A doua tură de unul singur din 2015 (Posada- Vf. Pleşuva- Plaiul Hoţilor- DN 71- Calea Codrului- Sinaia)

Jurnalul primei ture solo din 2015 poate fi citit aici.

Data: 14 noiembrie 2015

Traseu: Posada- Schitul Lespezi- Vf. Pleşuva- Poiana Hoţilor- Cota 1000- Calea Codrului- Sinaia

Marcaj: punct roşu discontinuu, benzi roşii forestiere, benzi galbene neoficiale, H-uri forestiere, triunghi roşu comun cu punctul roşu pe un mic sector, înainte de Cota 1000 (detalii în text)

Durata: aproximativ 9 ore cu pauze incluse

Distanţa: aproximativ 30 km, conform înregistrare GPS

Pentru că îmi plăcuse mult a doua tură cu Cristi (descrisă aici) îmi propusesem să revin pe traseu cât mai curând posibil. Nefiind chiar la mine acasă pe acel traseu, mi se părea mai sigur să îl parcurg având GPS-ul cu mine. Ocazia s-a arătat mai repede decât speram eu, datorită accidentării lui Daniel de care am profitat pentru a pleca atât cu GPS-ul cât şi cu aparatul foto la mine.

Joi seară mă duc la gară să-mi iau biletul, după ce marţi trecusem să îmi iau un duplicat după cardul tren plus care era cam prea şters încă de când îl cumpărasem. Vineri seară fac cumpărături după ce vin de la serviciu, mă apuc de rucsac şi îl termin pe la 00:30. Mă îngrijora faptul că voi dormi atât de puţin dar, având deja biletul luat, era cam musai să plec... Atât de târziu fiind, nici să mănânc nu am mai avut chef deşi pofteam la nişte salam de Sibiu.

Cobor din pat pe la 3:45, arunc ce mai era de aruncat prin rucsac, fac un duş şi plec spre gară nebărbierit. Avantajul faptului că plecam singur, nu trebuia să mă străduiesc să fiu cât de cât prezentabil. O ursoaică, dacă ar fi fost să mă îmbrăţişeze, m-ar fi îmbrăţişat şi cu barbă. :)

În tren îmi aleg locul într-un mod nu tocmai fericit, motiv pentru care nu am mai avut chef să mă alimentez sau să casc ochii pe internet. Am avut parte de spectacol, lângă mine nimerind un grup cu doi francezi (deloc trişti în urma evenimentelor tragice de vineri seară din Paris), un român şi două românce care mergeau să se relaxeze la Buşteni adică să bea până nu mai ştiu de ei... Privind din când în când pe fereastra trenului, am ocazia să văd un răsărit superb. Iniţial cerul s-a colorat în diverse nuanţe de roşu apoi discul soarelui s-a văzut ridicându-se treptat deasupra liniei orizontului.

După Câmpina am fost atent la gările în care opream pentru a nu rata coborârea în Posada. Am noroc şi observ când trecem de Comarnic aşa că ajung în Posada deja coborât aproape de uşă. Mă strecor printre biciclişti şi cobor pe peron. Mă uit în jur, peronul gol. Eram singurul ameţit coborât acolo. Drăguţ! :)

Aproape de 9:00 plec din gara Posada, după ce fac câteva fotografii.

Vedere spre nord:

Vedere spre sud, cu căţelul locului:

 

Vedere spre vest:

Nu e nimic spectaculos pe acolo dar am vrut să reţin cam cum arată locurile. Dau să pornesc pe peron spre sudul său (spre înapoi, faţă de direcţia de mers a trenului) când îmi dau seama că ceva nu se potriveşte cu amintirile din sâmbăta trecută. Casc ochii mai atent şi îmi dau seama că trebuie să traversez cele două linii de tren şi să merg pe peronul celălalt care evoluează relativ aproape de râul Prahova. Până să traversez şinele mă ia în primire căţelul pe care l-am văzut şi data trecută. M-o fi ţinut minte? Nu ştiu… Oricum, eu l-am ţinut minte surprinzându-l chiar şi în poză. Nu e agresiv, poate doar vag haios în felul în care se gudură pe lângă mine. Parcă vrea să-mi spună ceva dar eu nu cunosc limba câinească. După ce privesc cu oarecare interes culorile unei fâşii de pădure din Baiului,

