luni, 24 octombrie 2016

Cum să NU îţi iei concediu...

UPDATE 3 noiembrie 2016

A trecut ultima săptămână din octombrie şi nu a venit nici mama auditului. A cam făcut mişto de mine directoraşul... Îţi mulţumesc, Marine!!! Cu tot respectul cuvenit, îţi urez să moară fi-ta şi să-ţi ia foc casa de la ţară!

Şi dacă tot m-am gândit zilele astea că aş putea sta în concediu săptămâna viitoare (pentru o mică explorare în Măcin, de exemplu), mă trezesc că luni (de fapt de ce zic eu luni când e la fel de posibil să lucrez singur şi mâine?), aproape sigur, voi lucra din nou singur... Pentru că... 


Sunt răcită, sunt răcită, bolnavă de clanţscuipită...

Şi ştiu din trecut că în astfel de situaţii se lasă cu un medical comandat.

Nu mai spun că sunt nişte chestii un pic mai complicate încă nerezolvate şi conştiinţa profesională mă cam împiedică să las treaba baltă. Nu că alţii n-ar proceda aşa... Deci se cam f*** şi luna noiembrie, ultima lună în care mai puteam visa la o plimbare de câteva zile înainte de venirea iernii, a zăpezii, a gerurilor serioase.

*****************************

...sau cum să-ţi întăreşti o convingere limitativă...

Gând: NU am voie să-mi iau concediu. Şi dacă totuşi se întâmplă să îmi pot lua, se nimereşte în împrejurări în care nu aş avea parte de odihnă (în ideea că, pentru mine, statul acasă este de multe ori la fel de epuizant ca munca -nu cred că e acum momentul să intru în detalii-)

Motivaţie pentru concediu:

-Posibilitatea de a nu plăti o perioadă abonamentul de metrou (afirm de mult timp că e scump, statistica demonstrează că cea mai mare partea a abonamentului este folosită pentru dus- întors la/de la muncă)

Pe motivul acesta m-ar fi tentat să îmi iau concediu între 3- 14 octombrie 2016. În intervalul ăsta singurele drumuri pe care era musai să le fac erau cele legate de semimaraton. Chiar dacă ar fi fost un pic obositor, aş fi putut merge pe jos în centru să-mi iau kit-ul de start, rămânând să merg cu metroul doar înainte şi după cursă. Astfel, reuşeam să amân o cheltuială de 70 de lei, înlocuind-o cu una de 5- 20 lei.

Întâmplarea a făcut ca pe 3 octombrie altcineva să aibă nevoie de zi liberă. Ca de obicei, este o persoană de care depind zilele în care-mi pot lua eu liber. Pe 5 octombrie, sub un motiv oarecare, altcineva îşi reduce ziua de muncă. Prin urmare, se cam fragmenta săptămâna de dinaintea semimaratonului...

Zilele următoare, un directoraş pe care-l urăsc din tot sufletul, anunţă că trebuie făcută ordine în nişte documente până la o dată rămasă încă neanunţată. Prin urmare, nu numai că nu mi-am mai luat concediu dar a şi trebuit să muncesc ca negrul pe plantaţie în zilele pe care le speram libere.

-Mă mai tenta să-mi iau concediu între 21- 28 octombrie, în ideea de a încerca să fac 1- 2 ture cu ea, la rândul ei în concediu.

Aici lucrurile au fost şi mai simple. E de muncă mult (au fost zile în care am stat la birou 10 ore, cu pauze extrem de puţine şi de mici, aproape nemâncat, nebăut, necăcat, nepişat), se anunţă nu ştiu ce control, actele nu sunt tocmai ordonate după aproximativ 100 de zile din 2016 în care am fost nevoit să lucrez singur cât pentru doi oameni (asta spre odihna altor doi oameni care au adunat 55 respectiv 31 zile libere pe 2016), prin urmare trag cât pot pentru a pune ordine în hârtii în speranţa că nu va apărea controlul înainte de a reuşi să pun cât de cât lucrurile la punct. Dat fiind că nu e clar în ce zi va apărea controlul, trebuie să fiu cu arma la picior, nu?

Şi oricum nu se face să pleci în concediu când vine auditul... Că doar eşti un individ responsabil şi, aşa cum te-a învăţat mă-ta, munceşti ca să câştigi bani de crăpelniţă...

În plus, pe 21, a dat boala în cineva deci din nou era obligatoriu să fiu la birou...

În concluzie, s-a dus la naiba speranţa că voi face două ture drăguţe, alături de o femeie cu care, contrar aşteptărilor, chiar m-am simţit excelent în prima tură. Şi, cu amestecul ăsta de nevoi (ale altora, întotdeauna) nici nu îndrăznesc să mai propun vreo dată pentru cine ştie ce tură.

E clar! NU AM VOIE SĂ-MI IAU CONCEDIU atunci când simt nevoia s-o fac... Şi cum în organizaţie nu se obişnuieşte nici programarea concediului cu de-a sila, se pare că sunt condamnat să muncesc până când voi pica de furie şi de epuizare. Menţionez totuşi că, dacă se întâmplă să ajung la pragul de sus al furiei, s-ar putea să se întâmple lucruri. Acum ceva timp, într-un acces de furie, am pocnit cu bocancul în gură un câine. De data asta, bocancul s-ar putea să ajungă într-un bot de om... Şi nu aş regreta deloc dacă aş desfigura pe cineva! Am învăţat eu să înjur dar, câteodată, nu te poţi elibera doar prin vorbe...

Nu am fost niciodată un individ sociabil. Dar nici atât de aproape de a deveni antisocial nu am fost!

Păziţi-vă!!!


Cum să NU mergi pe munte...


15 octombrie 2016 ar fi putut fi zi de tură pe munte... Dar n-a fost.

Ideea pornise de aici şi, după o amânare, reprogramasem pentru 15/10/16.

Curând după ce reprogramasem aflu că nu voi avea GPS-ul acasă în ziua aceea. Caut soluţie, sunt aproape gata să cumpăr un GPS modest, singurul cât de cât potrivit cu bugetul meu şi care nu riscă să provoace o încurcătură software pe calculatorul de acasă. Înainte, am şansa să verific cam ce ştie soft-ul lui şi mă trezesc că are un stil dubios de a trata track-uri, trackpoint-uri, waypoint-uri şi rute. Până să-mi vină nişte idei noi care ar fi putut salva situaţia renunţ, cel puţin pe moment, să-l cumpăr.

Vine ziua semimaratonului, sunt nevoit să port unele piese de echipament pe care le folosesc şi la munte. Teoretic, era timp suficient să le spăl şi să le usuc până sâmbătă dar... practic nu prea era timp pentru că balconul era plin, altcineva deja avea planificat să spele, vremea se anunţa destul de umedă aşa că eu, ca de obicei, m-am dat la o parte şi mi-am ratat sâmbăta...

În plus, pentru că se anunţa vreme rece, cerusem şi eu alpinistului casei să-mi pregătească nişte mănuşi groase şi nişte parazăpezi. Nişte mănuşi au apărut la vedere dar de parazăpezi nu a avut timp. Un motiv în plus să nu plec.

Mai apare o rază de speranţă când aflu că între 22- 30 octombrie e liberă şi am putea încerca 1- 2 ture. Dar pentru asta era necesar să-mi iau concediu... Dar despre asta, în postarea următoare!




duminică, 23 octombrie 2016

Al doilea semimaraton al meu, 9 octombrie 2016 sau Cum am consumat 1655 Kcal





ISTORIE

12 ianuarie 2016- mă înscriu la proba de semimaraton din cadrul Bucharest Marathon 2016, într-o perioadă de elan în care speram să îmi îmbunătăţesc serios performanţele personale în domeniul alergării. Plătesc 99,73 lei cu zâmbetul pe buze.

