Macin 2018, ziua 6

ZIUA 6- luni 22 octombrie 2018

Cu deja obişnuitul microbuz de 7 ajung în Greci şi apuc marcajul triunghi albastru plasat suficient de des încât să fie aproape imposibil să te dezorientezi. Anul trecut mă dezorientasem rău pentru că nu intrasem în Greci dinspre DN deci nu trecusem prin centru. La panoul cu harta Măcinului doi căţeluşi se gudură pe lângă mine. Regret un pic că-i las flămânzi, cârnaţii stand şi de data asta la frigider, la pensiune. Până să ies din localitate observ copii care mergeau spre şcoală.

Aproape imediat după panourile cu detaliile traseului Ţuţuiatul prind o variantă veche a potecii, cu marcaj răruţ şi îmbătrânit. Ştiind cu aproximaţie direcţia în care trebuie să merg, nu mi-am făcut probleme. Mi s-a părut o clipă că merg totuşi cam prea departe de stâna din partea stângă dar marcajul confirma că nu am apucat-o aiurea. M-am mirat un pic, puţin mai sus, când am fost înconjurat de câini (anul trecut nu păţisem asta) dar am continuat în sus. Pentru câteva minute, câinii au renunţat să mă mai latre, coborând să se gudure pe lângă doi oameni, un bărbat şi o femeie, care tocmai urcau. Oameni şi câini, m-au ajuns curând din urmă. Ne salutăm şi aflu că, acum, poteca marcată merge pe alt traseu. Câinii, pentru a da aspect muncii probabil, mă lătrau mai insistent parcă. Mi s-a spus că şoseaua (aşa numesc localnicii poteca lată în care aveam să ajung puţin mai târziu) merge mai prin stânga şi că, pentru a nu fi nevoie să mă întorc sau să o iau de-a dreptul către şosea, mă vor apăra de câini până trecem de ţarcurile cu animale (capre, parcă). Femeia şi-a văzut de treabă când am ajuns între ţarcuri, bărbatul m-a condus până când a considerat că nu mai risc să fiu atacat de câini. Traseul actual al marcajului a fost gândit de cei de la PNMM astfel încât să poată rămâne în zonă crescătorii de animale şi în acelaşi timp să poată trece şi drumeţii cât mai în siguranţă. Oamenii cu caprele au apucat să-mi spună că sunt cu animalele acolo de mai mult timp decât cei de la stâna mare de pe stânga.

Dimineaţă devreme, la doi paşi de localitate, am început cu emoţii urcarea. În vreo două rânduri, judecând după reacţia crescătorului de capre, cel puţin un câine părea să se fi repezit avântat spre mine. La despărţire îi mulţumesc omului că mi-a purtat de grijă apoi ajung la şosea (adică la poteca lată, repet) şi fac dreapta orientându-mă pe marcajele mult mai clare de pe această variantă. După o curbă largă, ajung la ceva distanţă de ţarcurile cu capre. Câinii mă vedeau şi lătrau în continuare dar măcar nu se mai apropiau, ştiind că pe poteca lată am voie să merg fără să le pun în pericol găspodăria. Fac o poză cu zoom, în jos, înspre ţarcuri, ca amintire.

Dacă ignoram zarva făcută de câinii de jos, puteam să mă bucur de linişte, singur pe potecă. Era destul de frig, dimineaţa arătând ca o veritabilă dimineaţă de toamnă. La despărţirea traseului de cicloturism de triunghiul albastru fac un mic popas. Deşi anul trecut mă debusolasem exact deasupra izvorului, de data asta marcajele m-au dus fluent mai departe. M-am străduit să pricep unde pierdusem poteca anul trecut dar nu m-am lămurit. La izvorul de sub Şaua Ţuţuiatul am abandonat pentru câţiva metri poteca şi am apucat-o în sus, în stânga. 

Ştiam că acolo, chiar în înşeuare, se puneau cândva corturi (acum înţeleg că nu mai e loc oficial de campare, singurul loc agreat de administraţia parcului pentru campare, în apropiere de Greci, este cel de la cantonul Cozluk, pe lângă care trecusem în ziua a patra). Nu mi se pare oricum un loc prea comod pentru pus corturi, după părerea mea fiind mult mai plat pe Vf. Ţuţuiatu. 

