ISTORIE
12 ianuarie 2016- mă înscriu la proba de semimaraton din cadrul Bucharest Marathon 2016,
într-o perioadă de elan în care speram să îmi îmbunătăţesc serios performanţele
personale în domeniul alergării. Plătesc 99,73 lei cu zâmbetul pe buze.
14 februarie
2016, îmi încep antrenamentele de alergare pe anul acesta. Curând devin
mulţumit de condiţia mea fizică şi capăt încet dar sigur optimism cu privire la
cursele care mă aşteptau
3 aprilie 2016,
am prima cursă oficială a anului. Scot 10 km în 1:03:37,8 (timp oficial)
17 aprilie 2016, am a doua cursă oficială din 2016. Scot pe 15 km timpul oficial
de 1:35:21
15 mai 2016, alerg primul meu semimaraton oficial, după ce, promiţător, îmi mai ieşiseră curse
de vreo 20 km la antrenamente. Timpul pe care îl am gravat pe medalie (cel net)
e de 2:24:16. Timpul oficial e
2:30:39.
4 iunie 2016, la
ceva timp după un eveniment nefericit de pe urma căruia am de pătimit şi acum
(nu sunt singurul care are de suferit dar nu prea mă încântă cu nimic treaba
asta), după un singur antrenament jalnic care a urmat semimaratonului, particip
la cursa de 5 km organizată de Fundaţia Renaşterea. Scot 31:10,4 simţindu-se serios stresul acumulat.
PREGĂTIREA
Urmează 4 luni în
care am alergat doar de 6 ori (acumulând doar vreo 63 km) şi am mers pe munte
de 3 ori. Doar cursa de 15 km din 2 octombrie, din categoria îngrăşării
porcului în ajun, mi-a dat vagi speranţe pentru semimaratonul care urma...
INTERZIS
PSD-IŞTILOR
Vineri seară, pe
o ploaie neplăcută, am mers să-mi ridic kit-ul de start. După îndeplinirea
acestei formalităţi am fost dispus să observ oamenii care, în ploaie, adunau
semnături pentru USR. Într-un exces de simţ civic, am semnat pentru ei cu
promisiunea că îi voi susţine şi în ziua alegerilor. Dacă, din cauza ploii, aş
fi găsit oamenii USR adăpostiţi în cortul din Piaţa Unirii, cred că aş fi
trecut pe lângă ei fără să semnez. Văzându-i în ploaie, probabil mi-am amintit
de acea duminică ploioasă din toamna 2013 în care am mers între metrou Titan şi
Piaţa Universităţii în marşul anticianură.
NUTRIŢIE
În zilele de
dinaintea semimaratonului, sătul de mirosul de boală şi de rahat, aproape că nu
am mâncat acasă. Pe drumuri am mâncat doar produse de patiserie din care e clar
că am acumulat muuuuultă energie. Sâmbăta de dinaintea cursei a însemnat două
mese chinuite. Singura treabă care a mers bine a fost carboloading-ul. Aproape
mi-am terminat provizia de Malto Carbo Loading... Am adăugat şi ceva izotonic
şi am căpătat pentru ziua cursei de doi bani speranţă. Totuşi, mă temeam mai
mult decât în mai că nu voi reuşi să termin cursa...
DIMINEAŢA CURSEI
Duminică 9
octombrie 2016, pe la 6 dimineaţa, cobor din pat. Îmi pregătisem de seara o
parte din bagaj aşa că dimineaţă am avut timp de un duş chinuit. Apa caldă a
început să curgă după o lungă aşteptare care mă făcea să cred că mă voi alege
cu nişte iritaţii meseriaşe alergând relativ jegos. Până să plec de acasă nu
reuşesc să-mi golesc intestinul deci mă aşteptam la emoţii şi pe planul acesta.
