vineri, 23 ianuarie 2015

De-ale hârţogarului în IT (1)



De vreo 10 ani mă ocup de o parte din hârţogăraia care se generează în departamentul de service autorizat de unii, de alţii al unei firme care, din punctul meu de vedere, nici nu te omoară, nici nu te lasă să trăieşti (situată din acest punct de vedere între cele care te ajută să trăieşti şi cele care te subjugă până te omoară). Am încercat să scriu rar despre asta dar azi m-am gândit că, fiind o slujbă destul de frustrantă, pot începe să notez unele momente în care simt că ceva nu este în regulă.

Acţiunea se petrece azi, într-o zi în care simţeam încă de la prima oră (asta ca să nu amintesc că ceva-mi mirosea urât încă de aseară, reuşind astfel să-mi stric somnul, având cel mai prost somn din ultimele vreo 10 luni) că eforturile mele pentru rezolvarea problemelor de serviciu nu sunt susţinute de unii, de alţii. Asta în ciuda faptului că sunt mult mai implicat când vine vorba de serviciu decât atunci când este vorba de probleme personale (pe care, de cele mai multe ori, le las nerezolvate pentru a nu mă suprasolicita emoţional).

Poate într-un fel e firesc să fiu mai atent la problemele de serviciu decât la cele personale. Că doar de la serviciu încasez un salariu oarecare din care să mănâncă şi gura mea ceva, nu-i aşa???

Ei bine, primesc azi o solicitare care suna aşa: Rog Machine Type. Solicitarea venea de la cineva din departamentul de vânzări care se ocupă de Lenovo. Mi se sugera să caut informaţia în baza de date cu vânzările firmei, interogând după seriile echipamentelor. Precizez că, din motive paranormale (că doar nu o să arunc găina moartă în curtea înţelepţilor care se ocupă de administrarea reţelei), omul de la vânzări nu putea accesa respectiva bază de date, bază de date pentru care aş putea spune că eu sunt alfa şi omega.

Ei bine, harnic fiind, având în acelaşi timp şi o puternică senzaţie de inutilitate a demersului, mă duc direct pe support.lenovo.com şi găsesc detaliul solicitat. În acelaşi timp îmi dau seama că, în mod normal, omul de la vânzări putea să-şi rezolve singur solicitarea, dat fiind că eu accesasem un modul cât se poate de public al site-ului. Da, probabil că nu s-a gândit... E omeneşte să ai mici scăpări... Dar să ai scăpări deşi încasezi lunar cu vreo 300 de lei mai mult decât mine mi se pare deja condamnabil.

Înjur printre dinţi, încet, cât să se audă pe o rază de doar 5 m în jurul meu, apoi verific la ce rezultat ajungeam dacă mă uitam direct în baza de date cu vânzările firmei. În subconştient mă aşteptam deja la asta: respectivele echipamente nu fuseseră vândute de noi, apărând ca vândute de undeva din Belgia.

Iar baza de date la care nu avea vânzătorul acces nu cuprindea şi vânzările din Belgia... De fapt nici nu avea cum să le cuprindă, că noi vindem doar prin Ro...

Deci am fost eu pus la muncă doar pentru că onorabilul şi stimabilul nu a avut chef să verifice singur.

Două minute după ce răspunsesem solicitării apare altcineva de la vânzări, cu seriile notate pe o hârtiuţă, cu intenţia de a verifica acelaşi machine type. Deşi îmi venea să strâng de gât omul, că doar eram furios, i-am explicat frumos că problema e rezolvată şi l-am trimis înapoi de unde plecase (adică în camera unde stau vânzătorii, nu în locul de unde plecase acum vreo 50 de ani).

Pentru că nu am vrut să las lucrurile total nespuse, formulasem răspunsul astfel încât să pun în evidenţă neglijenţa vânzătorului:

"Intamplator, laptopurile nu sunt luate de la noi.

support.lenovo.com zice asa:

ThinkPad T420 4236-MP1......"


Mi-am dat seama astfel, din nou, că pot face lucruri pe care le fac oameni mai bine plătiţi ca mine dar nu pot ajunge în locul lor în primul rând din cauza absenţei unei diplome pe care ei s-o agreeze.

Vorba lui Dan Doboş, în DemNet, nu contează ce ştii, contează doar să ai diploma pe care ei o vor.

Critic eu dar... critic a prost... Că banii tot la ei sunt...

miercuri, 21 ianuarie 2015

Tură cu ea (1)



20 ianuarie 2015, 19:30. Pentru prima dată pe anul acesta, din întâmplare, sunt aproape să dau nas în nas cu ea. Când o văd mă deplasez astfel încât să fie extrem de puţin probabil să dea ea nas în nas cu mine. V-aţi dat seama deja că eu obişnuiesc să miros a căcat iar despre ea ştiu bine că merge la toaletă cu mască de gaze. Ar fi nepoliticos din partea mea să-i stresez nasul...

Ajung acasă şi caut în calculator nişte fotografii. Intenţionam să marchez momentul postând aici una dintre acele nu tocmai multe fotografii pe care i le-am făcut în cele 8 zile pe care le-am petrecut cu ea pe munte. Fotografiile erau mult prea vechi aşa că nu le-am mai găsit pe HDD. Ele zac pe vreun CD sau DVD despre care, acum, nu mai am nici cea mai vagă idee dacă mai poate fi citit sau nu.

---------------------------

EDIT 1 martie 2015: între timp am dat de o parte a fotografiilor cu ea. :)


----------------------------

De dimineaţă îmi reamintesc de ea. Şi-mi dau seama că am pe alpinet câteva fotografii făcute în ultimele 4 zile petrecute pe munte cu ea. Din aceste fotografii am ales-o pe cea de mai jos.

Despre ce simt când se întâmplă s-o revăd nu ştiu dacă are sens să mai notez ceva. În linii mari, simt cam aceleaşi lucruri cu privire la ea în ultimii ani.

Cea mai puternică este o serioasă senzaţie de inferioritate. Ne despart atâtea aspecte încât, dacă nu aş şti cam ce simţea la rândul ei când ne-am întâlnit, aş considera că momentul zero dintre mine şi ea ar fi fost imposibil.

Mai trăiesc o oarecare senzaţia de nedreptate. Deşi în mai mică măsură decât în urmă cu 7 ani, încă sunt de părere că nu este corect ca ea să aibă satisfăcute unele capitole esenţiale ale vieţii în timp ce mie îmi este imposibil să capăt satisfacţie la acele nivele.

Pe zi ce trece mai puţin intensă, mai resimt totuşi faţă de ea şi o doză de furie. Furia pare câteodată cel mai greu de gestionat, poate pentru că normele sociale nu-ţi permit să pocneşti în bot un om pe care, pe moment, îl urăşti.

Sunt curios dacă îmi vor ajunge fotografiile pentru toate revederile întâmplătoare din 2015...

http://alpinet.org/main/foto/showfoto_ro_item_40605_vot_0.html

vineri, 9 ianuarie 2015

Alina



Zilele trecute, la centrul de testare din firma în care lucrez, a susţinut un examen important pentru cariera ei o tânără relativ ştearsă ca aspect (suficient de ştearsă încât să nu-mi fi reţinut cu nimic atenţia), sosită la examen cu un domn ceva mai în vârstă. Până aici nimic nou. Oameni care vin la examene însoţiţi de părinţi, soţi, iubiţi am mai văzut. Şi nu mi se mai pare de mult exagerat că aceştia simt nevoia de sprijin emoţional înainte şi după susţinerea examenului.

Intrarea tinerei la examen s-a produs doar cu câteva vorbe schimbate în plus, comparativ cu minima politeţe care i se cuvine clientului altui departament decât cel pentru care lucrez. Fişa postului nu-mi cere explicit absolut nimic în relaţia cu acest tip de client. Experienţa îmi spune că, din clienţii centrului de testare, sunt puţini cei care sunt deja sau urmează să devină şi clienţii mei. Prin urmare, nu sunt sub nicio formă motivat să-i tratez cu multă grijă.

Pornind de la relaţia directă sau indirectă cu clienţii centrului de testare s-a ajuns uneori şi la mici conflicte între mine şi personalul acelui departament. Pretenţiile şefului de departament mi s-au părut exagerate, chiar abuzive, de mai multe ori. După astfel de incidente, ajung să nu-l mai salut pe acel şef (deşi de multe ori el continuă să salute când ne vedem) şi, cel puţin pentru o vreme, reduc la minim contactele cu el. După câteva zile îmi trece supărarea dar rămân cumva în alertă, în aşteptarea viitorului incident. Cu o altă persoană din departament nu mă mai salut de mulţi ani, de când persoana a fost serios ofensată de faptul că eu am îndrăznit să-mi dau seama că nu e altceva decât o incultă norocoasă.

Pe acest fundal, nu am fost atent când a ieşit canditata din examen. Am devenit vag atent când aceasta şi însoţitorul ei au zăbovit aproximativ o oră în biroul meu, timp în care am ajuns să aflu câteva lucruri despre ea. Dacă ar fi să o descriu, aş spune că este inteligentă dar în acelaşi timp exagerat de anxioasă (tremuram de nervi, nu-mi doream altceva decât să termin examenul mai repede, ştiam deja că nu voi avea un scor suficient de bun încât să-l promovez), că locuieşte în Londra, că este teribil de dezamăgită de eşec, că va susţine din nou examenul (deci este perseverentă) dar, cel mai probabil, la ea acasă. Urma să părăsească România a doua zi.

Fără să fiu în mod exagerat impresionat de eşecul şi de suferinţa ei, am fost totuşi suficient de tolerant încât să nu protestez când am constatat că aceştia insistă să nu părăsească incinta deşi majoritatea colegilor mei erau de mult plecaţi spre casă. Nu m-am enervat nici când am observat că persoana care administrează examenele a plecat liniştită acasă deşi clienta ei ar mai fi putut avea nevoie de ajutor. În definitiv, ştiam de mult timp că exam admin-ei îi plac comisioanele (care-i rotunjesc frumos veniturile) dar, privită în detaliu, este precum un steag (în sensul că i se fâlfâie de clienţi). M-a mai ajutat să-mi păstrez calmul şi faptul că, de cele mai multe ori, nu mă grăbesc nicăieri, o întârziere la birou de 10 sau de 50 de minute neînsemnând nimic pentru mine. La rândul meu am în unele contexte caracter de steag. Mi se fâlfâie dacă ajung acasă mai devreme sau mai târziu. Nu am nimic interesant de făcut acolo... De fapt nici nu mă simt acasă ca acasă. Pentru că nu e casa mea, pentru că spaţiul este supraocupat, pentru că familia îmi provoacă mai degrabă greaţă decât plăcere.

Revenind la candidata cu scor slab, aceasta mi-a captat în mod deosebit atenţia atunci când, din conversaţiile pe care le-a purtat, am aflat că o cheamă Alina. Mi-a devenit vag simpatică pentru că mi-a amintit de acea Alina despre care vorbeam acum mulţi ani cu Bogdan Lucaciu. Totuşi, şi povestea cu acea Alina s-a sfârşit în defavoarea mea... Dar din acea poveste au rămas şi unele amintiri plăcute. Mai multe amintiri plăcute decât mi-au lăsat oameni cu care am interacţionat mult mai mult timp.

De cele mai multe ori am avut în jurul meu oamenii nepotriviţi...

marți, 6 ianuarie 2015

În Herăstrău, iarna


4 ianuarie 2015, mai e lumină cam o oră atunci când ajung în Herăstrău. Intru în parcul aparent pustiu pe aleea cea mai apropiată de o gură de metrou de la Aviatorilor. Temperatura pare să fie puţin peste 0 grade, vântul este calm, aproape absent. După ce ies, neintenţionat, din parc pe o alee care duce în zona ecluzei, reintru pe aleea de pe malul lacului.

Apar primii alergători. Sunt din nou uimit de perseverenţa cu care se antrenează. Pe măsură ce înaintam spre calea ferată oamenii din parc se înmulţeau. Încep să aud des vorbitori de franceză veniţi probabil pentru a petrece sărbătorile în România. Apar şi alergătoarele, am numărat trei până am finalizat în mers nu tocmai lejer propria-mi tură de lac. Pe una am avut impresia că o recunosc dar mi-am amintit apoi că ea se antrenează iarna pe bandă. Până la urmă, chiar de ar fi fost ea, era puţin probabil să mă recunoască. În definitiv ne cunoaştem destul de vag şi nu cred că am motive să mă gândesc că ne vom mai întâlni cândva şi vom ajunge să ne cunoaştem mai bine.

Mai merg o vreme pe aleea când înzăpezită, când îngheţată, mai rar uscată. Mă ajunge din urmă, pentru a doua oară, un alergător cu bentiţă Mammut. Are viteză omul, nu glumă!

La coborârea de pe podul cu calea ferată merg cu ceva emoţii pe panta înzăpezită. Parcă pentru a-mi face în ciudă, un biciclist coboară cu dezinvoltură, cu frâna pusă şi un picior pe jos, pentru echilibru. Ceva mai devreme văzusem un nene pe schiuri. Asta chiar nu-mi închipuisem că o să văd... A fost primul schior de Bucureşti pe care l-am întâlnit.

Mai merg ce mai merg, se lasă întunericul, constat că Insula Trandafirilor este frumos luminată. La podurile din capetele insulei observ că temperatura a scăzut către punctul de îngheţ aşa că am din nou emoţii pe pante. Scap netăvălit pe jos.

Mă întorc la metrou şi apoi spre casă mult mai binedispus decât plecasem.

Începe să-mi placă Herăstrăul...

duminică, 4 ianuarie 2015

Mai jalnic de atât?



Cu greu îmi pot imagina o situație mai jalnică decât cea în care ești nevoit, ca adult, să locuiești zi de zi sub același acoperiș cu mama ta retardată. Constat asta de fiecare dată când zilele libere se suprapun peste zile incomode din punct de vedere meteorologic. Am constatat-o si azi, in a patra zi libera, după patru zile in care am stat cam tot timpul în casă. Mama este extrem de dificil de suportat... Prin urmare, a reușit până la urmă să mă înfurie suficient de tare încât să plec de acasă având ca unic scop nevoia de a scăpa pentru câteva ore de prezența ei toxică.

Sunt "fericit"...