Nu peste mult timp, ajung din nou pe acoperişul Dobrogei, unde mă întâmpină un vânt rece care mi-a cam tăiat cheful de popas. 

Mă opresc doar pentru fotografii apoi continui înspre Valea Seacă. Dintr-o înşeuare, văd o potecă perpendiculară pe marcaj. Îmi stârneşte curiozitatea aşa că intru pe ea. Ajung pe o crestuliţă unde vântul bătea şi mai puternic. 

Nefindu-mi clar care este vârful către care poteca se îndrepta (nu mi s-a părut că relieful ar prezenta un vârf evident în apropiere) mă întorc, mânat şi de zgomotele din vale care anunţau nişte capre aflate în apropiere cu gând să pască pe Ţuţuiatu, probabil. Revenit în marcaj, fac dreapta şi ajung la bifurcaţia către traseul Dealul cu Drum. Nici de data asta n-am avut sânge în mine ca să merg până în Valea Seacă... La bifurcaţie, caut cu privirea un indicator care, anul trecut, părea aproape înghiţit de un copac. Nu l-am mai zărit deci cred că cineva l-a dat jos. Sper să nu-l fi dat jos cu tot cu copac. Recunosc în schimb banca de lemn pe care m-am oprit anul trecut să beau ceai. Nu mai resimţeam aici satisfacţia de anul trecut dar mă simţeam oricum plăcut. Câinii care însoţeau caprele nu se mai auzeau, pădurea mă ocrotea deja destul de bine de vânt, soarele începea să capete putere. Mă bucur de poteca lată şi de mersul prin frunze. Tresar din când în când auzind zgomot în pădure. De fiecare dată se dovedeşte un zgomot inofensiv produs de o pasăre care zboară prin vegetaţie ceva mai deasă sau de o creangă uscată care se prăbuşeşte la pământ. În alţi munţi, astfel de zgomote m-ar fi dus cu gândul la urs dar aici ştiam că nu sunt carnivore mari.

Ca amuzament, îmi amintesc cum, în urmă cu câteva veri, undeva la sud de Cheile Râşnoavei din sudul Postăvarului, un zgomot din pădure m-a făcut să tresar şi, câteva clipe mai târziu, observând atent zona, am constatat că m-am speriat de o veveriţă.

Ajung la acel indicator de lemn spre Greci (prin Ţuţuiatu) şi spre Nifon (continuarea traseului Dealul cu Drum) apoi mă uit cam ca viţelul la poarta nouă după nişte triunghiuri roşii care se vedeau dincolo de o mică vale, aparent fără să fi avut vreun rost acolo. Îmi dau până la urmă seama că eram la bifurcaţie şi caut banca de lemn parţial prăbuşită pe care lăsasem rucsacul anul trecut, înainte să treacă pe acolo acei motociclişti din Mureş. Constat că banca se prăbuşise de tot, că fusese mutat un panou montat de cercetaşi, că peste vale, exact spre marcajele aparent fără rost, urma să continui eu. Îmi aduc aminte de poteca urcată mai sus decât marcajul, care mă nedumerise vag anul trecut. Constat acum că, din cauza unor copaci prăbuşiţi peste poteca veche, s-a format această potecă de sus care te poartă destul de departe de vreo doi copaci cu marcaj. Acum îmi explic de ce anul trecut pornisem cu avânt tot pe aici. Pur şi simplu, în lungul marcajelor, era complicat de depăşit încâlceala copacilor căzuţi.

 

Oare cum e mai bine? Să tai copacii prăbuşiţi peste poteca marcată sau să deschizi o nouă potecă pe care să ocoleşti zona “calamitată”? Din punctul naturii de vedere încerc să văd lucrurile.

Cam pe aici îmi verificasem jurnalul de anul trecut pentru a-mi da seama cam care este durata până la puţinele puncte de reper de pe traseu. Raportându-mă la microbuzul care urma să intre în Greci la 17:30, aveam tot timpul din lume.

Urmează un segment de traseu mai sălbăticuţ un pic, pe care tot auzeam zgomote ciudate din stânga. Părea că, uneori, trec oameni undeva în paralel cu poteca. Până la urmă, se pare că auzeam doar trecerea spiriduşilor pădurii pentru că om nu am văzut până aproape de intrarea în Greci. Într-un punct însorit, bucurându-mă de soarele devenit suficient de puternic, mă transform într-un ciudat om al plajei, purtând bocanci în loc de papuci, mergând pe poteci de pământ în loc de nisip. Merg aşa până în poieniţa cu stânci în care stătusem la soare şi anul trecut. 

Decid să fac popas şi de data asta. Trec de o îngustă perdea vegetală şi mă opresc în poiana un pic mai intimă aflată dedesubt. Constat că folosesc şi alţii poiana asta, orientându-mă după cele cîteva pet-uri rătăcite prin iarbă. Cu soarele încălzindu-mi plăcut corpul, mă opresc să mănânc. Într-un top al locurilor în care am făcut pauză de masă pe traseu, această poiană sunt tentat să o plasez pe locul doi, după vârfuleţul pe care am mâncat cu o zi în urmă. Cât am stat în poieniţa de jos am avut din nou impresia că se apropie oameni. Până la urmă, cred că mi s-a părut şi de data asta. Dacă aş fi avut convingerea că niciun om nu se va apropia în următoarele minute probabil mi-aş fi prezentat tot corpul soarelui.

După pauză, continui pe poteca oarecum îngustă, presărată cu schimbări de direcţie şi mici urcări sau coborâri. Când ajung la ramificaţia potecii tematice Poveştile Măcinului decid să profit de revenirea mea pe aici şi să parcurg şi acest segment scurt, marcat cu punct albastru. Acest punct albastru evoluează frumos, prin poieni şi pădure, oferind pe alocuri vizibilitate spre împrejurimi. Panourile care marcau puncte deosebite ale potecii tematice le-am găsit distruse, cel mai probabil de forţele naturii. 

Doar jos, la sfârşitul potecii tematice, panourile explicative stăteau în picioare. Aici, jos, m-a intrigat că punctul albastru dispărea pur şi simplu, neconectându-se la loc în triunghiul roşu aşa cum mă aşteptam eu (dar harta, aveam să constat mai târziu, nu îmi dădea dreptate). 

Ajunsesem în apropierea unui drum situat undeva între marcajul de pe Dealul cu Drum şi cel de pe Cozluk. Firesc, am pornit în dreapta şi, în scurt timp, aveam să observ panourile de la intrarea în traseul Dealul cu Drum în partea dreaptă. Sfârşitul în nicăieri al punctului albastru îţi permite pentru câteva minute să faci pe exploratorul, fără riscuri. Şi e plăcut să faci asta.

Întoarcerea în civilizaţie este confirmată de un tractor care se apropie dintr-o direcţie pe care nu anticipasem că e vreun drum. Un pic mai târziu, observ doi drumeţi care intră în poteca cu triunghi roşu. În acest timp, eu intram inapoi în Greci. Mă uit la ceas şi-mi spun că aş putea ajunge la microbuzul de 3 şi ceva care să mă scoată în DN de unde să mă preia cel dinspre Turcoaia până în Măcin. Nu eram convins că voi ajunge la timp în centru dar am mărit totuşi viteza. Când ajung, constat că ar fi timp să ies pe jos până la DN. Pornesc pe marginea şoselei. Spre ieşirea din localitate, pe cealaltă parte a şoselei (pe dreapta) observ un însemn rotund care marchează micul camping Turtle Camp. Anul trecut, deşi trecusem pe sub acest însemn, nu l-am observat... 

Merg câteodată cu ceva mai mult de 6 km/h (GPS-ul calcula uneori 6,2- 6,3 km/h) aşa că ajung în DN înainte ca microbuzul de Tulcea să se înscrie pe drumul judeţean spre Greci. Mă aşez cât mai vizibil la intersecţie sperând că nu voi trece neobservat pentru şoferul microbuzului de Măcin. Observând microbuzul de Tulcea, aproximativ la ora la care mă aşteptam, mi-am spus că mai am doar câteva minute de aşteptat. N-apuc eu bine să gândesc că microbuzul de Tulcea deja se întoarce dinspre Greci. Din el coboară câteva persoane care, ca şi mine, au aşteptat continuarea spre Măcin. Previzibil, în câteva secunde a ajuns şi microbuzul nostru. Îmi spuneam totuşi că, de-ar fi să nu ajungă, am tot timpul din lume să ajung pe jos la pensiune, încă pe lumină. Cu microbuzul revin în dreptul pensiunii mai devreme decât anticipasem. Mă aşez pe banca pe care am aşteptat şi anul trecut, în apropierea autogării. Sun la muncă pentru că primisem un apel mai devreme. Nu era nimic alarmant. Pornesc agale spre ieşirea de nord din oraş. Găsesc un loc înierbat unde mă bucur de soarele nu la fel de fierbinte ca mai devreme, după ce termin convorbirea mai merg un pic spre Smârdan apoi trag stânga pe malul Dunării unde fac plajă vreo 30 de minute.

Într-un târziu, mă întorc spre pensiune şi mă apuc cam fără chef să strâng bagajul. A doua zi urma să plec spre casă. După lăsarea întunericului plec să fac mici cumpărături. N-am mai luat masa la pensiune dar am apucat totuşi, mai târziu ca niciodată, să trec pe la recepţie şi să mai schimb câteva vorbe cu recepţionerul cu care a fost plăcut să interacţionez pe durata sejurului. Acesta se pregătea să predea schimbul, a doua zi urmând să se ocupe de recepţie altcineva. Cu toată ora târzie, omul este la fel de binevoitor ca de obicei. Cumpăr o bere (puteam s-o iau şi din Profi, un pic mai ieftin, dar am considerat că nu merită să mă zgârcesc pentru doi lei), omul mi-o desface astfel încât să o pot deschide definitiv în cameră dar să nu răsufle prea mult până ajung sus. Beau berea în cameră, în timp ce continui cu strângerea bagajului. Mă culc destul de târziu.

Trăiam o senzaţie de tip nu m-aş da dus de aici. Dacă nu aş fi avut deja cumpărat bilet de tren pentru a doua zi, probabil că aş fi întrebat dacă mai pot prelungi şederea în Măcin.

CRONOLOGIE

7:02- îmi iau bilet de microbuz pentru Greci

7:35- am coborât din microbuz în Greci

7:56- intru în traseul Ţuţuiatu (panou la intrare)

8:17- 8:18- primele fotografii pe traseul Ţuţuiatu

8:28- izvorul carpati.org

8:45- izvorul de sub Şaua Ţuţuiatu

9:10- Vf. Ţuţuiatu

9:23- zoom spre construcţiile în paragină de la intrarea în traseu

9:46- ramificaţia potecii cruce roşie spre Dealul cu Drum

10:00- 408 m altitudine; drum mai scurt continuând înainte către Dealul cu Drum; marcajul face stânga aici; în nord îşi are obârşia Valea Luncaviţa

10:33- 10:51- popas pe cruce roşie, la final rămân în mânecă scurtă

11:04- indicator traseu cicloturism

11:16- 11:30- ajung în triunghiul roşu de pe traseul Dealul cu Drum; fac popas

12:02- rămân în slip sub Vf. Lupului

12:21- 13:17- pauză de masă în poiană sub poteca Dealul cu Drum

13:30- ramificaţie potecă tematică Poveştile Măcinului, marcată cu punct albastru

13:45- panou cu explicaţii pe poteca tematică (punctul 8 al traseului)

13:49- sfârşitul potecii tematice

13:52- vedere spre Pietrele Mariei şi copacul lui Bezergheanu

14:16- ramificaţie punct roşu spre Cozluk din şosea asfaltată

14:38- staţie microbuz centru Greci

14:47- Turtle Camp

15:07- ajung pe jos în DN 22D

16:02- mă aflu la ieşirea din Măcin dinspre Brăila, în pauză, undeva pe câmp

16:43- fac plajă pe malul Dunării, aproape de cotul fluviului

17:42- am ajuns în cameră

19:38- fac cumpărături la Profi

20:03- îmi iau prăjituri de la Angelo

23:45- mă culc

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra o rovinietă online folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)