continui spre sud şi, curând, prind în dreapta drumul care traversează Prahova. Imediat după pod mă iau în primire doi căţei, unul mic şi amărât, unul de talie medie, bun lătrător. Ultimul se apropie de mine la vreo 3- 4 m, eu mă trag pe stânga drumului, îl urmăresc atent regretând că nu îmi scosesem încă beţele telescopice, merg încet înainte, cu ochii pe dulău. După ce trec de gospodăria pe care o apăra binevoieşte să mă lase în pace. Puţin mai încolo ajung la indicatorul de Schitul Lespezi. Mă opresc pe dreapta drumului nu mai ştiu sub ce motiv, fotografiez o faţă stâncoasă făcută din felii (pe stânga drumului, sens de urcare), 

dintr-o curte mă latră turbat alt patruped. Înaintez pe drum (DF Posada- Valea Largă, cred că o să-l parcurg într-o zi cu vreme mai puţin potrivită pentru drumeţii lungi) până în punctul în care localnica observată săptămâna trecută a deviat pe o potecă în dreapta. Simţind că deja cunosc cât de cât locurile, pornesc pe potecuţa aia plăcută, revenind curând în drumul forestier, chiar în faţa schitului, dacă îmi amintesc corect.

Singur fiind, nu m-am mai oprit la schit. Chiar dacă nu m-am oprit, câinele legat la intrare, cel răsfăţat de o parte a grupului în tura trecută, m-a simţit şi a venit pe marginea micului platou pe care îşi are coteţul să mă vadă şi să mă latre. Continui pe drum, observ intrarea de maşini a schitului, depăşesc mica bifurcaţie pe care urma să se încadreze singura maşină pe care îmi amintesc să o fi văzut pe acolo. Depăşesc cimitirul, trec pe lângă bariera care blochează DF, merg privind din când în când culmile din Baiului care se ghicesc printre copaci. Mi se pare că identific potecuţa care face dreapta pe acea pantă mai abruptă presărată cu frunze moarte dar, ştiind că e un pic alunecoasă, mă menţin pe drum. 

Ajung la o bifurcaţie şi fac dreapta, tot pe drum. 

Deja mă încinsesem aşa că mă opresc să-mi ajustez echipamentul şi să înghit ceva. După pauză mai merg puţin înainte apoi consult GPS-ul. Şi mă trezesc că am lăsat Vf. Pleşuva mult în stânga. Deci la ramificaţia de mai jos trebuia să fac stânga, nu dreapta… 

Părea OK să mă întorc dar, observând pe GPS că pentru Vf. Pleşuva e suficient să merg o vreme perfect vest, decid să o iau direct pe versantul înclinat la vreo 45 de grade. Versantul părea să evolueze uniform şi cuminte până în drum. Calc vitejeşte pe marginea drumului şi mă trezesc îngropat în frunze până la genunchi. Deci există o discontinuitate… :) Fac un pas prin frunze şi observ că, din şanţ, versantul pleacă cu un prag abrupt de vreo 40 cm. Pentru că, la popas, tocmai scosesem beţele telescopice, le înfig sănătos în versant şi încerc să trec acel prag. Pun piciorul drept pe versant, mă sprijin în beţe, dau să trag stângul după mine dar o iau imediat la vale şi mă întorc în şanţ.

Revin pe drum, mă întorc de-a lungul lui câţiva metri şi observ o zonă în care panta versantului părea să se îndulcească. Intru în fluviul de frunze, repet manevra de mai devreme şi... mă trezesc din nou înapoi în şanţ. Devine clar că pornirea pe versant este prea complicată pentru abilităţile mele de alpinist forestier aşa că rămân cuminte pe drum până când, în dreapta (în sensul de coborâre de data asta) se deschide un drum care pare să aibă direcţia potrivită. Nemulţumit de ideea de a mă întoarce până la drumul mare, o iau pe acest drum intermediar. Tocmai trecuse ora 10:00. Curând, drumul se cam termină dar rămâne o vagă potecă care mă scoate la locul de picnic al ursului, la o ramificaţie de drumuri semnalizată printr-o ladă roşie abandonată de cine ştie când. La ramificaţia asta fac stânga dar, nu ştiu exact cum am făcut, ajung curând să evoluez din nou la liber pe versant. Panta nu era nici criminală, nici uşoară, cu atenţie puteai păşi pe mici trepte formate de rădăcini sau de fragmentele pietroase, singura mare problemă era că uneori treceai printre copăcei şi, oricât te-ai fi chinuit, tot luai din când în când o creangă peste faţă. Să fi ocolit aceste grupuri de copăcei însemna să fi ales pante ceva mai mari.

