Episodul 1- Cum i-am cunoscut pe cei de la Picior de Plai
Într-o perioadă în care, din motive extrem de personale, căutam orice activitate interesantă care să-mi pună pe fugă unele gânduri (nu mai contează detaliile, până la urmă s-a nimerit să depășesc destul de bine perioada aia), îmi sare în ochi pe FB o tură pe un vârf de care nu cred că auzisem: Albina. Citesc prospectul și dau acolo de un nume cunoscut, Radu Hera. Îmi amintesc imediat că omul m-a ajutat cu informații în tura care, ca intenție, s-a constituit în practica de licență pentru lucrarea care avea ca subiect bazinul superior al Ialomiței. Că de licență s-a ales praful e mai puțin important acum.
Deci, avându-l pe Radu în echipă, agenția mi-a câstigat imediat încrederea. Aveam totuși câteva neliniști dar, mulțumită abordării constructive a lui Radu, neliniștile s-au risipit și chiar am ajuns, cam pe 27 decembrie, să mă înscriu în cealaltă tură Picior de Plai, mai grea, programată pe aceiași dată. Și așa m-am pus pe lista pentru Bătrâna.
Episodul 2- Posibila renunțare la tură
Undeva pe la începutul lui februarie discut cu o amică despre tura asta și, aflând că ar urca și ea Bătrâna, îi propun să meargă în locul meu. Zice că nu vrea să mă dea la o parte așa că stabilim să mergem amândoi dacă mai găsim un loc disponibil. Se aranjează și asta, rezolvăm plata și iată-ne înscriși amândoi.
Episodul 3- Ziua turei, 29 februarie 2020
Seara reușesc să mă culc cât de cât devreme iar pe la 02:00 sunt în picioare. Pe la 3:45 cobor în stația autobuzului așteptând venirea acestuia până la fix 04:00. La 4:30, exagerat de devreme, sunt deja în Piața Unirii. Fac turul pieței cam o oră apoi mă retrag în zona în care urma să apară autocarul. Cum căscam eu ochii după autocar mă strigă Alexandra. Foarte bine, de acum am cu cine sta la povești...
Ajunge autocarul, ne instalăm, ne salutăm cu o cunoștință recentă care, când trecem pe sub Cetățuia Negru Vodă, ne atrage atenția. Mi-a plăcut să revăd, chiar și în viteză, locurile. Undeva în vârful dealului se observă biserica.
Sosim la Voina, facem pauză de echipare apoi pornim pe drumul spre Cuca. La prima bifurcație căscăm gura la hartă și, o parte dintre noi, ne prindem că mai avem un pic de urcat spre Cuca pâna să se desprindă de drum triunghiul roșu pe care urma sa urcăm.
Aici aud de planul cuiva de a efectua o recunoaștere în zona de sud a Baiului. Mi se face poftă și mă gândesc că mi-ar sta și mie bine în tura aia... Să văd de s-or potrivi lucrurile. Pe aici calc nu știu cum pe marginea drumului și fac legătura cu pământul. Mă adun de pe jos destul de relaxat și imediat îmi aduc aminte de cele două situații în care am dat cu fundul de pământ în tura cu Melinda, Oana și Alina pe Brâna Portitei, lovituri în urma cărora am resimțit ceva dureri pentru vreo două săptămâni. Nu știu cum nimerisem atunci să calc pe singurele pietre mai alunecoase. Nici acum nu știu cum am nimerit pe singura zonă mai alunecoasă de pe tot drumul.
Deși nu asta intenționam, propriile forțe și dinamica grupului fac ca eu și Alexandra să rămânem printre ultimii. Intrăm în pădure imediat după o construcție pe care o remarcasem și pe 15 februarie. Marcajul, triunghi roșu, este extrem de clar așa că mă mir cum de nu l-am remarcat și cu două săptămâni în urmă. Probabil este dezavantajul turei cu ghid care îti solicită puțin spre deloc simțul orientării.
Prima parte a traseului se desfășoară pe un drum larg pe care pare să se dea jos pădurea exploatată mai încolo. E noroi cât jumătate de bocanc pe aici. De-aș fi fost singur, probabil mi s-ar fi părut deprimant peisajul dar în grup mare mereu găsești câte ceva de care să te agăți cu gândul sau privirea. Treptat, poteca se îngustează. Apare pe alocuri un oarecare risc de alunecare pe fondul noroiului, al zăpezii, al potecii cât de cât înguste. Un câine bălos (care m-a făcut să-mi amintesc de balele pe care le-a lăsat un ciobănesc, în Bucegi, pe Drumul Grănicerilor, pe șapca Roxanei, în urmă cu 15 ani) se strecoară în grupul nostru, împiedicându-ne uneori înaintarea. Era și așa greu să înaintezi într-un grup de vreo 50 de oameni. După ceva luptă dusă mai mult cu noroiul decât cu zăpada, ieșim la stâna de pe Plaiul lui Pătru. Ceva mai devreme Radu Hera oprește grupul și începe să ne povestească despre felul în care este organizat Iezerul. Încheie cu “vom ajunge și pe Vf. Bătrâna dacă mă opresc eu mai repede din vorbit”. :)
Cei mai mulți din jur mănâncă, eu am chef de fotografii și de inspectat stâna, cumva cu ochii Alinei.
