact ce spun. O fată îşi imaginează prizele ca nişte găuri. Într-un fel avea dreptate aşa că o aprob şi-i mai atrag atenţia doar asupra faptului că, uneori, te foloseşti de prize mici, cât un sfert de bocanc. Pentru cine are bocanci. Pentru unii dintre ei era vorba de un sfert de talpă de adidas. Fata mă întreabă dacă e periculos ce urmează, eu îi spun că, dacă nu este atentă şi loveşte stânca cu genunchiul riscă ceva durere dar în rest nu simt că s-ar înhăma la ceva extrem de periculos. Se miră că intenţionez să cobor pe unde urcasem şi le spun că nu prea am altă variantă, dat fiind că drumul din Mălăeşti spre Glăjărie- Diham nu prea mă atrage. Ne despărţim cu urări de bine. Nu ştiu de ce dar mi s-a părut destul de simpatic acest grup.

Puţin mai jos mă revăd şi cu băieţii cu berea. Se mişcă bine şi ei. Povestim puţin de alergătorii montani la care eu încă speram şi de care ştiau la rândul lor. Ne despărţim. Puţin mai târziu, pe un sector scurt îngust, aud tropăituri din spate. Ursul, băăăăăăăă! Am dat de dracu`!

Glumesc. Erau trei alergători. Îmi imaginez că s-a schimbat traseul de concurs, altfel nu-mi dau seama de ce alergau ei din sensul opus celui la care mă aşteptam. Ne salutăm, apuc să văd că nu au numere de concurs, coboară cu o viteză pe care nu mi-o imaginam un sector cu potecă relativ îngustă, dând cu spor din picioare şi din beţe. Probabil că oamenii aceştia, când se înscriu la concursuri, prind constant un loc în primul sfert al clasamentului, dacă nu chiar în zona superioară a acestuia. Fiecare cu antrenamentul şi cu curajul lui! Oricum, mă bucur că i-am întâlnit.

Continuând coborârea, mă mai intersectez cu câteva grupuleţe. În Pichetul Roşu mă opresc din nou. Nu ştiu de ce mă credeam singur în poiană aşa că nu m-am ascuns în pădure pentru a “transpira”. Pe când eram în plin proces de scurgere a lichidului excedentar aud paşi. Scuze! Omul trece ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Bine că era bărbat, aş fi intrat în brusturi de ruşine dacă era una dintre tinerele pe care aveam să le intersectez ceva mai târziu. Totuşi, nici să intru prin vegetaţia abundentă şi umedă nu mă tenta, deşi pantalonii mei erau deja fleaşcă aproape până sus iar până la genunchi făcuseră serios cunoştinţă cu noroiul. 

În pauza din Pichetul Roşu intenţionam să şi mănânc dar ploaia nu-mi dădea starea potrivită pentru o pauză mai lungă. Obositoare atmosferă. Ceaţă, nori, picături, destul de sumbru. Dacă ar fi apărut şi un urs dădeam de belea. Dar ursul zonei cred că a simţit de la distanţă mirosul de turist transpirat aşa că s-a ascuns în desiş. Din desiş se mai auzea câteodată zgomot dar de fiecare dată zgomotul era urmat de aripi fâlfâind. Doar nu o să mă sperie o păsărică! :) Între 12:57 – 13:03 am stat în Pichet. 

Încă picura, la 12 grade, când am ajuns (şi am făcut un nou popas, între 13:19 – 13:23) puţin sub Poiana Izvoarelor. Destul de curând am intersectat şi ultimele grupuri care urcau, printre ultimele fiind o parte a grupului lui Răzvan Ilie. De când stă în Bucureşti nu am apucat să ne vedem dar... a fost simplu să ne revedem pe munte. Cândva mergeam în turele lui, acum nu am mai reuşit, din diverse motive. Schimbăm câteva vorbe apoi ne vedem de drum. Ceva mai jos, pe un sector noroios spre care coboram vertiginos, apare o fetiţă. Mă opresc, îi spun să treacă dar ea preferă să ia o mică pauză. Câţiva metri mai jos îi salut părinţii. De aici până la panta prostului cred că nu am mai întâlnit pe nimeni. Nişte căţei, probabil aceiaşi de dimineaţă, dau semne că ar fi interesaţi de ciolanele mele. Pun la bătaie puterea mea de convingere aşa că se potolesc. Probabil i-am convins şi cu beţele cu care, dacă aş fi fost atacat, aş fi putut încerca să mă apăr. 

Maidanezii de munte ai domnului Emanoil Savin... Să trăieşti, dom` primar! Crezi că o să rămân îndrăgostit de Buşteni dacă prin munţii care aduc atractivitate staţiunii voi fi lătrat în continuare de maidanezi??? Deja este al treilea element pe anul acesta care-mi provoacă o reacţie anti-Buşteni, după proiectul de reabilitare- modernizare de la Crucea Caraiman (lăsat baltă, din ce auzeam, cel puţin pe moment) şi după acel deja celebru banner în cinstea Simonei Halep. 

Printre copaci apar timid pete luminoase. Ghicesc un soare plăcut deasupra.

