O ard dubios...

Ar fi fost drăguţ să scriu despre cursa de ieri, prima mea cursă oficială de alergare şi despre propunerea superfaină pe care am primit-o câteva ore mai târziu... Ar fi teribil de interesant să pot onora propunerea dar... e dificil atât ca timp, ca mod de relaţionare cu unele persoane cât şi ca bani... Deşi într-o perioadă am fost convins că nu-i aşa, se pare că eşti un suflet frumos, altfel nu mi-ai fi făcut propunerea asta...

Dar, după cum m-am obişnuit, evenimentele plăcute sunt mereu făcute sandwich între perioade scârboase.

În săptămâna dinaintea cursei intenţionam să-mi iau concediu. Pentru că sunt genul de om uşor exploatabil, a fost suficientă o vorbă aruncată de cineva pentru a renunţa la acele zile de concediu. Mi-am luat doar nişte nenorocite de ore dar... şi cu astea mi-am auzit vagi reproşuri. Mi-am rezolvat (se pare) problema care era de rezolvat dar cu preţul unor eforturi pe care nu cred că era musai să le fac. Şi încă mai am de tras...

Prezenţa mea la cursa de duminică era pusă sub semnul întrebării, şi asta nu numai din cauza unor tendoane dureroase...

-Nu am ştiut că ai probleme.
-Normal, eu nu sunt Robert să mă plâng tot timpul...

Şi dacă tot am rămas la birou, m-am trezit şi pe post de cobai la o migrare către alt sistem de operare. Dat fiind că treaba nu a fost făcută într-un mod profesionist, a trebuit eu să plâng din cauza unor chestii care nu mergeau într-o variantă minimală de 7 (urăsc ideea de 7 de când cu tristeţea unei vite care se întristase în faţa morţii 7-lui ei patruped). A doua zi s-a aprobat o variantă mai bună de 7 cu care se părea că pot lucra. Totuşi, un modul esenţial în munca mea, modificarea datelor într-o nenorocită de aplicaţie, nu mergea. M-am înfuriat dar, după ce m-am calmat, am găsit soluţia înaintea celui delegat să rezolve problema. Iar eu sunt doar un cretin cu leafă mică, nicidecum un individ care face pe helpdesk-ul.

Pe munca şi pe nervii mei s-a rezolvat problema... Deşi nu-mi propusesem să verbalizez ce gândeam, până la urmă le-am explicat că nu este în regulă să facă experimente pe nervii mei. I-am întrebat, fără a spera că voi fi înţeles, dacă ştiu cât costă o şedinţă de psihoterapie sau o reţetă de antidepresive...

Cu o zi sau două înainte tocmai fusesem recunoscut de un doctor la care apelasem, deşi nu mă mai văzuse vreo 3 ani şi jumătate. M-a recunoscut pe baza unui semn de depresie. Chiar dacă aveam cu totul altă treabă cu el, omul a sugerat că mi-ar putea prescrie nişte antidepresive. Până la urmă, nu am fost de acord cu ideea din motive destul de încurcate. Doar am citit câteva cărţi care tratau inclusiv posibilele efecte negative ale antidepresivelor aşa că nu mi se pare deloc în regulă să risc.

Oricum, deşi nu-mi spunea o noutate, nu m-a încântat deloc să mi se sugereze că sunt deprimat...

Aici s-a reactivat o nemulţumire care-mi tot revine în gând de ceva vreme... Unele evenimente din viaţă, evenimente în care am considerat că am avut o reacţie nu tocmai potrivită, m-au făcut să apelez în două rânduri la psihoterapie. Am cheltuit, timp de vreo 4 ani, cam un sfert de salariu pe lună pentru a-mi ameliora unele simptome. Deşi, bazându-mă tot pe cărţi, aflasem deja că nu există soluţii pentru situaţia mea, destul de complexă, am tot sperat până când, psihoterapeutul cu care lucram, un individ nu numai foarte priceput în meseria lui dar şi cu un nivel de bunăvoinţă rar întâlnită, şi-a dat seama că ajungem să ne învârtim ca Grivei în jurul cozii şi a organizat lucrurile în aşa fel încât să accept întreruperea şedinţelor.

Acum, după nişte ani fără psihoterapie, am ajuns la concluzia că în urma acelor şedinţe am ajuns să relaţionez ceva mai bine dar strict în direcţii avantajoase pentru ceilalţi. Am învăţat să accept neputinţă, reavoinţă, oportunism, exploatare, discriminare (nu am consultat definiţia oficială a discriminării dar sunt de părere că individul care nu ţine seama sau chiar profită de nişte neputinţe emoţionale te discriminează), lene, incompetenţă, am învăţat să-mi uzez mai puţin neuronul când mă lovesc de astfel de situaţii dar nu am reuşit să învăţ să-mi cer drepturile, să îmi lărgesc orizontul astfel încât să am o cât de mică şansă să-mi ameliorez nemulţumiri puternice legate de calitatea propriei vieţi.

Prin urmare, speriat fiind că aş putea face rău celorlalţi, am ajuns să cheltui o grămadă de bani în folosul celorlalţi. Ca tot timpul în viaţa mea, am făcut şi aici o afacere proastă.

Acum sunt destul de des tentat să le reproşez celorlalţi că traiul în preajma lor pe mine m-a costat mulţi bani. Aşa stau lucrurile, m-a costat să învăţ să risipesc mai puţine emoţii în situaţii legate de relaţionarea cu cei cu care interacţionez des (familie şi relaţii de serviciu, că alte moduri de relaţionare rar mai practic, plus că acelea sunt categoric mai puţin conflictuale).

Prin urmare, mi-am promis să nu mai cheltui nici măcar un leu pe psihoterapie sau psihiatrie. Dacă aş cheltui tot pentru ceilalţi, aş fi pe zi ce trece mai nemulţumit, mai furios, mai departe de satisfacerea micilor plăceri destul de egoiste (o tură la munte, o cursă de alergare, o carte, o haină mai cu moţ).

Dacă ceilalţi vor învăţa să mă înţeleagă, bine. Dacă nu, nu exclud varianta în care voi vătăma pe cineva într-un moment de furie sau varianta în care voi deveni subiect de ştire de la ora 5 storcindu-mi hoitul de asfalt de exemplu... Ceilalţi par să nu înţeleagă asta dar pentru mine, în cele mai negre momente, e destul de simplu să nu mai dau doi bani pe viaţa mea. Nu afirm că sunt important pentru cineva, mai degrabă afirm că cei care sub o formă sau alta mă exploatează, vor trebui să-şi rezolve singuri micile probleme în care, de obicei, mă implicam eu. Şi asta ar putea să-i coste renunţarea la lene, de exemplu...

Câteva zile mai târziu, altă problemă... Nu se poate instala programul de facturare. Din nou un şir de spume la gură, din nou fac reproşuri:

-Dacă impui migrarea asta nu e normal să verifici înainte cum funcţionează aplicaţiile folosite pe noul sistem de operare?
-Păi s-a verificat. În alte părţi merge...
-Şi atunci la mine de ce nu merge?
-?!?
-Oricum, eu sunt un prost, se pare că nu ştiu cum se fac lucrurile... Că dacă nu eram prost, nu mai lucram pe un salariu de rahat şi pe un post de rahat! Nu mai eram nevoit să mănânc pe banii lu` tata atunci când îmi mai fac şi eu o mică plăcere.

Revine ideea genială de a merge la alt calculator să facturez. Normal, când eşti incompetent propui soluţii care ţin seama doar de propria incompetenţă, nu şi de confortul celuilalt... Am fost nevoit să explic:

-Mi-e scârbă să intru în biroul lor. Nu e acolo nici un om care să trăiască ce trăiesc eu...

Bine, explicaţia era dubios concepută pentru că mi-e egală scârbă de 99,99 % dintre oamenii cu care interacţionez pentru că, e perfect adevărat, nu cunosc nici măcar un om care să trăiască ce trăiesc eu...

Ca să fie lucrurile şi mai frumoase, discutând cu cineva despre rezultatele de la alergările de ieri, aflu că ar fi alergat la semimaraton şi Mircea Badea. Iar persoana ştia de ceva vreme că mi-e scârbă atât de Mircea Badea cât şi de persoanele care nu ştiu să se informeze decât de la Antena 3.

Mă credeţi că aproape mi-a pierit curiozitatea de a verifica rezultatele de ieri?

Vă urăsc, dragi oameni de bine! Pe zi ce trece vă urăsc mai mult!