În ultimele minute petrecute acasă parcă aş fi mers din nou la baie dar,
specific caselor cu o singură baie la mulţi locuitori, m-am trezit că baia deja
se ocupase. Prin urmare, pe la 7:30 pornesc spre centru. Surprinzător, pe
Vergului văd parcată maşina oficială a semimaratonului. Deja intram în
atmosfera cursei astfel... Fiind frig (parcă vreo 6 grade se anunţau pentru
dimineaţă) nu mă încânta deloc să mă hidratez pe drum. Apuc să mănânc în metrou
un baton proteic apoi mă străduiesc să-mi păstrez calmul observând alergătorii
cu care împărţeam metroul. Cred că am văzut vreo 5 semimaratonişti şi o fată
care, cel mai probabil, urma să alerge cursa de 3,5 km. Nu mai ştiu după ce
semne m-am luat de am considerat-o începătoare...
Cobor la Piaţa
Unirii şi merg agale spre zona de start. Lumea era doar vag agitată pe tema
startului la cursa populară, eu rămânând cu senzaţia că alergătorii începători
sunt atât de ameţiţi încât cu greu pot ajunge în zona de start la timp. Chiar
şi grupurile de adolescenţi conduse de profesorii de sport mi s-au părut
întârziate la start. Dat fiind că, pentru 99 % dintre ei cursa nu avea o miză
serioasă, înţeleg aproape indiferenţa lor legată de prezenţa la momentul şi
locul potrivit. Asist printre gratii la startul lor şi constat că grupul lor se
întinsese până la semafor, fiind probabil vreo 3000 de oameni.
Frigul îşi cam
făcea de cap de dimineaţă aşa că am stat mai gros îmbrăcat până pe la 9:00
după care mi-am făcut curaj şi am
rămas în bluza de corp peste care trăsesem tricoul oficial (o bijuterie, ca de
obicei). Cam încordat, am început totuşi mici mişcări de încălzire. Am trecut
de câteva ori prin zona toaletelor dar cozile m-au descurajat. Cred că, dacă
m-aş fi hidratat aşa cum obişnuiam înaintea cursei, aş fi avut o mare problemă.
Mai cred că, de-ar fi fost de două ori mai multe toalete, tot ar fi fost
insuficiente. Iniţial am crezut că numărul mic al toaletelor este o gafă a
organizatorilor dar ceva mai târziu mi-am dat seama că alergătorii erau mai
atraşi de toalete decât de obicei din cauza frigului. Organizatorii nu prea
aveau cum să viseze că la ora startului o să fie atât de rece aşa că au
închiriat probabil acelaşi număr de toalete pe care le închiriau de obicei.
Destul de serios
întors pe dos, cu vreo 20 de minute înainte de ora startului, mă trezesc cu o
dâră de transpiraţie exact acolo unde ai impresia că ai eliminat altceva... Bag
un Imodium aşa, de moral, alături de o gură de izotonic. Îmi dau seama că nu
prea am timp şi spaţiu să verific mai exact care e situaţia aşa că mă îndrept
spre sectorul de start mult mai stresat decât de obicei. Reuşesc să mă conving
cât de cât că nu este o situaţie teribil de jenantă şi reuşesc să mă concentrez
pe ultimele mişcări de încălzire înaintea startului.
CURSA
Puţin după 9:30,
după ceasul meu nu tocmai exact
potrivit, se crează un pic de agitaţie în sectorul de start iar un pic mai
târziu chiar începem să avansăm către linia de start. Mai am timp să aud un
alergător din apropiere că se teme să nu depăşească timpul de 3 ore pentru
semimaraton (dacă aş fi fost un tip sociabil i-aş fi sugerat să alerge fie până
trece linia de sosire, fie până când îl opresc organizatorii din cursă –în
cazul depăşirii timpului regulamentar-), pe altul îl aud că se teme să nu iasă
din greşeală de pe traseu (de asta mă temeam şi eu, dat fiind că te putea
debusola faptul că, prin faţa parcului Izvor, urma să treci de 3 ori). În
sfârşit, cu cincizeci de metri înainte de poarta de start deja se putea alerga.
Am pornit cursa la 9:42, mai
în forţă decât de obicei, dar m-am desumflat rapid pe urcarea de lângă Casa
Poporului. Cineva se mira că au pus punct de hidratare atât de aproape dar, după
părerea mea, ideea era ca punctul de hidratare să fie folosit când treci a doua
oară pe aici. Totuşi, unii cred că s-au oprit şi la prima trecere. Mi s-a părut
teribil de neinspirată ideea de a adăuga urcarea de la Casa Poporului (care
urma să fie parcursă de două ori) deja cunoscutei urcări de pe Calea Victoriei.
Coborârea de după catedrală am întâmpinat-o totuşi cu oarecare entuziasm şi
cred că mi-am îmbunătăţit viteza medie pe aici. Mult timp m-am menţinut în
apropierea pacerilor de 5 ore de la maraton, calculând eu că, de-aş reuşi să mă
menţin în preajma lor, aş scoate semimaratonul într-un timp asemănător cu cel
din primăvară.
Nişte km mai
târziu nu mai ştiam dacă pacerii de 5 ore sunt înaintea sau în urma mea. Spre
finalul cursei aveam să constat că rămăsesem eu în urmă, trezindu-mă în
apropierea pacerilor de 5:15.
La prima trecere pe lângă parcul Izvor constat că traseul
este impecabil marcat, fiind aproape imposibil să te încurci. M-am bucurat să
constat asta şi am sperat că o să fie la fel de evident marcat şi mai departe.
Şi, pot anticipa deja, a fost impecabil marcat!
 |
Cred că au muncit mulţi oameni
la mutarea benzilor din zonele parcurse de mai multe ori astfel încât traseul
clar să fie corespunzător direcţiei de deplasare a fluxului de alergători care
urma să treacă. Poate, cândva, voi fi spectator într-un astfel de loc,
observând cum reuşesc să se organizeze oamenii... Oricum, admir efortul lor la
fel cum, s-a dovedit prin încurajările de pe traseu, şi ei admirau efortul
alergătorilor.
Am parcurs Piaţa Unirii pe un traseu diferit de ce ştiam din
anii trecuţi (când alergasem sau fusesem spectator) dar din nou era clar marcat
tot. Pe lângă punctul de hidratare am trecut fluierând. În centura de
hidratare aveam bidonul cu Isostar aşa că am băut câte puţin din el, destul de
des. O mare parte a traseului am alergat cu bidonul în mână pentru că, nu mi-e
clar de ce, bidonul părea să iasă din centură, riscând să-l pierd. Aveam să-l
repun pe centură mult mai târziu, după ce aproape îl golisem.
În drum spre Calea Victoriei am început să mă tem de urcare.
Şi aşa de tare m-am temut că aproape nu am simţit-o. În sfârşit, îmi încălzisem
muşchii...
Faptul că, pe celălalt sens, curgeau alergătorii mai rapizi mi-a
adus o oarecare doză de comfort de care chiar aveam nevoie. Cred că, de sus, se
vedeau superb miile de alergători de pe Calea Victoriei. Trec pe lângă maşina
Smart Atletic condusă de Bogdan Antohe. În faţa Ateneului câţiva alergători
stăteau la coadă la toaletă. Ceva mai încolo un motociclist care filma cursa
trece pe lângă noi. Am impresia că motociclistul ajuta la transmisia directă
care se difuza pe http://bucharest-marathon.com/live/
(vreo 6 ore de filmare share-uită la finalul jurnalului)
La curba la dreapta de pe Bd. Dacia eram la un pas să nu
înţeleg marcajele şi să scurtez traseul. Totuşi, observând cum evoluau
alergătorii din faţa mea, am priceput la timp cum stau lucrurile şi am stat pe
traseul oficial. La capătul ramificaţiei de pe Dacia
era covor de cronometrare deci, dacă scurtam din greşeală, eram în mod sigur
descalificat. În dreptul Muzeului Colecţiilor de Artă depăşesc o alergătoare pe
care, în viteză, o recunosc, Andra R. Devin atent, amintindu-mi că la
întoarcerea pe Calea Victoriei mai există o buclă care lungeşte un pic traseul.
Totuşi, aici nu au mai fost probleme pentru că benzile de semnalizare şi
prezenţa voluntarilor te lămureau rapid pe unde trebuie să alergi. Cam
în dreptul magazinului Surmont, locuitorii coborâseră în stradă să ne
încurajeze. Tot pe aici, o groapă în asfalt putea să sucească gleznele
neatenţilor. A fost a doua groapă, după cea din dreptul catedralei. Sunt de
părere că inspectarea traseului cu ceva timp înaintea cursei ar da
organizatorilor posibilitatea să ceară astuparea acestor gropi care, poate sunt
uşor de ocolit de către alergătorii lenţi dar, zic eu, pot pune probleme
serioase alergătorilor rapizi sau celor surprinşi pe acel sector, în mijlocul
aglomeraţiei. Termin Calea Victoriei pe fondul unor mici pauze de tras pe
dreapta ca să-mi scuip plămânii. Eram cam deranjat şi din acest punct de vedere,
în ultimele 2 zile fiind nevoie să iau ceva Nurofen ca să mă simt cât de cât
bine. Pentru că băusem puţin şi nu începusem cursa cu un gel (cum eram
obişnuit), stomacul mă deranja în mai mică măsură, deocamdată.
Parcă pe Cheiul Gârlei, în drum spre Eroilor, am avut prima
parte de traseu în care am mers. Deja dădeam semne de slăbiciune şi nu mă
încânta deloc asta... Am ocazia să constat că ţiganii zonei sunt încă prezenţi.
Încep să mă uit cumva panicat după voluntarii de la Crucea Roşie, temându-mă că
se vede epuizarea pe faţa mea şi că mi se va sugera să abandonez cursa.
Motocicleta care filma trece a doua oară pe lângă mine. Un alergător strâmtorat găseşte un tufiş în parcul Operei
după care să se uşureze. I-aş fi urmat exemplul dar părea să fie loc doar de o
persoană.
Intru pe Kogălniceanu, întorc, mă opresc în faţa
Cişmigiului, dau să intru la toaletă şi constat că măgăria aia verde şi rotundă
refuză să-şi deschidă uşa.
Renunţ. Revin pe traseu şi alerg mai departe. Ajung la km 15 după cel mai lent
km al cursei, vreo 10 minute. Se acutizează senzaţia de cursă jalnică. Când mă
apropii de puncte de hidratare sau de zone cu spectatori sau voluntari mă
străduiesc să mai alerg câţiva paşi. Totuşi, mersul aproape devine regulă. Trag
de mine fără succes. Pur şi simplu ceva nu mai merge. O revăd pe Andra pe când
trecea prin faţa Arhivelor Statului.
Trec a doua oară pe lângă parcul Izvor. Ceva mai devreme ni
s-a cerut să eliberăm culoarul central pentru că urma să treacă primul
maratonist. Primul maratonist!!! Asta în timp ce eu mă simţeam demolat de la km
16... Maşina cu cronometrul arăta două ore şi ceva când a trecut pe lângă mine.
Mă străduiesc să alerg când trec prin dreapta liniei de
sosire pentru al doilea tur de Casa Poporului. Pe urcare pierd rapid din
viteză. Mă opresc la punctul de hidratare pentru un pahar de apă. Maratoniştii
îşi continuă traseul pe culoarul din stânga, sunt mai vii decât mine deşi mai
au mai bine de jumătate de cursă de alergat. Pe coborâre nu mai am forţă să
accelerez. Pe laterala vestică a parcului Izvor un copilaş bate palma
cu alergătorii. Întind şi eu o palmă
bleagă. Nu-mi vine să cred cât de obosit sunt...
Ultima curbă înaintea liniei
de sosire. Spectatorii ne încurajează. Cineva ne sugerează să dăm drumul la
picioare că mai e un pic. Ştiam că nu mai am mai mult de 10 minute de chin dar
nu reuşesc deloc un finish onorabil. Pe ultima sută de metri mă depăşesc vreo 3
alergători. Deşi se trezeşte orgoliul în mine nu reuşesc să accelerez nici un
pic. Trec linia de sosire simţindu-mi picioarele de plumb. Mă simt jalnic...