14 februarie 2016, îmi încep antrenamentele de alergare pe anul acesta. Curând devin mulţumit de condiţia mea fizică şi capăt încet dar sigur optimism cu privire la cursele care mă aşteptau

3 aprilie 2016, am prima cursă oficială a anului. Scot 10 km în 1:03:37,8 (timp oficial)

17 aprilie 2016, am a doua cursă oficială din 2016. Scot pe 15 km timpul oficial de 1:35:21



15 mai 2016, alerg primul meu semimaraton oficial, după ce, promiţător, îmi mai ieşiseră curse de vreo 20 km la antrenamente. Timpul pe care îl am gravat pe medalie (cel net) e de 2:24:16. Timpul oficial e 2:30:39.



4 iunie 2016, la ceva timp după un eveniment nefericit de pe urma căruia am de pătimit şi acum (nu sunt singurul care are de suferit dar nu prea mă încântă cu nimic treaba asta), după un singur antrenament jalnic care a urmat semimaratonului, particip la cursa de 5 km organizată de Fundaţia Renaşterea. Scot 31:10,4 simţindu-se serios stresul acumulat.

PREGĂTIREA

Urmează 4 luni în care am alergat doar de 6 ori (acumulând doar vreo 63 km) şi am mers pe munte de 3 ori. Doar cursa de 15 km din 2 octombrie, din categoria îngrăşării porcului în ajun, mi-a dat vagi speranţe pentru semimaratonul care urma...

INTERZIS PSD-IŞTILOR

Vineri seară, pe o ploaie neplăcută, am mers să-mi ridic kit-ul de start. După îndeplinirea acestei formalităţi am fost dispus să observ oamenii care, în ploaie, adunau semnături pentru USR. Într-un exces de simţ civic, am semnat pentru ei cu promisiunea că îi voi susţine şi în ziua alegerilor. Dacă, din cauza ploii, aş fi găsit oamenii USR adăpostiţi în cortul din Piaţa Unirii, cred că aş fi trecut pe lângă ei fără să semnez. Văzându-i în ploaie, probabil mi-am amintit de acea duminică ploioasă din toamna 2013 în care am mers între metrou Titan şi Piaţa Universităţii în marşul anticianură.


NUTRIŢIE

În zilele de dinaintea semimaratonului, sătul de mirosul de boală şi de rahat, aproape că nu am mâncat acasă. Pe drumuri am mâncat doar produse de patiserie din care e clar că am acumulat muuuuultă energie. Sâmbăta de dinaintea cursei a însemnat două mese chinuite. Singura treabă care a mers bine a fost carboloading-ul. Aproape mi-am terminat provizia de Malto Carbo Loading... Am adăugat şi ceva izotonic şi am căpătat pentru ziua cursei de doi bani speranţă. Totuşi, mă temeam mai mult decât în mai că nu voi reuşi să termin cursa...

DIMINEAŢA CURSEI

Duminică 9 octombrie 2016, pe la 6 dimineaţa, cobor din pat. Îmi pregătisem de seara o parte din bagaj aşa că dimineaţă am avut timp de un duş chinuit. Apa caldă a început să curgă după o lungă aşteptare care mă făcea să cred că mă voi alege cu nişte iritaţii meseriaşe alergând relativ jegos. Până să plec de acasă nu reuşesc să-mi golesc intestinul deci mă aşteptam la emoţii şi pe planul acesta. În ultimele minute petrecute acasă parcă aş fi mers din nou la baie dar, specific caselor cu o singură baie la mulţi locuitori, m-am trezit că baia deja se ocupase. Prin urmare, pe la 7:30 pornesc spre centru. Surprinzător, pe Vergului văd parcată maşina oficială a semimaratonului. Deja intram în atmosfera cursei astfel... Fiind frig (parcă vreo 6 grade se anunţau pentru dimineaţă) nu mă încânta deloc să mă hidratez pe drum. Apuc să mănânc în metrou un baton proteic apoi mă străduiesc să-mi păstrez calmul observând alergătorii cu care împărţeam metroul. Cred că am văzut vreo 5 semimaratonişti şi o fată care, cel mai probabil, urma să alerge cursa de 3,5 km. Nu mai ştiu după ce semne m-am luat de am considerat-o începătoare...

Cobor la Piaţa Unirii şi merg agale spre zona de start. Lumea era doar vag agitată pe tema startului la cursa populară, eu rămânând cu senzaţia că alergătorii începători sunt atât de ameţiţi încât cu greu pot ajunge în zona de start la timp. Chiar şi grupurile de adolescenţi conduse de profesorii de sport mi s-au părut întârziate la start. Dat fiind că, pentru 99 % dintre ei cursa nu avea o miză serioasă, înţeleg aproape indiferenţa lor legată de prezenţa la momentul şi locul potrivit. Asist printre gratii la startul lor şi constat că grupul lor se întinsese până la semafor, fiind probabil vreo 3000 de oameni.

Frigul îşi cam făcea de cap de dimineaţă aşa că am stat mai gros îmbrăcat până pe la 9:00 după care mi-am făcut curaj şi am rămas în bluza de corp peste care trăsesem tricoul oficial (o bijuterie, ca de obicei). Cam încordat, am început totuşi mici mişcări de încălzire. Am trecut de câteva ori prin zona toaletelor dar cozile m-au descurajat. Cred că, dacă m-aş fi hidratat aşa cum obişnuiam înaintea cursei, aş fi avut o mare problemă. Mai cred că, de-ar fi fost de două ori mai multe toalete, tot ar fi fost insuficiente. Iniţial am crezut că numărul mic al toaletelor este o gafă a organizatorilor dar ceva mai târziu mi-am dat seama că alergătorii erau mai atraşi de toalete decât de obicei din cauza frigului. Organizatorii nu prea aveau cum să viseze că la ora startului o să fie atât de rece aşa că au închiriat probabil acelaşi număr de toalete pe care le închiriau de obicei.

Destul de serios întors pe dos, cu vreo 20 de minute înainte de ora startului, mă trezesc cu o dâră de transpiraţie exact acolo unde ai impresia că ai eliminat altceva... Bag un Imodium aşa, de moral, alături de o gură de izotonic. Îmi dau seama că nu prea am timp şi spaţiu să verific mai exact care e situaţia aşa că mă îndrept spre sectorul de start mult mai stresat decât de obicei. Reuşesc să mă conving cât de cât că nu este o situaţie teribil de jenantă şi reuşesc să mă concentrez pe ultimele mişcări de încălzire înaintea startului.

CURSA



Puţin după 9:30, după ceasul meu nu tocmai exact potrivit, se crează un pic de agitaţie în sectorul de start iar un pic mai târziu chiar începem să avansăm către linia de start. Mai am timp să aud un alergător din apropiere că se teme să nu depăşească timpul de 3 ore pentru semimaraton (dacă aş fi fost un tip sociabil i-aş fi sugerat să alerge fie până trece linia de sosire, fie până când îl opresc organizatorii din cursă –în cazul depăşirii timpului regulamentar-), pe altul îl aud că se teme să nu iasă din greşeală de pe traseu (de asta mă temeam şi eu, dat fiind că te putea debusola faptul că, prin faţa parcului Izvor, urma să treci de 3 ori). În sfârşit, cu cincizeci de metri înainte de poarta de start deja se putea alerga. Am pornit cursa la 9:42, mai în forţă decât de obicei, dar m-am desumflat rapid pe urcarea de lângă Casa Poporului. Cineva se mira că au pus punct de hidratare atât de aproape dar, după părerea mea, ideea era ca punctul de hidratare să fie folosit când treci a doua oară pe aici. Totuşi, unii cred că s-au oprit şi la prima trecere. Mi s-a părut teribil de neinspirată ideea de a adăuga urcarea de la Casa Poporului (care urma să fie parcursă de două ori) deja cunoscutei urcări de pe Calea Victoriei. Coborârea de după catedrală am întâmpinat-o totuşi cu oarecare entuziasm şi cred că mi-am îmbunătăţit viteza medie pe aici. Mult timp m-am menţinut în apropierea pacerilor de 5 ore de la maraton, calculând eu că, de-aş reuşi să mă menţin în preajma lor, aş scoate semimaratonul într-un timp asemănător cu cel din primăvară.