Intru într-o încăpere numai bună pentru dormit și sperii pe cineva care s-a uitat pe fereastra neastupată exact când mă pregăteam să fac o poză. Se pare că omul nu-și imaginase că cineva va merge înăuntru. Mai verific o încăpere care, după semne, pare să fie bucătăria. Încă o încăpere nu am reușit s-o deschid. Închid totul la loc apoi mă pregătesc de plecare pentru că grupul de Bătrâna urma s-o ia din loc. Sugerez cuiva din grupul pentru Vf. lui Pătru să intre un pic în stână dacă vrea să se ferească pentru câteva minute de frig. Persoana nu ține cont de sugestia mea.
Continuăm urcarea.
Radu Hera mă recunoaște și mă salută. Mă bucur că, deși nu mă mai văzuse de 15 ani, m-a recunoscut. Treptat, Alexandra câștigă în viteză și ajunge până la urmă să mă depășească. Eu eram cumva în suferință. Intestinele își cam făceau de cap, vezica urinară, nu știu cu ce, se cam umpluse, cu timpul apăruse și senzația de vomă, mușchii nu prea mai ascultau, eram oarecum amețit, mai puțin capabil să pun coerent stângul în fața dreptului. M-am mișcat din ce în ce mai lent și începusem să mă gândesc cu îngrijorare la lungul drum care mă mai aștepta.
Între prevârf și vârf Alexandra chiar mi-o ia în față. Nu mă simt înfrânt pentru că ea e o tipă drăguță cu care nu mă pot simți în competiție. Vreau doar să ne bucurăm amândoi de tură, fiecare în ritmul lui.
Ajung într-un târziu și eu pe vârf.
Pe drum am schimbat din când în când vorbe cu cei din jur, în special cu Alex (ghidul închizător de drum în tura din 15 februarie) și cu un tip care face ture amicale în Vrancei (din păcate nu am reținut cum se numește pagina de FB pe care postează despre turele lui).
Pentru că am ajuns pe vârf printre ultimii fac pauză destul de mică față de nevoile mele. Apuc să ronțăi niște glucoză, să beau niște suc cu calciu, să pun colțarii și cam atât. Pe Alexandra o ajută vrânceanul să-și pună colțarii, eu mă străduiesc să îi pun singur. Nu-mi simt neapărat mâinile reci dar, după spusele Alexandrei care a fost înapoi lângă mine înainte de a încheia eu punerea colțarilor, mâinile mi se învinețiseră iar asta i-a creat unele emoții. Dacă eu, cu mâinile pe fiare, nu am simțit că aveam mâinile exagerat de reci înseamnă că e destul de ușor să degeri. Pur și simplu te trezești că-ți cad degetele fără să te fi jucat înainte cu foarfeca, precum Alinuța din bancuri.
În coborâre, pentru că era mai mic efortul, pentru că mă mișcam mai sigur cu colțarii în picioare sau pentru că luasem calciu și glucoză (asta sugera Alexandra) m-am mișcat mai cu talent. Am coborât o mare parte din drum alături de ea și am stat la povești. Discuția mergea frumos, parcă prea frumos ca să fie adevărat. Nu m-am știut niciodată un individ sociabil dar, de la o vreme, se pare că învăț să socializez. În ce măsură mă va ajuta asta în rezolvarea nevoilor de zi cu zi nu știu. Sper totuși să ajute.
Într-un fel mă amuz că, ani la rând, punând în discuție fobia socială cu un profesionist, nu am obținut aproape niciun progres în timp ce în ultimele luni, dându-mi doar voie să trăiesc altfel (cu bunele și relele acestui nou mod de trai), par să mă fi transformat în alt om.
Remarc de câteva ori, până să reajungem la stână, că grupul s-a risipit, că ghizii par să ne fi lăsat pe fiecare să mergem în legea noastră, că s-a instaurat o oarecare dezordine. Alexandra are senzația că mă îngrijorează lucrurile astea. De fapt nu trăiam neliniște, era doar nedumerire. La urcare, păreau să ne fie urmăriți pașii, la coborâre nu.