Cât de diferit e finalul acesta faţă de cel din mai...
Mă opresc să mi se scoată chip-ul de cronometrare, ceva mai
încolo primesc medalia şi felicitări din partea unei voluntare (felicitări
pentru ce?), 5 metri mai încolo mă felicită şi un alergător mai în vârstă. Mi
se pare ciudat să fiu felicitat pentru o cursă jalnică. O fi important să
participi şi să termini în timpul regulamentar dar pot spune că, dacă mă mai
prinde un semimaraton atât de slab antrenat încât să-l alerg cu viteza
melcului, aproape sigur voi renunţa definitiv să alerg pe distanţa asta. Şi
când te gândeşti că, în mai, visam să alerg cândva un maraton...
Intru în zona de hidratare, primesc o bere Ciuc Radler fără
alcool (pe care urma s-o beau peste câteva zile), iau o sticlă de limonadă din
care beau aproape jumătate pe nerăsuflate, fără să mă uit înainte ce conţine şi
cine o face. Puţin după finish mă cuprinde o oarecare greaţă. Caut cu privirea
un loc în care să mă pot aşeza (e prima cursă după care simt o puternică nevoie
de a mă aşeza), observ oameni aşezaţi pe bucăţile de beton care ţin locului
garduri, mă aşez şi eu pe una, las jos rucsacul, centura de hidratare, centura
cu numărul, dau jos tricoul supertranspirat şi bluza de corp lungă, la rândul
ei fleaşcă (asta în ciuda vântului care, de-a lungul cursei, s-a întâmplat să
îmi dea o serioasă senzaţie de frig), pun tricoul de schimb, îmbrac o bluză de
polar, mai beau un pic, fug până la toaletă (de data asta era muuult mai liberă
zona), mai stau un pic în zona scenei după care, epuizat, mă îndrept spre
metrou.
Mă consolează oarecum să aud alţi alergători sugerând că a
fost un traseu greu. Să zicem că nu numai antrenamentul meu aproape lipsă a
fost de vină pentru cursa asta grea...
Mi-aş fi dorit să mă întorc pe traseu, să privesc şi să
încurajez maratoniştii care soseau, dar nu mai puteam. În metrou aproape adorm.
Acasă mă trântesc în pat şi dormitez mult timp. Ceva mai devreme, observ că
medalia lasă sclipici pe hainele cu care ia contact. Îmi dau seama că pilitura
de bronz anticipează ediţia a 10-a a maratonului, ediţie care va fi poziţionată
cu o treaptă mai sus în ierarhia curselor internaţionale de alergare pe
distanţă lungă. Bronz... Pentru asta au luptat organizatorii... Momentan nu ştiu
ce se va schimba la cursele astea după ce trec în categoria bronz dar sper ca
noile regulamente care se vor aplica să-mi permită în continuare să particip.
Oricum, de data asta nu am mai simţit nevoia să-mi gravez
timpul pe medalie. Iar medalia, după părerea mea, e cam ţigănească. Înţeleg
simbolistica dar mi se pare că s-au forţat un pic cam mult lucrurile. Totuşi,
în timp, probabil voi ajunge să fiu mândru şi de medalia asta, medalia de
finisher în al doilea semimaraton al meu.
Fotografiile au ajuns să fie văzute pe Facebook mult înainte
să le văd şi eu. Pentru fotografii, le mulţumesc organizatorilor care ne-au dat
ocazia să primim album personalizat pe baza numărului de concurs pe care l-am
asociat încă de vineri cu contul de Facebook. Tare mi-ar fi plăcut să arăt mai
viu în poze dar...
Luni, la serviciu, le inched rapid gura celor trei colegi
care mă întrebau despre cursă. Nu numai faptul că făcusem o cursă jalnică era
vinovat pentru ostilitatea mea. Mai sunt lucruri stresante... Multe...
La vreo 3 zile după cursă încă mă durea fundul când mă
ridicam de pe scaun. Bine zice cine zice că alergarea se face din bazin...
