Alina

Zilele trecute, la centrul de testare din firma în care lucrez, a susţinut un examen important pentru cariera ei o tânără relativ ştearsă ca aspect (suficient de ştearsă încât să nu-mi fi reţinut cu nimic atenţia), sosită la examen cu un domn ceva mai în vârstă. Până aici nimic nou. Oameni care vin la examene însoţiţi de părinţi, soţi, iubiţi am mai văzut. Şi nu mi se mai pare de mult exagerat că aceştia simt nevoia de sprijin emoţional înainte şi după susţinerea examenului.

Intrarea tinerei la examen s-a produs doar cu câteva vorbe schimbate în plus, comparativ cu minima politeţe care i se cuvine clientului altui departament decât cel pentru care lucrez. Fişa postului nu-mi cere explicit absolut nimic în relaţia cu acest tip de client. Experienţa îmi spune că, din clienţii centrului de testare, sunt puţini cei care sunt deja sau urmează să devină şi clienţii mei. Prin urmare, nu sunt sub nicio formă motivat să-i tratez cu multă grijă.

Pornind de la relaţia directă sau indirectă cu clienţii centrului de testare s-a ajuns uneori şi la mici conflicte între mine şi personalul acelui departament. Pretenţiile şefului de departament mi s-au părut exagerate, chiar abuzive, de mai multe ori. După astfel de incidente, ajung să nu-l mai salut pe acel şef (deşi de multe ori el continuă să salute când ne vedem) şi, cel puţin pentru o vreme, reduc la minim contactele cu el. După câteva zile îmi trece supărarea dar rămân cumva în alertă, în aşteptarea viitorului incident. Cu o altă persoană din departament nu mă mai salut de mulţi ani, de când persoana a fost serios ofensată de faptul că eu am îndrăznit să-mi dau seama că nu e altceva decât o incultă norocoasă.

Pe acest fundal, nu am fost atent când a ieşit canditata din examen. Am devenit vag atent când aceasta şi însoţitorul ei au zăbovit aproximativ o oră în biroul meu, timp în care am ajuns să aflu câteva lucruri despre ea. Dacă ar fi să o descriu, aş spune că este inteligentă dar în acelaşi timp exagerat de anxioasă (tremuram de nervi, nu-mi doream altceva decât să termin examenul mai repede, ştiam deja că nu voi avea un scor suficient de bun încât să-l promovez), că locuieşte în Londra, că este teribil de dezamăgită de eşec, că va susţine din nou examenul (deci este perseverentă) dar, cel mai probabil, la ea acasă. Urma să părăsească România a doua zi.

Fără să fiu în mod exagerat impresionat de eşecul şi de suferinţa ei, am fost totuşi suficient de tolerant încât să nu protestez când am constatat că aceştia insistă să nu părăsească incinta deşi majoritatea colegilor mei erau de mult plecaţi spre casă. Nu m-am enervat nici când am observat că persoana care administrează examenele a plecat liniştită acasă deşi clienta ei ar mai fi putut avea nevoie de ajutor. În definitiv, ştiam de mult timp că exam admin-ei îi plac comisioanele (care-i rotunjesc frumos veniturile) dar, privită în detaliu, este precum un steag (în sensul că i se fâlfâie de clienţi). M-a mai ajutat să-mi păstrez calmul şi faptul că, de cele mai multe ori, nu mă grăbesc nicăieri, o întârziere la birou de 10 sau de 50 de minute neînsemnând nimic pentru mine. La rândul meu am în unele contexte caracter de steag. Mi se fâlfâie dacă ajung acasă mai devreme sau mai târziu. Nu am nimic interesant de făcut acolo... De fapt nici nu mă simt acasă ca acasă. Pentru că nu e casa mea, pentru că spaţiul este supraocupat, pentru că familia îmi provoacă mai degrabă greaţă decât plăcere.

Revenind la candidata cu scor slab, aceasta mi-a captat în mod deosebit atenţia atunci când, din conversaţiile pe care le-a purtat, am aflat că o cheamă Alina. Mi-a devenit vag simpatică pentru că mi-a amintit de acea Alina despre care vorbeam acum mulţi ani cu Bogdan Lucaciu. Totuşi, şi povestea cu acea Alina s-a sfârşit în defavoarea mea... Dar din acea poveste au rămas şi unele amintiri plăcute. Mai multe amintiri plăcute decât mi-au lăsat oameni cu care am interacţionat mult mai mult timp.

De cele mai multe ori am avut în jurul meu oamenii nepotriviţi...