Nişte km mai târziu nu mai ştiam dacă pacerii de 5 ore sunt înaintea sau în urma mea. Spre finalul cursei aveam să constat că rămăsesem eu în urmă, trezindu-mă în apropierea pacerilor de 5:15.

La prima trecere pe lângă parcul Izvor constat că traseul este impecabil marcat, fiind aproape imposibil să te încurci. M-am bucurat să constat asta şi am sperat că o să fie la fel de evident marcat şi mai departe. Şi, pot anticipa deja, a fost impecabil marcat! 

Cred că au muncit mulţi oameni la mutarea benzilor din zonele parcurse de mai multe ori astfel încât traseul clar să fie corespunzător direcţiei de deplasare a fluxului de alergători care urma să treacă. Poate, cândva, voi fi spectator într-un astfel de loc, observând cum reuşesc să se organizeze oamenii... Oricum, admir efortul lor la fel cum, s-a dovedit prin încurajările de pe traseu, şi ei admirau efortul alergătorilor.

Am parcurs Piaţa Unirii pe un traseu diferit de ce ştiam din anii trecuţi (când alergasem sau fusesem spectator) dar din nou era clar marcat tot. Pe lângă punctul de hidratare am trecut fluierând. În centura de hidratare aveam bidonul cu Isostar aşa că am băut câte puţin din el, destul de des. O mare parte a traseului am alergat cu bidonul în mână pentru că, nu mi-e clar de ce, bidonul părea să iasă din centură, riscând să-l pierd. Aveam să-l repun pe centură mult mai târziu, după ce aproape îl golisem.

În drum spre Calea Victoriei am început să mă tem de urcare. Şi aşa de tare m-am temut că aproape nu am simţit-o. În sfârşit, îmi încălzisem muşchii... 



Faptul că, pe celălalt sens, curgeau alergătorii mai rapizi mi-a adus o oarecare doză de comfort de care chiar aveam nevoie. Cred că, de sus, se vedeau superb miile de alergători de pe Calea Victoriei. Trec pe lângă maşina Smart Atletic condusă de Bogdan Antohe. În faţa Ateneului câţiva alergători stăteau la coadă la toaletă. Ceva mai încolo un motociclist care filma cursa trece pe lângă noi. Am impresia că motociclistul ajuta la transmisia directă care se difuza pe http://bucharest-marathon.com/live/ (vreo 6 ore de filmare share-uită la finalul jurnalului)

La curba la dreapta de pe Bd. Dacia eram la un pas să nu înţeleg marcajele şi să scurtez traseul. Totuşi, observând cum evoluau alergătorii din faţa mea, am priceput la timp cum stau lucrurile şi am stat pe traseul oficial. La capătul ramificaţiei de pe Dacia era covor de cronometrare deci, dacă scurtam din greşeală, eram în mod sigur descalificat. În dreptul Muzeului Colecţiilor de Artă depăşesc o alergătoare pe care, în viteză, o recunosc, Andra R. Devin atent, amintindu-mi că la întoarcerea pe Calea Victoriei mai există o buclă care lungeşte un pic traseul. Totuşi, aici nu au mai fost probleme pentru că benzile de semnalizare şi prezenţa voluntarilor te lămureau rapid pe unde trebuie să alergi. Cam în dreptul magazinului Surmont, locuitorii coborâseră în stradă să ne încurajeze. Tot pe aici, o groapă în asfalt putea să sucească gleznele neatenţilor. A fost a doua groapă, după cea din dreptul catedralei. Sunt de părere că inspectarea traseului cu ceva timp înaintea cursei ar da organizatorilor posibilitatea să ceară astuparea acestor gropi care, poate sunt uşor de ocolit de către alergătorii lenţi dar, zic eu, pot pune probleme serioase alergătorilor rapizi sau celor surprinşi pe acel sector, în mijlocul aglomeraţiei. Termin Calea Victoriei pe fondul unor mici pauze de tras pe dreapta ca să-mi scuip plămânii. Eram cam deranjat şi din acest punct de vedere, în ultimele 2 zile fiind nevoie să iau ceva Nurofen ca să mă simt cât de cât bine. Pentru că băusem puţin şi nu începusem cursa cu un gel (cum eram obişnuit), stomacul mă deranja în mai mică măsură, deocamdată.

Parcă pe Cheiul Gârlei, în drum spre Eroilor, am avut prima parte de traseu în care am mers. Deja dădeam semne de slăbiciune şi nu mă încânta deloc asta... Am ocazia să constat că ţiganii zonei sunt încă prezenţi. Încep să mă uit cumva panicat după voluntarii de la Crucea Roşie, temându-mă că se vede epuizarea pe faţa mea şi că mi se va sugera să abandonez cursa. Motocicleta care filma trece a doua oară pe lângă mine. Un alergător strâmtorat găseşte un tufiş în parcul Operei după care să se uşureze. I-aş fi urmat exemplul dar părea să fie loc doar de o persoană.



Intru pe Kogălniceanu, întorc, mă opresc în faţa Cişmigiului, dau să intru la toaletă şi constat că măgăria aia verde şi rotundă refuză să-şi deschidă uşa. Renunţ. Revin pe traseu şi alerg mai departe. Ajung la km 15 după cel mai lent km al cursei, vreo 10 minute. Se acutizează senzaţia de cursă jalnică. Când mă apropii de puncte de hidratare sau de zone cu spectatori sau voluntari mă străduiesc să mai alerg câţiva paşi. Totuşi, mersul aproape devine regulă. Trag de mine fără succes. Pur şi simplu ceva nu mai merge. O revăd pe Andra pe când trecea prin faţa Arhivelor Statului.

Trec a doua oară pe lângă parcul Izvor. Ceva mai devreme ni s-a cerut să eliberăm culoarul central pentru că urma să treacă primul maratonist. Primul maratonist!!! Asta în timp ce eu mă simţeam demolat de la km 16... Maşina cu cronometrul arăta două ore şi ceva când a trecut pe lângă mine.

Mă străduiesc să alerg când trec prin dreapta liniei de sosire pentru al doilea tur de Casa Poporului. Pe urcare pierd rapid din viteză. Mă opresc la punctul de hidratare pentru un pahar de apă. Maratoniştii îşi continuă traseul pe culoarul din stânga, sunt mai vii decât mine deşi mai au mai bine de jumătate de cursă de alergat. Pe coborâre nu mai am forţă să accelerez. Pe laterala vestică a parcului Izvor un copilaş bate palma cu alergătorii. Întind şi eu o palmă bleagă. Nu-mi vine să cred cât de obosit sunt... 



Ultima curbă înaintea liniei de sosire. Spectatorii ne încurajează. Cineva ne sugerează să dăm drumul la picioare că mai e un pic. Ştiam că nu mai am mai mult de 10 minute de chin dar nu reuşesc deloc un finish onorabil. Pe ultima sută de metri mă depăşesc vreo 3 alergători. Deşi se trezeşte orgoliul în mine nu reuşesc să accelerez nici un pic. Trec linia de sosire simţindu-mi picioarele de plumb. Mă simt jalnic... Cât de diferit e finalul acesta faţă de cel din mai...

Mă opresc să mi se scoată chip-ul de cronometrare, ceva mai încolo primesc medalia şi felicitări din partea unei voluntare (felicitări pentru ce?), 5 metri mai încolo mă felicită şi un alergător mai în vârstă. Mi se pare ciudat să fiu felicitat pentru o cursă jalnică. O fi important să participi şi să termini în timpul regulamentar dar pot spune că, dacă mă mai prinde un semimaraton atât de slab antrenat încât să-l alerg cu viteza melcului, aproape sigur voi renunţa definitiv să alerg pe distanţa asta. Şi când te gândeşti că, în mai, visam să alerg cândva un maraton...

Intru în zona de hidratare, primesc o bere Ciuc Radler fără alcool (pe care urma s-o beau peste câteva zile), iau o sticlă de limonadă din care beau aproape jumătate pe nerăsuflate, fără să mă uit înainte ce conţine şi cine o face. Puţin după finish mă cuprinde o oarecare greaţă. Caut cu privirea un loc în care să mă pot aşeza (e prima cursă după care simt o puternică nevoie de a mă aşeza), observ oameni aşezaţi pe bucăţile de beton care ţin locului garduri, mă aşez şi eu pe una, las jos rucsacul, centura de hidratare, centura cu numărul, dau jos tricoul supertranspirat şi bluza de corp lungă, la rândul ei fleaşcă (asta în ciuda vântului care, de-a lungul cursei, s-a întâmplat să îmi dea o serioasă senzaţie de frig), pun tricoul de schimb, îmbrac o bluză de polar, mai beau un pic, fug până la toaletă (de data asta era muuult mai liberă zona), mai stau un pic în zona scenei după care, epuizat, mă îndrept spre metrou.

Mă consolează oarecum să aud alţi alergători sugerând că a fost un traseu greu. Să zicem că nu numai antrenamentul meu aproape lipsă a fost de vină pentru cursa asta grea...

Mi-aş fi dorit să mă întorc pe traseu, să privesc şi să încurajez maratoniştii care soseau, dar nu mai puteam. În metrou aproape adorm. Acasă mă trântesc în pat şi dormitez mult timp. Ceva mai devreme, observ că medalia lasă sclipici pe hainele cu care ia contact. Îmi dau seama că pilitura de bronz anticipează ediţia a 10-a a maratonului, ediţie care va fi poziţionată cu o treaptă mai sus în ierarhia curselor internaţionale de alergare pe distanţă lungă. Bronz... Pentru asta au luptat organizatorii... Momentan nu ştiu ce se va schimba la cursele astea după ce trec în categoria bronz dar sper ca noile regulamente care se vor aplica să-mi permită în continuare să particip.

Oricum, de data asta nu am mai simţit nevoia să-mi gravez timpul pe medalie. Iar medalia, după părerea mea, e cam ţigănească. Înţeleg simbolistica dar mi se pare că s-au forţat un pic cam mult lucrurile. Totuşi, în timp, probabil voi ajunge să fiu mândru şi de medalia asta, medalia de finisher în al doilea semimaraton al meu.

Fotografiile au ajuns să fie văzute pe Facebook mult înainte să le văd şi eu. Pentru fotografii, le mulţumesc organizatorilor care ne-au dat ocazia să primim album personalizat pe baza numărului de concurs pe care l-am asociat încă de vineri cu contul de Facebook. Tare mi-ar fi plăcut să arăt mai viu în poze dar...

Luni, la serviciu, le inched rapid gura celor trei colegi care mă întrebau despre cursă. Nu numai faptul că făcusem o cursă jalnică era vinovat pentru ostilitatea mea. Mai sunt lucruri stresante... Multe...

La vreo 3 zile după cursă încă mă durea fundul când mă ridicam de pe scaun. Bine zice cine zice că alergarea se face din bazin... Genunchii şi gleznele sunt simple amortizoare. :)

REZULTATUL

Am terminat pe locul 2652 (din 2771 de alergători care au terminat, unii dincolo de timpul limită de 3 ore), cu timpul oficial de 02:52:50 şi timpul net de 02:43:44. Pe Andra, din păcate, o găsesc pe lista celor cu DNF. Îmi pare rău pentru ea. Când am văzut-o ultima dată mai avea vreo 8 km până la finish...



Rezultate complete, aici.

TIMPI INTERMEDIARI

Km 1, latura sudică a Casei Poporului- 7:00,1
Km 3, latura estică a parcului Izvor- 20:33,5 (13:33,4 pe ultimii 2 km)
Km 5, str. Halelor- 34:09,1 (13:35,6 pe ultimii 2 km)
Km 6, intersecţie Calea Victoriei/ Câmpineanu- 40:47,9 (6:38,8 pe ultimul km)
Km 7, înainte de Bd. Dacia- 47:44,2 (6:56,3 pe ultimul km)
Km 8, aproape de întoarcerea de la intersecţia Victoriei/ Sevastopol- 54:56,4 (7:12,2 pe ultimul km)
Km 9, în apropierea Muzeului Colecţiilor de Artă, pe unde am depăşit-o pe Andra- 1:02:32 (7:35,6 pe ultimul km)
Km 10, intersecţie Calea Victoriei/ Câmpineanu- 1:09:27 (6:55 pe ultimul km)
Km 11, intrare Spl. Independenţei- 1:16:33 (7:06,5 pe ultimul km)
Km 12, intrare pe Kogălniceanu- 1:23:58 (7:24,8 pe ultimul km)
Km 13, peste drum de Cişmigiu- 1:31:42 (7:44,5 pe ultimul km)
Km 14, în apropierea Cişmigiului- 1:39:34 (7:51,5 pe ultimul km)
Km 15, aproape de reintrarea pe Spl. Independenţei- 1:49:55 (10:21 pe ultimul km)
Km 16, peste Dâmboviţa faţă de Operă- 1:58:59 (9:04,6 pe ultimul km)
Km 17, latura estică a parcului Izvor- 2:07:28 (8:28,1 pe ultimul km)
Km 18, latura sudică a Casei Poporului- 2:15:55 (8:27,9 pe ultimul km)
Km 19, la catedrală- 2:25:20 (9:24,1 pe ultimul km)
Km 20, colţul din NV al parcului Izvor- 2:33:59 (8:39 pe ultimul km)
Km 21, la 200 m de finish- 2:42:55 (8:56,8 pe ultimul km)
Finish- 2:43:54

Cam asta am cronometrat eu, cu ceasul acesta. Dacă ar fi avut şi GPS, era un ceas perfect. Totuşi, la categoria lui de preţ, face cam ce te aştepţi să facă şi face bine. Spun asta după 18 antrenamente (alergare sau drumeţie) totalizând 49:30 ore şi 22719 Kcal consumate măsurate cu el. Câteva au fost curse oficiale în care, ţinând seama de întârzierea cu care opresc uneori cronometrul la finish, am constatat că măsurătoarea a fost foarte apropiată de cea oficială. Dacă ai întrebări legate de experienţa mea cu Sigma PC 26.14 poţi lăsa comentariu şi o să mă străduiesc să te lămuresc.

A fost o cursă cu o medie de 164 bpm, un maxim de 184 bpm şi un minim de 116 bpm.

Pulsul maxim l-am înregistrat între km 5 şi 6, dinspre Str. Halelor către Calea Victoriei.

Pulsul minim (116) l-am înregistrat pe coborârea lentă de după catedrală, între km 19- 20.

Între km 21 şi finish, pulsul mi-a oscilat între 151- 157 bpm.

Cel mai mare puls minim l-am înregistrat pe acelaşi sector cu pulsul maxim, între km 5- 6 (puls minim: 179 bpm).

FOTOGRAFII



FILMAREA OFICIALĂ