Genunchii şi gleznele sunt simple amortizoare. :)
REZULTATUL
Am terminat pe
locul 2652 (din 2771 de alergători care au terminat, unii dincolo de timpul
limită de 3 ore), cu timpul oficial de 02:52:50 şi timpul net de
02:43:44. Pe Andra, din păcate, o găsesc pe lista celor cu DNF. Îmi pare rău
pentru ea. Când am văzut-o ultima dată mai avea vreo 8 km până la finish...
Rezultate complete, aici.
TIMPI INTERMEDIARI
Km 1, latura
sudică a Casei Poporului- 7:00,1
Km 3, latura estică a parcului Izvor- 20:33,5 (13:33,4
pe ultimii 2 km)
Km 5, str. Halelor- 34:09,1 (13:35,6
pe ultimii 2 km)
Km 6, intersecţie Calea Victoriei/ Câmpineanu- 40:47,9 (6:38,8 pe ultimul km)
Km 7, înainte de Bd. Dacia-
47:44,2 (6:56,3 pe ultimul km)
Km 8, aproape de întoarcerea de la intersecţia Victoriei/ Sevastopol- 54:56,4 (7:12,2 pe ultimul km)
Km 9, în
apropierea Muzeului Colecţiilor de Artă, pe unde am depăşit-o pe Andra- 1:02:32 (7:35,6 pe ultimul km)
Km 10, intersecţie
Calea Victoriei/ Câmpineanu- 1:09:27 (6:55 pe ultimul km)
Km 11, intrare Spl. Independenţei- 1:16:33 (7:06,5
pe ultimul km)
Km 12, intrare pe Kogălniceanu- 1:23:58
(7:24,8 pe ultimul km)
Km 13, peste drum
de Cişmigiu- 1:31:42 (7:44,5
pe ultimul km)
Km 14, în
apropierea Cişmigiului- 1:39:34 (7:51,5
pe ultimul km)
Km 15, aproape de reintrarea pe Spl. Independenţei- 1:49:55 (10:21 pe ultimul km)
Km 16, peste Dâmboviţa faţă de Operă- 1:58:59 (9:04,6 pe ultimul km)
Km 17, latura estică a parcului Izvor- 2:07:28
(8:28,1 pe ultimul km)
Km 18, latura
sudică a Casei Poporului- 2:15:55 (8:27,9 pe ultimul km)
Km 19, la catedrală- 2:25:20 (9:24,1 pe
ultimul km)
Km 20, colţul din
NV al parcului Izvor- 2:33:59 (8:39
pe ultimul km)
Km 21, la 200 m de finish- 2:42:55 (8:56,8 pe ultimul km)
Finish- 2:43:54
Cam asta am cronometrat eu, cu ceasul
acesta. Dacă ar fi avut şi GPS, era
un ceas perfect. Totuşi, la categoria lui de preţ, face cam ce te aştepţi să
facă şi face bine. Spun asta după 18 antrenamente (alergare sau drumeţie) totalizând
49:30 ore şi 22719 Kcal
consumate măsurate cu el. Câteva au fost curse oficiale în care, ţinând seama
de întârzierea cu care opresc uneori cronometrul la finish, am constatat că
măsurătoarea a fost foarte apropiată de cea oficială. Dacă ai întrebări legate
de experienţa mea cu Sigma PC 26.14 poţi lăsa comentariu şi o să mă străduiesc
să te lămuresc.
A fost o cursă cu
o medie de 164 bpm, un maxim de 184 bpm şi un minim de 116 bpm.
Pulsul maxim l-am
înregistrat între km 5 şi 6, dinspre Str. Halelor către Calea Victoriei.
Pulsul minim (116)
l-am înregistrat pe coborârea lentă de după catedrală, între km 19- 20.
Între km 21 şi
finish, pulsul mi-a oscilat între 151- 157 bpm.
Cel mai mare puls
minim l-am înregistrat pe acelaşi sector cu pulsul maxim, între km 5- 6 (puls
minim: 179 bpm).
FOTOGRAFII
FILMAREA OFICIALĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu