Cu IM Energy în Iezer

Episodul 1- Cum i-am cunoscut pe cei de la IM Energy

Noiembrie 2019. O persoană care, în ciuda evoluției cu suișuri și coborâșuri a amiciției dintre noi, mi-a fost și îmi rămâne dragă se înscrie în tura lor pe Valea Horoabei. Mă arăt și eu interesat așa că unul dintre ghizi mă contactează și-mi propune să mă înscriu și eu. Nu se potrivesc atunci lucrurile așa că nu mă duc dar constat cu bucurie că acea persoană care a mers cu ei s-a întors cu amintiri plăcute.

Mai încolo, nu mai știu în ce context, mă FB împrietenesc cu unul dintre ghizii lor.

Episodul 2- Înscrierea în tura IM Energy

Cu câteva zile înainte de concertul trupei Sigur că da (în care bate în chestii unul dintre ghizii IM Energy) din True Club, într-o seară superbă în care s-au întâmplat lucruri care m-au binedispus (o persoană dragă mi-a mulțumit pentru un gest mărunt apoi, într-o destul de lungă conversație telefonică, ne-am pus de acord că putem face în continuare diverse lucruri împreună în ciuda diferențelor de opinie pe un subiect relativ sensibil), mă întreabă Marius dacă mă pune pe lista pentru Iezer. Răspund imediat pozitiv, îmi trimite proforma și, pe 12 ianuarie, plătesc deja excursia.

Episodul 3- Aflu că vin în tură două persoane cu care nu eram sigur că îmi va fi confortabil să împart spațiul acele două zile. Mă străduiesc totuși să abordez pozitiv situația.

Episodul 4- Cu exact o zi înainte de tură, constat că nu am la îndemână colțarii și bețele telescopice. Fără ele îmi era greu să cred că voi putea aborda vârful. Am totuși noroc că Daniel a avut timp să mă ajute să găsesc echipamentul și să îmi regleze colțarii.

Episodul 5- Tura propriu- zisă, ziua 1

15 februarie 2020, ora 5:30 dimineața. Ajung la Izvor devreme dar decid să ies la suprafață înainte de ora la care era anunțată sosirea autocarului. Lângă autocarul deja parcat observ două domnișoare. Întreb dacă sunt acolo pentru tura în Iezer și aflu că da. Cu una dintre ele, tânără, frumușică, deschisă reușesc să conversez o vreme. Ironic e că, până la finalul turei, când fata dădea semne că se simte bine cu altcineva, nu îi mai reținusem prenumele. Știu doar că era ceva atipic, care începea cu M.

Urcăm în autocar, mai discutăm o vreme apoi fiecare se retrage în lumea sa. Un pic mai târziu urcă în autocar cele două persoane pomenite în episodul 3. Ne salutăm scurt, în grabă. Urmează, pe parcursul zilei, câteva scurte reprize de conversație cu una dintre cele două persoane, o cunoștință relativ recentă. Totul e pașnic și pozitiv așa că scap de teama disconfortului.

Odată ajunși la cabana Voina mă transform fără să vreau în biroul de informații al cunoștinței mele. Hei, vezi că v-au strigat la cazare! :)

După ce ne ocupăm camerele (eu am fost repartizat într-o cameră drăguță de 3 paturi împreună cu Florin, un începător în ale muntelui, cu potențial, și cu un ucrainean, client vechi al celor de la IM Energy) coborâm repede pentru a forma grupul de vârf.

Până să plecăm în traseu, Florin îmi acordă încredere și mă întreabă cum se pun parazăpezile și cum se reglează bețele. Normal că dau o mână de ajutor. Pe termen lung, cu puțin noroc, am putea ajunge să mergem împreună prin munți.

Fotografiez indicatoarele de la Voina și constat că, pe banda albastră, ar urma să urcăm vreo 6 ore până pe Vf. Păpușa.

La 10:50 (conform foto) eram deja porniți, într-un grup imens, spre Cabana Cuca.

La 11:46 eram la Cuca unde s-a făcut oprire pentru ceai.

Cănile cu Christian Adventure au adus satisfacție pe câteva chipuri. Ceva mai târziu, conștient de lungimea drumului care ne astepta și de faptul că oamenii din grup pot avea nivele de antrenament extrem de diferite, Marius se străduia să ne trimită cât mai repede mai departe pe noi, cei din grupul care dorea să ajungă pe vârf cu Ionuț drept ghid.

O luăm la deal și, curând, ajung să îmi pun problema colțarilor.

Terenul era destul de alunecos și înclinat, nefiind tocmai confortabil să mergi la bocanci. Totuși, nu se decide o pauză suficient de lungă pentru echipare așa că mă străduiesc să nu alunec prea mult și prea des. Bătrânii bocanci Bestard își fac încă excelent treaba. Cred că voi risca (risc legat doar de eventuala schimbare a mărimii, cum am pățit cu încălțămintea de la Decathlon) să comand o pereche nouă la Montrek, când voi avea disponibili bani suficienți.

Ieșirea din pădure mă binedispune.

Panta scade, se alunecă mai rar, peisajul seamănă cumva cu ieșirea din pădure spre Vf. Clăbucetul Taurului de lângă Azuga. Trecem curând pe lângă o dărăpănătură care cândva a fost stână.

Continuăm urcarea, zăpada devine tot mai tare așa că, în dreptul stânei din Șaua Grădișteanu, întreb ghidul dacă putem face pauză suficient de mare încât să pot pune colțarii. Îmi spune că luăm pauză mare acolo așa că fac repede poze cu indicatoarele apoi montez colțarii. Cred că am montat dreptul în bocancul stâng și invers dar am mers destul de OK chiar și așa.

O parte din grup decide să se întoarcă fie din lipsă de antrenament, fie din lipsa colțarilor.

La colțari a fost mai confortabil mersul deși uneori îi omoram în pământ și pietre. Dar și când mergeam fluierând pe zone cu gheață! :) Pe măsură ce urcăm vizibilitatea scade. Și scade până la whiteout... Nu mersesem niciodată într-o astfel de atmosferă așa că, de-aș fi fost singur, probabil m-aș fi întors înainte de vârf.

În zona de gol alpin marcajele sunt pe stâlpi dar, câteodată, rare. Din nou, dacă nu aveam ghidul în față, cred că mă întorceam ca să nu risc vreo rătăcire serioasă. Sunt bucuros că am o condiție fizică suficient de bună încât să merg aproape constant destul de aproape de ghid. Aud cu ocazia asta diverse povești, care de care mai interesante. Restul grupului este suficient de plăcut încât să nu simt vreun disconfort.

Aproape de vârf, ne intersectăm cu grupul organizat de Raluca pe Carpați.Org. Cred că am observat-o când a trecut, se pare că nu m-a observat și ea. Continuăm urcarea, ghidul ne tot amintește cornișa din dreapta așa că ne străduim să mergem prin zone în care se mai observă și iarba, ca garanție pentru faptul că nu am merge chiar pe cornișă. Și mergem, și tot mergem... Vântul începe să-și facă simțită prezența, vizibilitatea e mai mult nu, devine ger destul de rău. Cineva citește -15 grade pe ceas. Înțeleg că erau gradele măsurate, temperatura resimțită fiind cel mai probabil mult mai joasă.

În sfârșit, ajungem pe vârf pe la 16:45.

Scot mănușa pentru a face câteva fotografii iar mâna aproape îmi îngheață pe carcasa metalică a aparatului. Mă opresc din fotografiat când se supără pe mine aparatul, închizându-se singur, cel mai probabil din cauza temperaturii neprietenoase. Constat că mâna se cam resimte după clipele alea de stat în ger și ajung o vreme să mă tem de degerături. Mișc degetele, le lovesc de picior, le strâng la subraț și le încălzesc cât de cât. Între timp privesc un bărbat care își ajută prietena cu montarea colțarilor. Un domn! :)

Până pe vârf, îmi trec prin cap, ca coloană sonoră, Jocul de poker al celor de la Folk Frate, 

Balada pentru Daniela 

și ceva de pe la Pasărea Colibri. 

Am intrat cu femeia în joc și am pierdut...

Ceva mai târziu încep să simt cum îmi îngheață fața. Trag gluga pe cap și rezolv cât de cât problema. Curând însă simt nevoia de cagulă dar cagula nici n-o luasem de acasă. Buff-ul cu care puteam improviza ceva zăcea bine mersi în rucsac iar eu nu aveam suficientă încredere în mâini ca să zgârm după el. Din când în când bag fața în mănuși și suflu aer cald. Cineva din grup mă întreabă dacă mi-a înghețat fața. Deci gestul meu nu scapă neobservat... Mai târziu, același om îmi povestea că mi se învinețise fața dar nu mi-a spus nimic să nu mă sperie.

Îmi imaginez că, mai jos, temperatura va redeveni prietenoasă, deși se apropia noaptea. Pornesc vijelios la vale, în urma ghidului, menținându-mă în prima jumătate a grupului. Brusc, simt ceva ciudat la piciorul drept și constat că mi-a sărit colțarul. Mă așez repede deși nu aveam suprapantalonii pe mine (în tura asta am mers îmbrăcat mai lejer, în sus doar cu tricou și geacă, în jos cu colant, pantalon subțire și parazăpezi) și încep să pun la loc colțarul. Cineva îmi observă mâinile nesigure și îmi oferă ajutorul. Până la urmă, fac un efort și ma descurc singur dar apreciez că, la nevoie, cineva mi-ar fi sărit în ajutor.

Cât mi-am pus eu la loc colțarul, persoana care fusese încolțată de prieten și-i dă jos. Nimeni nu înțelege de ce, nici măcar prietenul care, fie vorba între noi, am observat că s-a descurcat (numai el știe cum) tot traseul fără colțari. Terminăm cât pot de repede pauza pe care am impus-o fără voia mea. Continuăm în jos.

Aproape de revenirea la stână vine momentul unei scurte ieșiri din traseu cauzată de viteza ghidului. Își bagă omul ochiul în aplicație, se prinde unde am ieșit din potecă și redresează direcția. În momentul ăla, dacă m-aș fi bazat pe inspirația mea, aș fi apucat-o cumva spre valea situată la est de Găinațul Mare. Deci m-aș fi rătăcit cu mare artă. :) Din nou am constatat utilitatea ghidului.

Fără să mai sară de pe bocanci, colțarii îmi fac iar probleme mici. Mă opresc odată să refac traseul chingilor. A doua oară mă enervez un pic și caut o soluție care să dureze. Iau cele două capete de chingi, le ridic pana în partea de sus de la parazăpezi apoi le fac mici noduri după cataramele acestora. Și așa am scăpat de probleme până jos!

Devine mai greu să se mențină grupul apropiat așa că, de aici încolo, închizătorul de grup a avut un rol extrem de important. La intrarea în pădure se face pauză pentru pus frontalele.

Deja se întunecase. Cerul era acoperit așa că n-aveam noroc să ne putem orienta la lumina lunii. Trăim scurte momente de liniște în care ne auzim doar respirația și inima bătând.

În pădure, unde intrăm pe la 18:30, grupul rămâne răsfirat. Eu mă mențin aproape constant la câțiva metri în spatele lui Ionuț (la fel cum sper să reușesc să mă mențin, dacă vor fi condiții prielnice, în spatele lui Radu Hera pe 29 februarie). Dacă la urcare mă chinuisem fără colțari acum merg destul de fără griji cu ghearele-n tălpi. Tot ascultând discuții, aud pe cineva spunând lucruri adevărate dar oarecum incomode despre o persoană din grup pe care o cunosc. M-a durut sufletul să aud vorbele alea...

Ajungem la Cuca pe la 19:30.

O oră mai târziu, în fața cabanei Voina, Ionuț ne felicită pe toți.

Din tura asta am învățat câte ceva. Despre orientare, ni s-a sugerat că marcajele de pe stâlpi sunt astfel orientate încât, în zile cu vizibilitate, exact pe direcția privirii să poți observa următorul marcaj. Despre echipament am învățat că degeaba îl ai în rucsac, dacă nu ți-l pui cât mai la îndemână. Despre mănuși, am învățat că e bine să ai în mâini și mănuși subțiri, cu care să poți manevra aparatul foto, nu numai pe cele groase, călduroase. Buff-ul care ar fi fost util când începuse să îmi înghețe fața trebuia să stea în buzunar la geacă, nu cine știe prin ce buzunar ascuns al rucsacului.

Am stat cam 10 ore pe traseu...

Marius, ne așteaptă pe terasa cabanei și ne anunță că, special pentru noi, au stabilit să înceapă concertul mai târziu. Omul, cât timp am urcat noi vârful, s-a ocupat alături de trupă de amenajarea spațiului din sala de mese pentru concert și de probele de sunet. Urc în cameră, dau jos bocancii grei și îi pun pe cei ușori, așez cât pot de răsfirat colțarii și parazăpezile, ca să se poată usca cât de cât până dimineață. Cobor în sala de mese, găsesc un loc, mă interesez de mâncare. Nu că n-aș fi avut mâncare în rucsac... Înainte de tură îl asasinasem pe Marius cu întrebări despre meniul de la Voina, precizând că eu sunt mai pricinos cu masa, fiind brânzo- carnivor. Omul, binevoitor, m-a încurajat, fiind convins că o să găsesc și ceva pe placul meu în meniu.

Iau o bere (și mă mir de data de expirare apropiată, undeva prin martie, semn că nu le-au mers prea bine afacerile celor de la cabană peste iarnă), comand niște mici și, în timp ce m-apucasem de mâncat iar concertul încă nu era început, apare în sala de mese cea mai elegantă montaniardă pe care am văzut-o vreodată. Am fost șocat, în sens pozitiv, să constat că femeia puternică, din grupul cumva exclusivist care a urcat vârful (am ajuns pe vârf doar 10 oameni, dacă am reținut corect) este acum în pantofiori cu toc, fustă și bluză, parcă îmbrăcată pentru o petrecere pretențioasă. Am privilegiul ca ea să se așeze la masă cu mine. Discutăm până începe concertul apoi în micile pauze între cântece de parcă ne-am fi cunoscut de o viață. O laud pentru eleganță și îmi spune că a ales ținuta pentru prietenul ei care nu coboară la concert pentru că e foarte obosit. Cică doar odată pe an e ziua îndrăgostiților... Și tocmai atunci omul ei termină traseul extrem de obosit...

Începe muzica, înregistrez câteva piese (le găsiți pe Facebook), mai iau o bere, mai sorb din priviri femeia minunată care îmi stă în față. Ce n-aș fi dat să pot face schimb de locuri cu prietenul ei când, la terminarea concertului spre miezul nopții, am urcat spre camere... Ne spunem noapte bună și ne despărțim, ea merge în dreapta, eu în stânga.

Deși, la rândul meu, eram obosit după traseu, mă bucur că am fost suficient de în formă încât să ascult și concertul celor de la Sigur că da.

În cameră constat că atât Florin cât și ucraineanul dorm duși. Mă pregătesc de culcare cât pot de în liniște, pe întuneric.

Episodul 6- Tura propriu- zisă, ziua 2

Dorm excelent până pe la 3:30. Deodată, ceva se întâmplă cu somnul meu. Am atac de panică. Probabil că, după ce am auzit de diverși oameni ghidați de Ionuț care au făcut atacuri de panică pe munte, m-am programat inconștient să fac și eu unul. Sau poate mă panicasem că minunea aia de femeie dormea în altă cameră, lipsindu-mă de privilegiul de a-i admira în continuare trupul.

Vise de om singur...

Pe la 7 dimineața mă trezește alarma telefonului. Îmi pregătesc bagajul încercând să nu-i trezesc pe ceilalți. Florin și ucraineanul dorm în continuare duși. Apuc să fac un duș până să se trezească ei. Mă bucur că am fost harnic, astfel neîncurcând programul nimănui. Oricum, pe ideea de a deranja cât mai puțini oameni cu obiceiurile mele de dimineață și seară, cred că altă dată voi opta pentru cameră dublă.

La 8:30, când Marius ne anunțase că servim micul dejun (de conținutul căruia mă cam temeam, având în vedere că mănânc ce mănânc în viața de zi cu zi), cobor disciplinat în sala de mese. Alături de mine, șoferul autocarului și un coleg de tură care povestea că a stat până la 4 dimineața asistând la cântarea la care participase activ și sunetistul, Eugen Butaru (o cunoștință veche pe care nu îmi imaginasem că o voi vedea la Voina). Deci cei mai harnici și disciplinați păreau să fie cei care erau mai în măsură să invoce oboseala.

Stăm cât stăm de vorbă apoi apare mâncarea. Văd cum arată și mă declar relativ mulțumit. Când încep să mănânc constat că e deja rece cremwurst-ul, că ceaiul e bun, că omleta de care mă speriasem pentru că nu mânânc de obicei așa ceva a fost relativ digerabilă, presărată cu brânză și ceva șuncă, că pachețelul de unt a fost tocmai bun să-mi ung gâtlejul. După masă îmi iau o cafea apoi urc să definitivez bagajul. Sunt din nou disciplinat și cobor cu bagajul făcut înainte de 10:30 când Marius anunțase întâlnirea la autocar. Un pic mai devreme, coborâtă la masă cu prietenul, observ femeia elegantă de seara redevenită acum montaniardă în bocanci. O salut scurt și-mi văd de ale mele. Până la finalul zilei, n-am mai avut norocul să pot conversa cu ea... Am mai apucat doar seara târziu s-o salut, când am coborât din autocar lângă același parc Izvor de lângă care plecasem.

Puțin după ce ne urnim cu autocarul, ne oprim la barajul Râușor. Ghizii ne promiseseră de ieri oprirea asta. S-au făcut poze, eu m-am simțit vag debusolat de mulțimea de cupluri. Cine naiba m-a pus să merg singur într-o excursie dedicată zilei îndrăgostiților? :)

Următoarea oprire, peste drum de Casa Memorială George Topârceanu,

a fost la Mânăstirea Nămăiești.

Urcăm la ea, Marius ne spune câte ceva despre loc la intrarea în biserică (am aflat că piesele de rezistență sunt icoana din dreapta și turla săpată în stâncă). Eu intru în biserica mică și nu simt nimic, nici măcar atmosfera de muzeu. Remarc totuși aspectul cumva diferit al interiorului bisericii. Dacă eu eram obișnuit ca altarul să fie situat în opoziție cu intrarea, aici altarul e situat în lateral- dreapta. Încăperea pătrată destinată credincioșilor era destul de aglomerată așa că am făcut cumva să ies repede de acolo. Odată ieșit, m-am oprit să scriu câte ceva unui prieten cu care îmi discut de la o vreme neliniștile metafizice. Cobor, printre cerșetorii care dau un aspect dizgrațios locului.

Continuăm cu autocarul și ajungem curând la obiectivul turistic care, din punctul meu de vedere, a salvat ziua. Într-un fel, nu-i înțeleg pe cei câțiva care au rămas la autocar, alegând să nu urce la Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă. Pornesc urcarea cu o stare pozitivă, încântat încă din șosea de peisaj.

Pe alocuri, țopăiam din piatră în piatră ca un adolescent ștrengar (zic asta așa, ca să vă las impresia că nu-mi arăt vârsta :) ) avansând curios. Cineva, nu mai știu în ce context, spune că sus ne așteaptă gogoși. Hei, ce glumă bună!, gândesc eu.

Drumul, pentru un om neobișnuit cu efortul e destul de greu până sus. Cumva mi-a amintit de drumul care duce la Peștera Sf. Ioan Casian din Dobrogea de Nord. Ajungem până la urmă sus și, în timp ce părintele stareț ne povestește despre trecutul locului, despre prezentul și viitorul său și despre modul în care poți așeza pe baze sănătoase relația ta cu Dumnezeu, oamenii se ospătează din gogoșile care chiar existau și stăteau cuminți într-un coș de răchită.

Eu m-am cam ferit de gogoșile acelea pentru că, nu-i așa?, reprezentau mâncare mânăstirească de care nu sunt pasionat. Mă mai gândeam eu că ar putea fi și umplute cu gem sau altceva paralel cu gusturile mele. Mă concentrez pe filmarea cuvântului starețului. În câteva rânduri, când abordează subiecte mai sensibile pentru mine, îmi dau lacrimile. Mi s-a cam lipit de suflet omul ăsta care, fugit din agitația Bucureștiului, a venit aici, în vârful dealului și e fericit.

Intru alături de ceilalți în biserica săpată în piatră și simt o energie ciudată acolo. N-aș fi crezut că voi simți ceva dar a fost interesant. Cred că aceiași energie am simțit-o și vara trecută, în Peștera Sf. Ioan Casian.

Plecăm de la mânăstire în sus și ajungem la Crucea Dorințelor.

Aveam în jur pasionați de istoria neoficială a dacilor (mi-am amintit auzindu-i de profesorul Țicleanu și de Napoleon Slăvescu), fiind des invocat numele Aurorei Pețan care se îngrijește de Sarmisegetusa. Ascult, nu tocmai în temă cu subiectul dar atras de chestiile astea neoficiale care, teoretic, sunt de o mie de ori mai adevărate decât cele scrise în cărțile de istorie. Coborâți de la Crucea Dorințelor, curiozitatea învinge reținerea și gust din gogoși. Prima e surprinzător de bună (probabil pentru că cei de le-au preparat sunt mânați de sentimente pozitive) așa că mai iau una. Și aș mai fi luat dacă nu venea timpul să coborâm.

Pornim în jos, ne oprim la cavalerul trac (care, pe mine, nu prea m-a impresionat deși științific vorbind, desenul ăla are importanța lui)

apoi deviem către un loc din care se vede peștera în care s-a nevoit sfântul nu știu care.

Privirea zburdă liberă spre Valea Chiliilor pe care cineva mi-a propus să mergem cândva.

Ar fi frumos să revin pe aici dar nu știu nici când, nici cum, nici cu cine...

Când o luăm definitiv spre autocar, după vreo 3 ore de cercetat zona, mă nimeresc singur cu Marius în față iar el mă provoacă să vorbim despre o chestie care o citise la mine pe FB. Mă cam zgâria pe suflet să vorbesc despre asta așa că am deviat discuția spre faptul că o să am o perioadă mai complicată în care îi voi revedea pe cei de la IM Energy și Sigur că da doar în București, la concerte. Pentru că a mirosit bine ce a mirosit despre mine, mi-a sugerat să mai merg cu ei în ture pentru că cine știe... Și ar putea avea dreptate. Doar să se lege lucrurile... Să am și timp, și dispoziție, și resurse.

Un pic mai jos comentez ceva despre vremea extrem de caldă (deși, plecând de la autocar în polar, am avut un pic senzația că o să fac frigul, până la urmă s-a încălzit atât de tare încât ai fi putut merge în tricou) iar Marius observă că mă exprim corect (tu spui corect, mi-ar plăcea dar majoritatea celorlalțí spun mi-ar place) și apuc să spun două vorbe despre oamenii care m-au făcut să mă străduiesc să mă exprim corect dar și despre cei care m-au criticat pentru asta, ambele categorii având loc în viața mea.

Jos, la pod, mă întreabă ce râu traversăm. Debusolat, cred că am spus o prostie. :) Îmi spune el că e Dâmbovița iar eu remarc că am trecut în alt bazin hidrografic. Pare surprins că știu ce-i ăla așa că-i spun că am făcut dar nu am și terminat geografia.

Încep să se lase peste mine ceva umbre ale tristeții. Era frumos ce făceam, era plăcută atmosfera, erau plăcuți oamenii dar parcă lipsea ceva...

Ajungem la Târgoviște și aleg, nu mai știu de ce (aparent n-a avut logică decizia mea) să nu merg la Curtea Domnească. Merg spre berăria la care s-au gândit ghizii să mâncăm. Nu știu sub ce impuls trag și eu spre masa la care s-a așezat Ionuț. Am privilegiul să stau la masă cu oameni implicați serios în activitatea IM Energy și Sigur că da (Ionuț, Adi Sebe, Mădălina, Irina și încă doi oameni, parcă), discuțiile sunt agreabile. La un moment dat Adi Sebe îmi propune să privesc către altă masă la care erau așezați oameni din grupul nostru. Ideea era să văd cum 4 oameni înșirați pe aceiași parte a mesei stăteau cu nasurile în telefoane (asta în timp ce la masa noastră profitam de ocazie și discutam una- alta). Îi mărturisesc mai târziu că m-a speriat un pic când mi-a propus să privesc într-acolo. Credeam că se vede ceva pe fața mea, glumesc pe jumătate...

Fie vorba între noi, dacă ceilalți nu au observat că mă frământa într-o oarecare măsură ceva ce se întâmpla în tură mă bucur. Deși aș fi putut de câteva ori să povestesc ce mă frământa (oameni dispuși să asculte găsisem) am preferat să rămână secretul meu că mă preocupa ceva.

Obsesia muzicală a zilei a fost Vara promisă a lui Hrușcă, din care Marius tot fredona la Cetățuia de m-a disperat. :)

Ne rascoleste timpul femeie
Pe un peron vechi de gara,
Tu Iliada, eu Odisee
Scrise de mult intr-o vara

După ce ne ridicăm de la masă și urcăm în autocar adorm aproape imediat. Mă trezesc pe la Tărtășești. După ce cobor din autocar și îmi iau bagajul salut în grabă pe cineva apoi mă îndrept spre metrou. În aceiași direcție mergea și alt participant la tură așa că am mai stat un pic de vorbă. Eram la un pas să-i povestesc ce trăiam dar am pus în discuție doar jumătatea mai puțin penibilă a gândurilor mele.

Acum, scriind, îmi amintesc din nou de Marius care, în coborârea de la Cetățuia, apucă să-mi sugereze că m-ar putea ajuta dacă am nevoie, că oameni suntem... Da, oameni suntem dar... nu are prea multă lume soluții la ce trăiesc eu în perioada asta. Se pare că trebuie să experimentez singur și să sper că nu voi face prostii prea mari cu viața mea.

Una peste alta, a fost interesantă ieșirea asta.

Acum rămâne să văd cum o să iasă următoarea și cum va trece timpul dintre ele...