La stână apuc și eu să fug cât de cât la adăpost și să urinez. Aș vorbi iar de dezavantajul turelor cu ghid. Mergând mulți oameni, este aproape imposibil să te ascunzi ca să rezolvi o nevoie fiziologică. Sunt oarecum ușurat dar bolboroseala din mațe persistă. Scoatem colțarii (care de data asta nu mi-au mai făcut surpriza să sară din picioare, singurele dificultăți avându-le cu chingile care se fâlfâiau în jurul picioarelor în legea lor) apoi intrăm în pădure. Scoatem preventiv frontalele din rucsaci. Alexandra și-o pune și pe cap (mai târziu avea să o și aprindă, luminându-mi și mie drumul), eu o las într-un buzunar. În pădure terenul era pe alocuri alunecos așa că mergeam ca pe ouă. Ai grijă să nu le spargi, zice ea. La ce ouă s-o fi referit? :)
În zona defrișată, cu toți ghizii noștri, tot am pierdut marcajul. Dacă la urcare lucrurile păreau clare, la coborâre marcajul nu a fost la fel de prietenos așa că l-am pierdut de câteva ori, rămânând pe un drum lat care, cumva, ne-a scos totuși bine jos. Pe aici mă trezesc spunând cât de confortabil mă simt știind că, indiferent de ora la care ajungem jos, transportul este asigurat. Ei bine, din punctul meu de vedere, este principalul avantaj în turele de genul acesta.
Odată ajunși la Voina, am constatat că arătăm ca niște porci, motiv pentru care ne-am și fotografiat bocancii.
Bem un ceai la cabana superaglomerată apoi mergem la autocar unde organizatorii ne așteptau cu șampanie și cașcaval (din cașcaval gustasem și dimineață). Pornim spre București stând la povești.
-Chiar arătau rău mâinile mele pe vârf? Că eu nu simțeam nimic aiurea...
-Dacă te sperii nu îți mai spun că erau vinete. Gândește-te că erau frumoase și roz...
Uite, din punctul ăsta de vedere, al degerăturilor posibile, se pare că riscul este egal indiferent dacă umbli singur, în grup mic sau în grup mare. Pe Bătrâna, Alexandra nu mi-a atras atenția că-mi arătau rău mâinile; pe Păpușa, un coleg de tură a preferat să nu-mi spună că aveam fața vânătă. În ambele cazuri, cred că era corect să mi se spună că am o problemă, pentru siguranța mea. Și atunci, nu e mai bine să umbli singur pe munte, dacă tot nu te poți baza pe o evaluare a situației tale făcută de ceilalți?
La un moment dat se anunță că, pe traseu, cineva a rătăcit o zgardă de pisică. Pierzătoarea era chiar lângă mine. Iar am dat de un om care are pisică... Se întâmplă destul de des în ultima vreme. O întreb dacă își propusese să-mi pună mie zgarda dar nu confirmă presupunerea mea. Pe tine te trimit acasă, zgarda este a pisicii pe care o am. După pauza de la Târgoviște, n-am mai rezistat așa că am adormit amândoi. Capul meu probabil că s-a bălăngănit ciudat pentru câteva clipe și pare să o fi speriat. Îi spun că nu am vrut să adorm apoi... dorm în continuare. Mai deschid ochii din când în când și, în semiîntuneric, o privesc. Îi studiez bărbia care, pe lumina aia, arăta cumva hidos. Ochii nu par să exprime nimic. Un mont nărăvaș o deranjează suficient de tare la final de tură încât își dă jos bocancii. O jenează și o durere de cap așa că încep să mă mir că a rezistat atât de bine pe traseu. O privesc și, subit, apare un gând: Te iubesc, puiule! Încerc să-mi reprim gândul știind din precedentele experiențe că odată ce încep să simt așa, urmează să îmi pierd liniștea pentru mult timp. Și totuși, cu toate imperfecțiunile, cred că aș fi norocos dacă m-ar iubi și ea...
Coborâm din autocar, ea preocupată să ajungă cât mai repede acasă, eu preocupat să nu uit că am de făcut un gest mărunt dar, în opinia mea, extrem de important. Atât de preocupat eram de acest gest că am uitat de alt lucru pe care trebuia să-l fac. Nicio tragedie! Ce era mai important s-a rezolvat.
Ne despărțim, merg în stația autobuzului de noapte, îl sun pe Daniel să-mi spună la ce oră urmează să treacă următorul, îl aștept, vine, urc, aproape de 1 noaptea sunt deja acasă.
Date tehnice
La finalul turei, aplicația zicea că am făcut traseul în 9 ore și că am parcurs cam 17 km.
După fotografii ar rezulta următoarea cronologie:
10:20- ramificație trasee spre Ref. Iezer
12:30- stâna de pe Plaiul lui Pătru
15:40- Vf. Bătrâna
19:20- Cabana Voina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu