Jurnalul primei ture solo din 2015 poate fi
citit aici.
Data: 14 noiembrie
2015
Traseu: Posada- Schitul Lespezi- Vf. Pleşuva- Poiana Hoţilor- Cota 1000- Calea
Codrului- Sinaia
Marcaj: punct roşu discontinuu, benzi roşii forestiere,
benzi galbene neoficiale, H-uri forestiere, triunghi roşu comun cu punctul roşu
pe un mic sector, înainte de Cota 1000 (detalii în text)
Durata: aproximativ 9 ore cu pauze incluse
Distanţa: aproximativ 30 km, conform înregistrare GPS
Pentru că îmi plăcuse mult a doua tură cu
Cristi (descrisă aici) îmi propusesem să revin pe traseu cât mai curând posibil. Nefiind
chiar la mine acasă pe acel traseu, mi se părea mai sigur să îl parcurg având
GPS-ul cu mine. Ocazia s-a arătat mai repede decât speram eu, datorită
accidentării lui Daniel de care am profitat pentru a pleca atât cu GPS-ul cât
şi cu aparatul foto la mine.
Joi seară mă duc la gară să-mi iau biletul,
după ce marţi trecusem să îmi iau un duplicat după cardul tren plus care era
cam prea şters încă de când îl cumpărasem. Vineri seară fac cumpărături după ce
vin de la serviciu, mă apuc de rucsac şi îl termin pe la 00:30. Mă îngrijora faptul
că voi dormi atât de puţin dar, având deja biletul luat, era cam musai să
plec... Atât de târziu fiind, nici să mănânc nu am mai avut chef deşi pofteam
la nişte salam de Sibiu.
Cobor din pat pe la 3:45, arunc ce mai era de aruncat prin rucsac,
fac un duş şi plec spre gară nebărbierit. Avantajul
faptului că plecam singur, nu trebuia să mă străduiesc să fiu cât de cât
prezentabil. O ursoaică, dacă ar fi fost să mă îmbrăţişeze, m-ar fi îmbrăţişat
şi cu barbă. :)
În tren îmi aleg locul într-un mod nu tocmai
fericit, motiv pentru care nu am mai avut chef să mă alimentez sau să casc
ochii pe internet. Am avut parte de spectacol, lângă mine nimerind un grup cu
doi francezi (deloc trişti în urma evenimentelor tragice de vineri seară din
Paris), un român şi două românce care mergeau să se relaxeze la Buşteni adică
să bea până nu mai ştiu de ei... Privind din când în când pe fereastra
trenului, am ocazia să văd un răsărit superb. Iniţial cerul s-a colorat în
diverse nuanţe de roşu apoi discul soarelui s-a văzut ridicându-se treptat
deasupra liniei orizontului.
După Câmpina am fost atent la gările în care
opream pentru a nu rata coborârea în Posada. Am noroc şi observ când trecem de
Comarnic aşa că ajung în Posada deja coborât aproape de uşă. Mă strecor printre
biciclişti şi cobor pe peron. Mă uit în jur, peronul gol. Eram singurul ameţit
coborât acolo. Drăguţ! :)
Aproape de 9:00 plec din gara Posada, după ce fac câteva fotografii.
Vedere spre nord:
Vedere spre sud, cu căţelul locului:
Vedere spre vest:
Nu e nimic
spectaculos pe acolo dar am vrut să reţin cam cum arată locurile. Dau să
pornesc pe peron spre sudul său (spre înapoi, faţă de direcţia de mers a
trenului) când îmi dau seama că ceva nu se potriveşte cu amintirile din sâmbăta
trecută. Casc ochii mai atent şi îmi dau seama că trebuie să traversez cele
două linii de tren şi să merg pe peronul celălalt care evoluează relativ aproape de râul Prahova. Până să traversez şinele mă ia în primire
căţelul pe care l-am văzut şi data trecută. M-o fi ţinut minte? Nu ştiu… Oricum, eu l-am ţinut minte
surprinzându-l chiar şi în poză. Nu e agresiv, poate doar vag haios în felul în
care se gudură pe lângă mine. Parcă vrea să-mi spună ceva dar eu nu cunosc
limba câinească. După ce privesc cu oarecare interes culorile unei fâşii de
pădure din Baiului,
continui spre sud şi, curând, prind în dreapta drumul care
traversează Prahova. Imediat după pod mă iau în primire doi căţei, unul mic şi
amărât, unul de talie medie, bun lătrător. Ultimul se apropie de mine la vreo
3- 4 m, eu mă trag pe stânga drumului, îl urmăresc atent regretând că nu îmi
scosesem încă beţele telescopice, merg încet înainte, cu ochii pe dulău. După
ce trec de gospodăria pe care o apăra binevoieşte să mă lase în pace. Puţin mai
încolo ajung la indicatorul de Schitul Lespezi. Mă opresc pe dreapta drumului
nu mai ştiu sub ce motiv, fotografiez o faţă stâncoasă făcută din felii (pe
stânga drumului, sens de urcare),
dintr-o curte mă latră turbat alt patruped.
Înaintez pe drum (DF Posada- Valea Largă, cred că o să-l parcurg într-o zi cu
vreme mai puţin potrivită pentru drumeţii lungi) până în punctul în care
localnica observată săptămâna trecută a deviat pe o potecă în dreapta. Simţind
că deja cunosc cât de cât locurile, pornesc pe potecuţa aia plăcută, revenind
curând în drumul forestier, chiar în faţa schitului, dacă îmi amintesc corect.
Singur fiind, nu m-am
mai oprit la schit. Chiar dacă nu m-am oprit, câinele legat la intrare, cel răsfăţat
de o parte a grupului în tura trecută, m-a simţit şi a venit pe marginea
micului platou pe care îşi are coteţul să mă vadă şi să mă latre. Continui pe
drum, observ intrarea de maşini a schitului, depăşesc mica bifurcaţie pe care
urma să se încadreze singura maşină pe care îmi amintesc să o fi văzut pe
acolo. Depăşesc cimitirul, trec pe lângă bariera care blochează DF, merg
privind din când în când culmile din Baiului care se ghicesc printre copaci. Mi
se pare că identific potecuţa care face dreapta pe acea pantă mai abruptă
presărată cu frunze moarte dar, ştiind că e un pic alunecoasă, mă
menţin pe drum.
Ajung la o bifurcaţie şi fac dreapta, tot pe drum.
Deja mă
încinsesem aşa că mă opresc să-mi ajustez echipamentul şi să înghit ceva. După
pauză mai merg puţin înainte apoi consult GPS-ul. Şi mă trezesc că am lăsat Vf.
Pleşuva mult în stânga. Deci la ramificaţia de mai jos trebuia să fac stânga,
nu dreapta…
Părea OK să mă întorc dar, observând pe GPS că pentru Vf. Pleşuva e
suficient să merg o vreme perfect vest, decid să o iau direct pe versantul
înclinat la vreo 45 de grade. Versantul părea să evolueze uniform şi cuminte
până în drum. Calc vitejeşte pe marginea drumului şi mă trezesc îngropat în frunze până la genunchi. Deci există o
discontinuitate… :) Fac un pas prin frunze şi observ că,
din şanţ, versantul pleacă cu un prag abrupt de vreo 40 cm. Pentru că, la
popas, tocmai scosesem beţele telescopice, le înfig sănătos în versant şi
încerc să trec acel prag. Pun piciorul drept pe versant, mă sprijin în beţe,
dau să trag stângul după mine dar o iau imediat la vale şi mă întorc în şanţ.
Revin pe drum, mă întorc de-a lungul lui câţiva metri şi observ o zonă în care panta versantului părea să se
îndulcească. Intru în fluviul de frunze, repet manevra de mai devreme şi... mă
trezesc din nou înapoi în şanţ. Devine clar că pornirea pe versant este prea
complicată pentru abilităţile mele de alpinist forestier aşa că rămân cuminte
pe drum până când, în dreapta (în sensul de coborâre de data asta) se deschide
un drum care pare să aibă direcţia potrivită. Nemulţumit de ideea de a mă
întoarce până la drumul mare, o iau pe acest drum intermediar. Tocmai trecuse ora 10:00. Curând, drumul se cam
termină dar rămâne o vagă potecă care mă scoate la locul de picnic al ursului,
la o ramificaţie de drumuri semnalizată printr-o ladă roşie abandonată de cine
ştie când. La ramificaţia asta fac stânga dar, nu ştiu exact cum am făcut,
ajung curând să evoluez din nou la liber pe versant. Panta nu era nici
criminală, nici uşoară, cu atenţie puteai păşi pe mici trepte formate de
rădăcini sau de fragmentele pietroase, singura mare problemă era că uneori
treceai printre copăcei şi, oricât te-ai fi chinuit, tot luai din când în când
o creangă peste faţă. Să fi ocolit aceste grupuri de copăcei însemna să fi ales
pante ceva mai mari.
Merg eu ce merg până când mi se pare că sunt
aproape ajuns pe vârf. Ies bucuros de pe versantul destul de sălbatic şi mă
trezesc pe un drum larg şi prăfuit, într-o poiană plăcută.
Vârful era ceva mai
încolo... Mă opresc, fotografiez câte ceva deşi lumina nu mi se părea tocmai
bună, şed puţin apoi continui vitejeşte în sus, pe drumul pe care observ şi
primul marcaj, imediat după reintrarea în pădure.
Îmi dau seama că, prin
bălăureala de pe versant, am ratat adăpostul din capătul de jos al poienii.
Păcat, mi-ar fi plăcut să îl inspectez din nou, poate mi-ar fi venit vreo idee
interesantă...
Pentru că intuiam că voi mai avea mici
probleme de orientare cu care voi pierde timp, am ales să nu pierd timp şi
coborând până la adăpost. Intru deci înapoi în pădure, merg pe poteca largă
marcată cu puncte roşii, dungi roşii, dungi galbene şi săgeţi galbene până
observ un pic în stânga poiana de pe Vf. Pleşuva şi săgeata galbenă care sugera
că marcajul nu urcă pe vârf, făcând 90 grade la dreapta pe un drum destul de
bine conturat. Stomacul începuse să-mi protesteze, semn că nu mâncasem deloc
suficient în ultima vreme... Elimin nişte suc gastric pe cale orală apoi o iau
cât de cât relaxat în sus, spre vârf, cu gând să fac popas acolo, să mă îndop,
să fac poze, să mă odihnesc, poate să fac şi puţină plajă.
Ajung pe vârf, constat că bate vântul şi că e
destul de rece. Nu prea mai aveam chef de popas.
De pe Vf. Pleşuva, vedere spre est:
De pe Vf. Pleşuva, vedere spre sud:
Fac o mică filmare,
fac nişte
poze, mai casc ochii în lungul poienii de pe vârf, mi se pare că observ un mic
adăpost dar în secunda următoare nu-l mai văd, caut un loc mai adăpostit de
vânt dar nu-l găsesc aşa că, după ce caut cu privirea drumul pe care ni-l
arătase Cristi Iliescu săptămâna trecută, după ce îl identific, după ce încerc
zadarnic să-mi amintesc în ce direcţie am continuat cu el când am plecat de pe
vârf, mă las înapoi spre pădure şi mă îndrept pe drumul sugerat de acea săgeată
galbenă, temându-mă un pic că ceva nu este în regulă. Curând reapar marcajele
aşa că mă relaxez. Las pe stânga o căruţă (ajunsă până acolo dinspre Comarnic,
probabil) aparent abandonată, las tot pe stânga o vestă agăţată într-un pom,
aud din stânga, din vale, sunet de drujbă. Privesc atent, verificând dacă nu se
taie cumva un copac care să poată cădea până în potecă dar nu identific nimic
care să pară a mă pune în pericol.
Continui pe poteca suficient de bine conturată
şi marcată, care evoluează de acum elegant, pe o cumpănă de ape. Ies într-o
poiană frumoasă din care începe să se vadă fain către Vânturiş/ Vf. cu Dor.
Undeva în
stânga, cred că văd Vf. Gurguiatu.
Încă nu mi-e clar cum se poate ajunge pe el
dar mi-am propus să cercetez zona şi cu altă ocazie. Mă opresc, fac poze,
mănânc un sandwich, pornesc tableta şi constat că nu am semnal acolo, în loc să
mă dezbrac de plajă adaug geaca impermeabilă pe mine pentru că şi aici bătea
vântul, îmi dau cu presupusul în sensul că, aici, ne-am fi oprit şi în tura lui
Cristi, când el se întorsese după cele două posibil rătăcite. Mă uit la
termometru pentru că nu înţelegeam ce e cu senzaţia asta amestecată de cald şi
de frig, constat că sunt 15 grade, cu resimţita ceva mai mică presupun, din
cauza vântului. Cum la 15 grade nu obişnuiesc să fac plajă, mă pregătesc de
plecare.
Partenerul de drum:
Constat că, în mers, zgomotele pădurii nu obişnuiesc să creeze teamă
dar, odată oprit, ţi se pare că eşti înconjurat de lighioane şi eşti tentat să
priveşti spre pădure la cel mai mic zgomot, în căutarea ameninţării.
Coştila:
Remarc scăldătoarea mistreţilor şi nişte
excremente care ar putea proveni tot de la ei. Nu mă încântă posibilitatea de a
da nas în nas cu mistreţul aşa că sper să mă fi simţit şi să se fi îndepărtat
suficient încât drumurile să nu ni se intersecteze. În pădure pare să se audă
muget de cerb dar de data asta sunt tentat să cred că este de fapt scârţâit de
copaci frânţi de furtună, care se sprijină ca în cârjă de alţi copaci. Odată
adoptată teoria asta, nu m-am mai speriat de acest tip de zgomot deşi,
câteodată, am mai făcut privirea roată pentru a mă convinge că nu-i niciun
pericol.
Remarc din când în când câte un pet lăsat la
baza unui pom sau înfipt într-o creangă, îmi aduc aminte că le-am văzut şi în
urmă cu o săptămână şi asta are tendinţa de a mă linişti, ştiind şi în acest
fel că sunt pe drumul cel bun. Cred că
este pentru prima dată în viaţă când, observând ambalaje abandonate pe munte,
mă liniştesc în loc să mă înfurii.
Evoluez în continuare pe cumpăna apelor până
ajung la acea coborâre mai abruptă pe care săptămâna trecută am exersat un mers
un pic mai rapid, lansat în “urmărirea” unor fete din grup care se aflau ceva
mai în faţă. Acum, singur fiind,
nu m-a mai tentat să măresc viteza, păşind cu prudenţă. Acolo mă întrebam ce
vale se traversează astfel iar acasă am observat că pe acolo se află obârşia
Văii Beliei. După coborârea abruptă poteca tinde către dreapta, lăsând în
stânga, în lungul văii, un posibil drum abandonat, năpădit de bălării.
Pe urcarea asta am
avut surpriza să mă întâlnesc cu un grup de vreo 10 oameni. Când ne apropiem la
o distanţă potrivită pentru a ne saluta constat că în fruntea grupului se află
vechea mea cunoştinţă, Cezar. Chiar Cezar să fie? Totuşi
îmi pare cam îmbătrânit deci e posibil să mă înşel. În grupul lui sunt şi
câţiva oameni mai în vârstă, unul mă felicită când aude de unde vin. Stăm puţin
de vorbă apoi fiecare îşi vede de drum. Ei se pregătesc de urcarea pe care
coborâsem eu, eu gâfâi în continuare pe bucata parcursă de ei în coborâre. Nu
ştiu de ce dar am convingerea că în grup erau şi oameni de la Floarea de Colţ.