Merg eu ce merg până când mi se pare că sunt aproape ajuns pe vârf. Ies bucuros de pe versantul destul de sălbatic şi mă trezesc pe un drum larg şi prăfuit, într-o poiană plăcută. 

 

Vârful era ceva mai încolo... Mă opresc, fotografiez câte ceva deşi lumina nu mi se părea tocmai bună, şed puţin apoi continui vitejeşte în sus, pe drumul pe care observ şi primul marcaj, imediat după reintrarea în pădure. 

Îmi dau seama că, prin bălăureala de pe versant, am ratat adăpostul din capătul de jos al poienii. Păcat, mi-ar fi plăcut să îl inspectez din nou, poate mi-ar fi venit vreo idee interesantă...

Pentru că intuiam că voi mai avea mici probleme de orientare cu care voi pierde timp, am ales să nu pierd timp şi coborând până la adăpost. Intru deci înapoi în pădure, merg pe poteca largă marcată cu puncte roşii, dungi roşii, dungi galbene şi săgeţi galbene până observ un pic în stânga poiana de pe Vf. Pleşuva şi săgeata galbenă care sugera că marcajul nu urcă pe vârf, făcând 90 grade la dreapta pe un drum destul de bine conturat. Stomacul începuse să-mi protesteze, semn că nu mâncasem deloc suficient în ultima vreme... Elimin nişte suc gastric pe cale orală apoi o iau cât de cât relaxat în sus, spre vârf, cu gând să fac popas acolo, să mă îndop, să fac poze, să mă odihnesc, poate să fac şi puţină plajă.

Ajung pe vârf, constat că bate vântul şi că e destul de rece. Nu prea mai aveam chef de popas. 

De pe Vf. Pleşuva, vedere spre est:

De pe Vf. Pleşuva, vedere spre sud:

Fac o mică filmare, 

fac nişte poze, mai casc ochii în lungul poienii de pe vârf, mi se pare că observ un mic adăpost dar în secunda următoare nu-l mai văd, caut un loc mai adăpostit de vânt dar nu-l găsesc aşa că, după ce caut cu privirea drumul pe care ni-l arătase Cristi Iliescu săptămâna trecută, după ce îl identific, după ce încerc zadarnic să-mi amintesc în ce direcţie am continuat cu el când am plecat de pe vârf, mă las înapoi spre pădure şi mă îndrept pe drumul sugerat de acea săgeată galbenă, temându-mă un pic că ceva nu este în regulă. Curând reapar marcajele aşa că mă relaxez. Las pe stânga o căruţă (ajunsă până acolo dinspre Comarnic, probabil) aparent abandonată, las tot pe stânga o vestă agăţată într-un pom, aud din stânga, din vale, sunet de drujbă. Privesc atent, verificând dacă nu se taie cumva un copac care să poată cădea până în potecă dar nu identific nimic care să pară a mă pune în pericol.

Continui pe poteca suficient de bine conturată şi marcată, care evoluează de acum elegant, pe o cumpănă de ape. Ies într-o poiană frumoasă din care începe să se vadă fain către Vânturiş/ Vf. cu Dor. 

Undeva în stânga, cred că văd Vf. Gurguiatu. 

Încă nu mi-e clar cum se poate ajunge pe el dar mi-am propus să cercetez zona şi cu altă ocazie. Mă opresc, fac poze, mănânc un sandwich, pornesc tableta şi constat că nu am semnal acolo, în loc să mă dezbrac de plajă adaug geaca impermeabilă pe mine pentru că şi aici bătea vântul, îmi dau cu presupusul în sensul că, aici, ne-am fi oprit şi în tura lui Cristi, când el se întorsese după cele două posibil rătăcite. Mă uit la termometru pentru că nu înţelegeam ce e cu senzaţia asta amestecată de cald şi de frig, constat că sunt 15 grade, cu resimţita ceva mai mică presupun, din cauza vântului. Cum la 15 grade nu obişnuiesc să fac plajă, mă pregătesc de plecare. 

Partenerul de drum:

 

Constat că, în mers, zgomotele pădurii nu obişnuiesc să creeze teamă dar, odată oprit, ţi se pare că eşti înconjurat de lighioane şi eşti tentat să priveşti spre pădure la cel mai mic zgomot, în căutarea ameninţării.

Coştila:

Remarc scăldătoarea mistreţilor şi nişte excremente care ar putea proveni tot de la ei. Nu mă încântă posibilitatea de a da nas în nas cu mistreţul aşa că sper să mă fi simţit şi să se fi îndepărtat suficient încât drumurile să nu ni se intersecteze. În pădure pare să se audă muget de cerb dar de data asta sunt tentat să cred că este de fapt scârţâit de copaci frânţi de furtună, care se sprijină ca în cârjă de alţi copaci. Odată adoptată teoria asta, nu m-am mai speriat de acest tip de zgomot deşi, câteodată, am mai făcut privirea roată pentru a mă convinge că nu-i niciun pericol.

Sonor: Ducu Bertzi, Pe cine şi câte cărări

Remarc din când în când câte un pet lăsat la baza unui pom sau înfipt într-o creangă, îmi aduc aminte că le-am văzut şi în urmă cu o săptămână şi asta are tendinţa de a mă linişti, ştiind şi în acest fel că sunt pe drumul  cel bun. Cred că este pentru prima dată în viaţă când, observând ambalaje abandonate pe munte, mă liniştesc în loc să mă înfurii.

Evoluez în continuare pe cumpăna apelor până ajung la acea coborâre mai abruptă pe care săptămâna trecută am exersat un mers un pic mai rapid, lansat în “urmărirea” unor fete din grup care se aflau ceva mai în faţă. Acum, singur fiind, nu m-a mai tentat să măresc viteza, păşind cu prudenţă. Acolo mă întrebam ce vale se traversează astfel iar acasă am observat că pe acolo se află obârşia Văii Beliei. După coborârea abruptă poteca tinde către dreapta, lăsând în stânga, în lungul văii, un posibil drum abandonat, năpădit de bălării.

Pe urcarea asta am avut surpriza să mă întâlnesc cu un grup de vreo 10 oameni. Când ne apropiem la o distanţă potrivită pentru a ne saluta constat că în fruntea grupului se află vechea mea cunoştinţă, Cezar. Chiar Cezar să fie? Totuşi îmi pare cam îmbătrânit deci e posibil să mă înşel. În grupul lui sunt şi câţiva oameni mai în vârstă, unul mă felicită când aude de unde vin. Stăm puţin de vorbă apoi fiecare îşi vede de drum. Ei se pregătesc de urcarea pe care coborâsem eu, eu gâfâi în continuare pe bucata parcursă de ei în coborâre. Nu ştiu de ce dar am convingerea că în grup erau şi oameni de la Floarea de Colţ. E de admirat antrenamentul bătrânilor din club... Chiar nu mă aşteptam să întâlnesc oameni pe traseu... Să fi ales acel grup traseul ăsta după ce a aflat cât de mulţumiţi au fost de traseu cei 30 din grupul lui Cristi? Nu exclud posibilitatea asta… Jurnalul lui Cezar poate fi citit aici.

Termin urcarea asta aproape ucigaşă şi mă înscriu din nou pe un interfluviu drăguţ. Atât de drăguţ încât, după o bucată în care m-au însoţit punctele roşii şi restul arsenalului util în orientare, nici nu am băgat de seamă că am rămas la un moment dat doar cu H-urile roşii care delimitează bazine hidrografice, orice urmă de semn turistic dispărând cu desăvârşire. La ceva timp după ce am fotografiat un copac interesant pe care nu mi-l aminteam din tura carpaţi de săptămâna trecută am binevoit şi eu să-mi bag ochiul în GPS. 

Îmi sare în ochi o chestie albastră numită Talea şi mă prind că am luat-o aiurea. Şi mi-a cam părut rău că trebuie să abandonez poteca aceea curată, lată, care ocolea cu eleganţă proeminenţele mai serioase de pe cumpăna apelor, potecă atât de frumos marcată cu H-uri şi presărată din loc în loc cu pietre şi cu copaci doborâţi dar uşor ocolibili pe poteci alternative deja formate. O splendoare, ce să mai! Poate voi imagina cândva un traseu care să cuprindă mai mult din poteca asta minunată care evoluează cumva între Valea Beliei şi Valea Talea.

Deci m-am rătăcit un pic. Sunt tentat să cred că perioada de neatenţie se datorează faptului că imaginaţia mea lucra la un scenariu interesant conform căruia, într-o zi fierbinte de vară, urcam cu o drăguţă pe Pleşuva şi acolo ne opream să facem dragoste. Deşi nu am mai alergat de ceva vreme după femei, e clar că nevoia de cuplu există şi va provoca frustrări până în momentul în care voi deveni parte a unui cuplu, asta dacă voi avea parte vreodată de o femeie cu care să mă înţeleg mai bine decât m-am înţeles cu femeile cu care am interacţionat până acum…

Fac un mic popas apoi o iau înapoi, în ideea de a reajunge în linia traseului pe care mi-o imaginasem şi o marcasem prin waypoint-uri, consultând harta turistică pe care am bănuit că apărea exact traseul făcut cu Cristi şi încercând s-o suprapun peste România Digitală, produsul Garmin România de care sunt în continuare încântat, deşi între timp au apărut o grămadă de actualizări care cred că fac ultima versiune mult mai prietenoasă.

Merg înapoi, cât mai pe cumpăna apelor, încercând să identific punctul în care trebuie să fac vag stânga. Merg ce merg şi văd exact în faţă punctul roşu însoţit de o săgeată care te trimitea pe o potecă destul de greu observabilă sub covorul de frunze. Constat că mica rătăcire s-a produs exact la traversarea culmii, poteca turistică mergând aproximativ înainte într-un punct în care, păcălit de poteca frumoasă, eu am făcut cam 90 de grade stânga. Mă mai uit odată pe GPS apoi pornesc liniştit aproximativ spre nord. Ştiind că nu întotdeauna percep corect punctele cardinale doar pe baza GPS-ului am simţit o secundă nevoia să consult şi busola dar până la urmă am lăsat-o în rucsac.

Cobor uşor pe poteca pe care se părea că am învăţat să o citesc când, în dreapta, cumva pierdut printre copaci, observ un grup de stânci. Îmi imaginez că e aflorimentul despre care aflase Cristi Iliescu şi mă mir că, deşi este atât de uşor vizibil din potecă, a scăpat neobservat de privirile noastre data trecută. Fac câteva poze, iau punctul cu GPS-ul apoi continui în jos. 

Puncte roşii din ce în ce mai îmbătrânite completau marcajele silvice. Din loc în loc, existau şi nişte săgeţi albe care confirmau direcţia, chiar dacă nu aveau un aspect tocmai oficial. Probabil toate marcajele şi săgeţile astea oarecum improvizate sunt gândite pentru orientarea celor care se vor ocupa de remarcare, cândva…

Vine relativ curând un nou moment de suspiciune de rătăcire. Undeva pe partea stângă, paralel cu marcajele silvice, pare să plece o altă potecă, nu tocmai clară. Bănuind totuşi că marcajele silvice tind către Cota 1000, rămân pe ele dar, sesizând dispariţia punctului roşu şi a săgeţilor albe, încep să consult mai des GPS-ul. Începusem să mă alarmez pentru că drumul făcea curbe largi, cu schimbări de direcţie care mă derutau. După ce observ printre copaci o mânăstire încep să mă gândesc că am prins o altă variantă a potecii, care dă puţin mai spre Târgovişte faţă de Cota 1000. Nu-mi displăcea ideea la modul absolut dar nici prea încântat nu eram observând că, din greşeală, traseul mi-ar putea deveni ceva mai lung.

Mă liniştea oarecum faptul că, destul de frecvent, marcajul silvic era însoţit de pătratul roşu cu contur alb, semn care delimitează rezervaţiile. Ţinusem minte că, o vreme, se merge chiar pe limita rezervaţiei. Totuşi, o curbă la dreapta m-a făcut din nou să am dubii. Pe GPS imaginasem un traseu ceva mai prin stânga aşa că am fost tentat s-o iau la liber în direcţia respectivă. Privind totuşi mai atent în faţă, am constatat că, după curba la dreapta, şi drumul recapătă tendinţa de a merge către stânga. Mă bazez în continuare pe el, vag temător.

Începuse să mă irite faptul că următorul punct de reper clar, trecerea pe sub linia de înaltă tensiune care vine dinspre Valea Largă , insista să nu se arate. Acea trecere avea să reprezinte un moment psihologic. Deşi vedeam cum timpul trece, insistam să caut cu privirea firele electrice însoţite de marcajul triunghi roşu cu care punctul roşu urma să se însoţească mai departe, până la Cota 1000. M-am relaxat suficient de mult din punct de vedere psihic când a apărut mult dorita intersecţie. De aici aveam să merg mai departe oarecum grăbit, destul de obosit dar crezând în faptul că voi ajunge cu bine în Sinaia.

Apropiindu-mă de Cota 1000, anunţată cu câteva minute mai devreme de acel punct de distribuţie al gazelor, m-am temut un pic de câinii nu tocmai cuminţi pentru care locul pare să fie vestit. Observ că o săptămână a fost suficientă pentru ca tăietorii de lemne să transporte sau măcar să taie în bucăţi buştenii care erau întinşi pe ultimii metri ai traseului în tura trecută. Constat că mizeria din jurul hotelului şi volumul mare de rumeguş abandonat în potecă te fac să te gândeşti la orice, numai la faptul că te afli la intrarea într-o arie naturală protejată nu. Am intenţionat să fac o poză în care să arăt cât de urât se prezintă zona dar am renunţat în ideea de a profita că, cel puţin deocamdată, câinii locului nu m-au simţit. Ajung în şosea, virez deapta şi mă înscriu pe partea stângă a ei. Pentru că eram obosit, nici nu reţinusem detalii prea multe despre modul în care a abordat Cristi continuarea, am ales să merg pe DN şi după bifurcaţia spre Cuibul Dorului.

Pe toată bucata de şosea dintre Cota 1000 şi podul peste Valea Dorului am suportat cu greu mirosul gunoaielor aruncate pe margine. De efectul vizual nu mai vorbesc... Eu înţeleg că zona se află cam la limita dintre judeţe dar sunt de părere că, fiind o zonă turistică, ar trebui ca CJ Dâmboviţa şi CJ Prahova să pună mână de la mână şi să angajeze nişte gunoieri care să adune mizeria din apropierea şoselei şi nişte gardieni de mediu care să aplice amenzi celor prinşi că aruncă pe viitor ambalaje pe acolo.

Mi s-a părut destul de chinuitor să fiu atent la maşinile care se apropiau de mine pe serpentine dar, pe moment, nu prea aveam de ales. După ce au trecut câteva maşini destul de aproape de mine am făcut cumva să stau mai departe de marginea şoselei când următoarele se apropiau. Deşi aici nu păreau să mai aibă logică, am mai identificat pe copaci câteva marcaje punct şi triunghi, roşii. Undeva pe dreapta parcă am văzut şi un triunghi albastru rătăcit. În aceste condiţii, deşi nu prea mă mai încânta să-mi termin traseul pe Calea Codrului, am tras concluzia că absenţa traficului auto de acolo e mai confortabilă decât periodicele retrageri aproape în şanţ. Prin urmare, după vreo 3 km de DN, m-am bucurat să ajung la podul de peste Valea Dorului. Am făcut stânga, oarecum neplăcut surprins că bariera e ridicată şi, chiar la intrarea în Calea Codrului, este parcată o maşină. Am sperat totuşi că nu va trebui să mă feresc de maşini şi pe aici. Nu am mai căutat scurtătura pe care ne-a dus Cristi, preferând să stau pe drum până la capăt. Am remarcat undeva în dreapta un afiş lipit pe un pom: ATENŢIE! TRASEU TURISTIC, afiş din dreptul căruia părea să plece o potecă despre care îmi imaginasem că ajunge până în Sinaia. Se pare că m-am înşelat pentru că, ceva mai târziu, acele săgeţele de pe copaci şi T-urile de ghidaj au dat în drumul meu, de aici nemaicontinuând. Momentan nu îmi e deloc clar care e de fapt rostul acelei poteci dar e posibil să mai trec prin zonă, urmând să clarific atunci lucrurile.

Sonor: Nicu Alifantis, Floarea soarelui

Pentru că se apropia seara iar eu eram obosit, am început să visez urşi prin pădure, devenind mai vigilent de fiecare dată când mi se părea că văd un contur care ar putea avea legătură cu ursul. Aşteptam cu nerăbdare să trec pe lângă cele două puncte de reper pe care le reţinusem de săptămâna trecută, Fântâna lui Gătej şi ramificaţia spre carieră. Insistând să nu mă opresc pentru a scoate frontala, am avut noroc şi am putut ajunge la Taverna Sârbului relativ pe lumină. De aici am nimerit destul de uşor străzile luminate pe care coborâsem cu Cristi şi, la intrarea pe acel sector de stradă fără iluminat public, a trebuit să mă opresc şi să scot frontala. Exact pe sectorul acesta văd în faţă un grup de licurici. Mă apropii şi constat că licuricii fac nişte mişcări curioase. Se apropie de mine şi constat că sunt mici luminiţe prin care devine vizibil conturul unui alergător.

Continui şi, după ce recunosc câteva puncte, ajung în sfârşit în bulevardul mare din Sinaia. Fac stânga, trec pe lângă locul în care mirosea a gogoşi săptămâna trecută dar în care acum erau prezente alte mirosuri, ajung la treptele care coboară spre gară, mă uit la mersul trenurilor şi, ca de obicei în Sinaia, mă cam uit ca viţelul la poarta nouă până să-mi dau seama că, peste aproximativ 15 minute, ajunge un tren care continuă spre Bucureşti. Apuc să scot din rucsac actele şi banii, să iau bilet, să merg pe peron, să strâng beţele telescopice apoi vine trenul de 18:16, cu vreo 6 minute întârziere. Urc, constat că am loc cumva între două tinere cu fuste scurte şi picioare lungi, mă străduiesc să nu adorm în cele mai puţin de două ore în care urma să ajung în Bucureşti, mai bag nişte energizant (că tot intenţionam să-l termin) dar nu mă tentează să mai fac şi altceva. Rucsacul îl aruncasem undeva sus, de tabletă nu aveam niciun chef, nu aveam chef nici să mă uit la fotografii sau să anunţ acasă că sunt bine.

Cu întârzierea recuperată trenul ajunge în Bucureşti Nord. Mă grăbesc să cobor pentru că acesta urma să îşi continue traseul spre Constanţa. Cobor la metrou, îl iau pe varianta directă spre casă pentru că nu mai aveam chef să mă complic cu schimbări, ajung acasă, desfac ce era mai urgent din bagaj apoi cred că am trecut la somn fără să mă mai fi hrănit înainte. Urma să dorm vreo 11 ore, cumva în compensaţie cu cele doar 3 ore dormite în noaptea precedentă.

A doua zi, duminică, cu greu am reuşit să mă uit pe fotografii şi pe datele din GPS, pentru a-mi păstra cât de cât amintirile despre traseu.

CRONOLOGIE

8:49- plec din gara Posada

8:59- ramificaţie spre Schitul Lespezi

9:05- drumul trece pe sub Schitul Lespezi

9:08- barieră pe drumul forestier

9:14- văd Schitul Lespezi de sus

9:30- îmi încep rătăcirea făcând dreapta pe drum

9:36- 9:56- popas plus chinuială pentru continuarea traseului

10:05- am pornit la liber prin pădure spre poteca de Pleşuva

10:20- am depăşit locul de picnic al ursului (lada roşie)

10:43- reintru în poteca marcată, deocamdată cu marcaj absent

10:56- văd primul marcaj

11:05- curbă la stânga (90 de grade), spre zona vârfului

11:11- marcajul în proiect face curbă la dreapta de 90 de grade, lăsând vârful pe stânga, la aproximativ 100 m

11:13- 11:21- popas pe Vf. Pleşuva

11:22- revin la curba de 90 de grade a marcajului

11:48- 12:27- popas în poiana de unde începe să se vadă spre Cota 2000

12:38- curbă la stânga la aproximativ 90 de grade

13:00- cobor apoi urc abrupt la obârşia Văii Beliei

13:25- din neatenţie, am pierdut deja marcajul, intrând pe o culme care cred că nimereşte în Vf. Gurguiatu

13:53- mă uit pe GPS şi constat că m-am îndepărtat de linia traseului; decid să mă întorc

14:28- sunt înapoi în marcaj (o oră pierdută)

14:33- afloriment (cred că ăsta e punctul fosilifer Plaiul Hoţilor)

15:20- intersectez linia de înaltă tensiune pe care vine triunghiul roşu dinspre Valea Largă

15:38- ajung în şoseaua naţională

16:10- încep serpentinele şoselei

16:30- termin serpentinele şi intru pe Calea Codrului

16:37- ramificaţie drum forestier Vânturiş

17:06- depăşesc Fântâna lui Gătej

17:25- Taverna Sârbului

18:00- Sinaia (centru)

18:05- Sinaia (gară) 

TRASEUL

 

 PROFILUL TRASEULUI