Aproape de Gura Diham renunţ să mai salut turiştii. Deja eram mult prea diferiţi pentru a ne saluta. La 14:20 ajung la Gura Diham. Prind şoseaua şi cobor agale, în căutarea unui loc în care să-mi pot băga picioarele în Valea Cerbului şi să mă pot schimba. N-am găsit exact ce căutam, probabil din cauza mării de corturi care acoperise fiecare zonă cât de cât apropiată de ce doream eu. În schimb am găsit o maşină cu număr de Prahova care claxona de zor amicul din faţă, timp în care nu se mai uita la drum, fiind la un pas să mă lovească pe mine, deşi mergeam cât puteam de pe margine, fără a intra în ciulini, totuşi. Faţă de calmul de dimineaţă acum umblau maşinile cam ca pe bulevardele Bucureştiului în orele de vârf.

Până la urmă începe şi soarele să-şi facă mai serios prezenţa, găsesc la 14:44 şi o zonă înierbată, un pic în pantă, populată cu rahaţi de animal din loc în loc. Scot sacul de plastic, îl întind pe iarba udă, mă fac lejer, mă bucur de cele 17- 20 grade din termometru. Într-un ritm de melc cotrobăi prin rucsac, scot schimburi, scot un sandwich (nu sunt deloc disciplinat când vine vorba de mâncare, dacă vreau viteză trebuie să lucrez la acest aspect, e clar că un baton energizant şi un sandwich mâncate pe traseu nu reprezintă o alimentaţie suficientă... şi în rucsac aveam suficientă mâncare...), beau.  În lipsă de apă în apropiere şi cu milă faţă de apa Voslauer nu prea aveam cu ce să mă spăl. Bag nasul la subraţ şi constat că deodorantul Garnier Sport 96h îşi face elegant treaba, mirosul de la subraţ fiind încă plăcut în ciuda valurilor de ploaie şi transpiraţie la care îl supusesem. O problemă rezolvată, nu-i musai să mă spăl, nu-i cazul să mă îngrijorez de nasurile pe care le-aş putea chinui pe tren. Mai rămâne problema schimbatului. Nu poţi schimba chiar tot în public, nu-i aşa? Mă ascund după un fir de iarbă, încerc să nu am nicio privire îndreptată spre mine şi fac marele pas, scap şi de ultima haină transpirată de pe mine. Sper că nu m-a văzut toată Valea Cerbului în acele clipe... Îmbrăcat în haine curate şi uscate era mult mai bine. Se anunţa o sesiune de maşină de spălat de pomină. Curăţ beţele telescopice de noroi, le pun pe rucsac, o mai lălăi învărtindu-mă în jurul cozii, până la urmă strâng bagajul, mă ridic şi plec la 16:00.

Merg în continuare lent, constat că spiritul de autodepăşire e de mult adormit, trec de bariera de la intrarea în zona de campare vizitată de urşi (mi se pare paradoxal să plăteşti 10 lei pe noapte camparea pentru a risca, pe banii tăi, să te viziteze un ursuleţ simpatic, însoţit de mă-sa) la ora 16:23 iar la 16:52 ajung la gară. 

Îmi iau bilet la Regio 3008 apoi aştept aproape o oră, plictisindu-mă pe peron.

Spre final, momentul botanic :) 

Şi dacă tot a sosit momentul botanic, amintesc faptul că am fost surprins de aspectul de vegetaţie de baltă sesizat undeva pe dreapta şoselei, cum cobori. Probabil e o porţiune extrem de umedă care a permis dezvoltarea trestiei.

Acum este momentul potrivit pentru a insera un tabel cu rezumatul cronologic şi meteorologic al turei:

Urc în tren, abia îmi mai ţin ochii deschişi după 36 de ore aproape nedormite, în Gara de Nord mă văd cu Daniel, îi pasez aparatul foto şi GPS-ul (GPS-ul oricum nu apucasem să-l folosesc din cauza bateriilor deja consumate când am coborât din tren), el se îndreaptă spre tren, eu spre casă după ce-mi astâmpăr cât de cât foamea cu un hot dog preparat de o domnişoară drăguţă. 

Ajung acasă, scot din rucsac doar ce nu suporta amânare (hainele ude pe care le las cât de cât la aer, mâncarea care a luat calea frigiderului), mă întind în pat pe la 22:45 şi dorm neîntors până pe la 8:30. Mă trezesc suficient de plin de viaţă. Constat că piciorul pe care-l tratasem în ultimele zile cu antiinflamator a avut nevoie şi de solicitare specific montană pentru a scăpa de dureri. Constat că am dureri nesemnificative la piciorul celălalt. Mănânc, beau, ies la plajă, mă bucur de soare. Dacă aş fi avut soarele de duminică pe munte... cred că ar fi fost mai plăcut. Dar a fost bine şi aşa.

Luni citesc că Marathon 7500, din cauza vremii nefavorabile, s-a rezumat anul acesta la un traseu de 13 ore şi jumătate. Sunt maratoniştii antrenaţi dar se pare că au fost şi pentru ei condiţii aspre. În situaţia asta mă bucur că am ales să nu mă sperii de vreme şi să ies, aflând din nou că, uneori, prognozele indică vreme mai aspră decât găseşti în realitate. Erau anunţaţi până la 20 l/mp precipitaţii şi temperaturi minime de vreo 6 grade. În realitate a fost vizibil mai bine.

Tot luni, întreb pe forumul de la Marathon 7500 de proba Hobby. Îmi răspunde Silviu Bălan: Proba Hobby a fost modificată, traseul fiind: Peştera- Piatra Arsă (prin Şaua Cocora)- Jepii Mari- Buşteni- Jepii Mici- Babele- Peştera.

Cam asta a fost…

Urmarea în episodul următor, într-o tură care cred că va urma parţial traseul aproximativ al Azuga Trail Race, cursă la care au început deja înscrierile. Sper să fie vreme mai bună în tura următoare.