E de admirat antrenamentul bătrânilor din club... Chiar nu mă aşteptam să
întâlnesc oameni pe traseu... Să fi ales acel grup traseul ăsta după ce a aflat
cât de mulţumiţi au fost de traseu cei 30 din grupul lui Cristi? Nu exclud posibilitatea asta… Jurnalul lui
Cezar poate fi citit aici.
Termin urcarea asta
aproape ucigaşă şi mă înscriu din nou pe un interfluviu drăguţ. Atât de drăguţ
încât, după o bucată în care m-au însoţit punctele roşii şi restul arsenalului
util în orientare, nici nu am băgat de seamă că am rămas la un moment dat doar
cu H-urile roşii care delimitează bazine hidrografice, orice urmă de semn
turistic dispărând cu desăvârşire. La ceva timp după ce am fotografiat un copac
interesant pe care nu mi-l aminteam din tura carpaţi de săptămâna trecută am
binevoit şi eu să-mi bag ochiul în GPS.
Îmi sare în ochi o chestie albastră
numită Talea şi mă prind că am luat-o aiurea. Şi mi-a cam părut rău că trebuie
să abandonez poteca aceea curată, lată, care ocolea cu eleganţă proeminenţele
mai serioase de pe cumpăna apelor, potecă atât de frumos marcată cu H-uri şi
presărată din loc în loc cu pietre şi cu copaci doborâţi dar uşor ocolibili pe
poteci alternative deja formate. O splendoare, ce să mai! Poate voi imagina
cândva un traseu care să cuprindă mai mult din poteca asta minunată care
evoluează cumva între Valea Beliei şi Valea Talea.
Deci m-am rătăcit un
pic. Sunt tentat să cred că perioada de neatenţie se datorează faptului că
imaginaţia mea lucra la un scenariu interesant conform căruia, într-o zi
fierbinte de vară, urcam cu o drăguţă pe Pleşuva şi acolo ne opream să facem
dragoste. Deşi nu am mai alergat de ceva vreme după femei, e clar că nevoia de
cuplu există şi va provoca frustrări până în momentul în care voi deveni parte
a unui cuplu, asta dacă voi avea parte vreodată de o femeie cu care să mă
înţeleg mai bine decât m-am înţeles cu femeile cu care am interacţionat până
acum…
Fac un mic popas apoi
o iau înapoi, în ideea de a reajunge în linia traseului pe care mi-o imaginasem
şi o marcasem prin waypoint-uri, consultând harta turistică pe care am bănuit
că apărea exact traseul făcut cu Cristi şi încercând s-o suprapun peste România Digitală, produsul Garmin România de care sunt în continuare încântat, deşi
între timp au apărut o grămadă de actualizări care cred că fac ultima versiune
mult mai prietenoasă.
Merg înapoi, cât mai
pe cumpăna apelor, încercând să identific punctul în care trebuie să fac vag
stânga. Merg ce merg şi văd exact în faţă punctul roşu însoţit de o săgeată
care te trimitea pe o potecă destul de greu observabilă sub covorul de frunze. Constat că mica rătăcire s-a produs exact la
traversarea culmii, poteca turistică mergând aproximativ înainte într-un punct
în care, păcălit de poteca frumoasă, eu am făcut cam 90 de grade stânga. Mă mai
uit odată pe GPS apoi pornesc liniştit aproximativ spre nord. Ştiind că nu
întotdeauna percep corect punctele cardinale doar pe baza GPS-ului am simţit o
secundă nevoia să consult şi busola dar până la urmă am lăsat-o în rucsac.
Cobor uşor pe poteca
pe care se părea că am învăţat să o citesc când, în dreapta, cumva pierdut printre
copaci, observ un grup de stânci. Îmi imaginez că e aflorimentul despre care
aflase Cristi Iliescu şi mă mir că, deşi este atât de uşor vizibil din potecă,
a scăpat neobservat de privirile noastre data trecută. Fac câteva poze, iau
punctul cu GPS-ul apoi continui în jos.
Puncte roşii din ce în ce mai
îmbătrânite completau marcajele silvice. Din loc în loc, existau şi nişte
săgeţi albe care confirmau direcţia, chiar dacă nu aveau un aspect tocmai
oficial. Probabil toate marcajele şi săgeţile astea oarecum improvizate sunt
gândite pentru orientarea celor care se vor ocupa de remarcare, cândva…
Vine relativ curând un
nou moment de suspiciune de rătăcire. Undeva pe partea stângă, paralel cu
marcajele silvice, pare să plece o altă potecă, nu tocmai clară. Bănuind totuşi
că marcajele silvice tind către Cota 1000, rămân pe ele dar, sesizând
dispariţia punctului roşu şi a săgeţilor albe, încep să consult mai des GPS-ul.
Începusem să mă alarmez pentru că drumul făcea curbe largi, cu schimbări de
direcţie care mă derutau. După ce observ printre copaci o mânăstire încep să mă
gândesc că am prins o altă variantă a potecii, care dă puţin mai spre
Târgovişte faţă de Cota 1000. Nu-mi displăcea ideea la modul absolut dar nici
prea încântat nu eram observând că, din greşeală, traseul mi-ar putea deveni
ceva mai lung.
Mă liniştea oarecum
faptul că, destul de frecvent, marcajul silvic era însoţit de pătratul roşu cu
contur alb, semn care delimitează rezervaţiile. Ţinusem minte că, o vreme, se
merge chiar pe limita rezervaţiei. Totuşi, o curbă la dreapta m-a făcut din nou
să am dubii. Pe GPS imaginasem un traseu ceva mai prin stânga aşa că am fost
tentat s-o iau la liber în direcţia respectivă. Privind totuşi mai atent în
faţă, am constatat că, după curba la dreapta, şi drumul recapătă tendinţa de a
merge către stânga. Mă bazez în continuare pe el, vag temător.
Începuse să mă irite
faptul că următorul punct de reper clar, trecerea pe sub linia de înaltă
tensiune care vine dinspre Valea Largă , insista să nu se arate. Acea trecere
avea să reprezinte un moment psihologic. Deşi vedeam cum timpul trece, insistam
să caut cu privirea firele electrice însoţite de marcajul triunghi roşu cu care
punctul roşu urma să se însoţească mai departe, până la Cota 1000. M-am relaxat
suficient de mult din punct de vedere psihic când a apărut mult dorita
intersecţie. De aici aveam să merg mai departe oarecum grăbit, destul de obosit
dar crezând în faptul că voi ajunge cu bine în Sinaia.
Apropiindu-mă de Cota
1000, anunţată cu câteva minute mai devreme de acel punct de distribuţie al
gazelor, m-am temut un pic de câinii nu tocmai cuminţi pentru care locul pare
să fie vestit. Observ că o săptămână a fost suficientă pentru ca tăietorii de
lemne să transporte sau măcar să taie în bucăţi buştenii care erau întinşi pe
ultimii metri ai traseului în tura trecută. Constat că mizeria din jurul
hotelului şi volumul mare de rumeguş abandonat în potecă te fac să te gândeşti
la orice, numai la faptul că te afli la intrarea într-o arie naturală protejată
nu. Am intenţionat să fac o poză în care să arăt cât de urât se prezintă zona
dar am renunţat în ideea de a profita că, cel puţin deocamdată, câinii locului
nu m-au simţit. Ajung în şosea, virez deapta şi mă înscriu pe partea stângă a
ei. Pentru că eram obosit, nici nu reţinusem detalii prea multe despre modul în
care a abordat Cristi continuarea, am ales să merg pe DN şi după bifurcaţia
spre Cuibul Dorului.
Pe toată bucata de şosea dintre Cota 1000 şi podul peste Valea Dorului am
suportat cu greu mirosul gunoaielor aruncate pe margine. De efectul vizual nu
mai vorbesc... Eu înţeleg că zona se află cam la limita dintre judeţe dar sunt
de părere că, fiind o zonă turistică, ar trebui ca CJ Dâmboviţa şi CJ Prahova
să pună mână de la mână şi să angajeze nişte gunoieri care să adune mizeria din
apropierea şoselei şi nişte gardieni de mediu care să aplice amenzi celor
prinşi că aruncă pe viitor ambalaje pe acolo.
Mi s-a părut destul de
chinuitor să fiu atent la maşinile care se apropiau de mine pe serpentine dar,
pe moment, nu prea aveam de ales. După ce au trecut câteva maşini destul de
aproape de mine am făcut cumva să stau mai departe de marginea şoselei când
următoarele se apropiau. Deşi aici nu păreau să mai aibă logică, am mai
identificat pe copaci câteva marcaje punct şi triunghi, roşii. Undeva pe
dreapta parcă am văzut şi un triunghi albastru rătăcit. În aceste condiţii,
deşi nu prea mă mai încânta să-mi termin traseul pe Calea Codrului, am tras
concluzia că absenţa traficului auto de acolo e mai confortabilă decât
periodicele retrageri aproape în şanţ. Prin urmare, după vreo 3 km de DN, m-am
bucurat să ajung la podul de peste Valea Dorului. Am făcut stânga, oarecum
neplăcut surprins că bariera e ridicată şi, chiar la intrarea în Calea
Codrului, este parcată o maşină. Am sperat totuşi că nu va trebui să mă feresc
de maşini şi pe aici. Nu am mai căutat scurtătura pe care ne-a dus Cristi,
preferând să stau pe drum până la capăt. Am remarcat undeva în dreapta un afiş
lipit pe un pom: ATENŢIE! TRASEU TURISTIC, afiş din dreptul
căruia părea să plece o potecă despre care îmi imaginasem că ajunge până în
Sinaia. Se pare că m-am înşelat pentru că, ceva mai târziu, acele săgeţele de
pe copaci şi T-urile de ghidaj au dat în drumul meu, de aici nemaicontinuând.
Momentan nu îmi e deloc clar care e de fapt rostul acelei poteci dar e posibil
să mai trec prin zonă, urmând să clarific atunci lucrurile.
Sonor: Nicu Alifantis, Floarea soarelui
Pentru că se apropia seara iar eu eram obosit,
am început să visez urşi prin pădure, devenind mai vigilent de fiecare dată
când mi se părea că văd un contur care ar putea avea legătură cu ursul.
Aşteptam cu nerăbdare să trec pe lângă cele două puncte de reper pe care le
reţinusem de săptămâna trecută, Fântâna lui Gătej şi ramificaţia spre carieră.
Insistând să nu mă opresc pentru a scoate frontala, am avut noroc şi am putut
ajunge la Taverna Sârbului relativ pe lumină. De aici am nimerit destul de uşor
străzile luminate pe care coborâsem cu Cristi şi, la intrarea pe acel sector de
stradă fără iluminat public, a trebuit să mă opresc şi să scot frontala. Exact
pe sectorul acesta văd în faţă un grup de licurici. Mă apropii şi constat că
licuricii fac nişte mişcări curioase. Se apropie de mine şi constat că sunt
mici luminiţe prin care devine vizibil conturul unui alergător.
Continui şi, după ce recunosc câteva puncte,
ajung în sfârşit în bulevardul mare din Sinaia. Fac stânga, trec pe lângă locul
în care mirosea a gogoşi săptămâna trecută dar în care acum erau prezente alte
mirosuri, ajung la treptele care coboară spre gară, mă uit la mersul trenurilor
şi, ca de obicei în Sinaia, mă cam uit ca viţelul la poarta nouă până să-mi dau
seama că, peste aproximativ 15 minute, ajunge un tren care continuă spre
Bucureşti. Apuc să scot din rucsac actele şi banii, să iau bilet, să merg pe
peron, să strâng beţele telescopice apoi vine trenul de 18:16, cu vreo 6 minute
întârziere. Urc, constat că am loc cumva între două tinere cu fuste scurte şi
picioare lungi, mă străduiesc să nu adorm în cele mai puţin de două ore în care
urma să ajung în Bucureşti, mai bag nişte energizant (că tot intenţionam să-l
termin) dar nu mă tentează să mai fac şi altceva. Rucsacul îl aruncasem undeva
sus, de tabletă nu aveam niciun chef, nu aveam chef nici să mă uit la
fotografii sau să anunţ acasă că sunt bine.
Cu întârzierea recuperată trenul ajunge în
Bucureşti Nord. Mă grăbesc să cobor pentru că acesta urma să îşi continue
traseul spre Constanţa. Cobor la metrou, îl iau pe varianta directă spre casă
pentru că nu mai aveam chef să mă complic cu schimbări, ajung acasă, desfac ce
era mai urgent din bagaj apoi cred că am trecut la somn fără să mă mai fi
hrănit înainte. Urma să dorm vreo 11 ore, cumva în compensaţie cu cele doar 3
ore dormite în noaptea precedentă.
A doua zi, duminică, cu greu am reuşit să mă
uit pe fotografii şi pe datele din GPS, pentru a-mi păstra cât de cât
amintirile despre traseu.
CRONOLOGIE
8:49- plec din gara Posada
8:59- ramificaţie spre Schitul Lespezi
9:05- drumul trece pe sub Schitul Lespezi
9:08- barieră pe drumul forestier
9:14- văd Schitul Lespezi de sus
9:30- îmi încep rătăcirea făcând dreapta pe drum
9:36- 9:56- popas plus chinuială pentru continuarea traseului
10:05- am pornit la liber prin pădure spre poteca de Pleşuva
10:20- am depăşit locul de picnic al ursului (lada roşie)
10:43- reintru în poteca marcată, deocamdată cu marcaj absent
10:56- văd primul marcaj
11:05- curbă la stânga (90 de grade), spre zona vârfului
11:11- marcajul în proiect face curbă la dreapta de 90 de grade, lăsând vârful pe stânga, la aproximativ 100 m
11:13- 11:21- popas pe Vf. Pleşuva
11:22- revin la curba de 90 de grade a marcajului
11:48- 12:27- popas în poiana de unde începe să se vadă spre Cota 2000
12:38- curbă la stânga la aproximativ 90 de grade
13:00- cobor apoi urc abrupt la obârşia Văii Beliei
13:25- din neatenţie, am pierdut deja marcajul, intrând pe o culme care cred că nimereşte în Vf. Gurguiatu
13:53- mă uit pe GPS şi constat că m-am îndepărtat de linia traseului; decid să mă întorc
14:28- sunt înapoi în marcaj (o oră pierdută)
14:33- afloriment (cred că ăsta e punctul fosilifer Plaiul Hoţilor)
15:20- intersectez linia de înaltă tensiune pe care vine triunghiul roşu dinspre Valea Largă
15:38- ajung în şoseaua naţională
16:10- încep serpentinele şoselei
16:30- termin serpentinele şi intru pe Calea Codrului
16:37- ramificaţie drum forestier Vânturiş
17:06- depăşesc Fântâna lui Gătej
17:25- Taverna Sârbului
18:00- Sinaia (centru)
18:05- Sinaia (gară)
TRASEUL
PROFILUL TRASEULUI