Episodul 1- Cum i-am
cunoscut pe cei de la IM Energy
Noiembrie 2019. O persoană
care, în ciuda evoluției cu suișuri și coborâșuri a amiciției
dintre noi, mi-a fost și îmi rămâne dragă se înscrie în tura
lor pe Valea Horoabei. Mă arăt și eu interesat așa că unul
dintre ghizi mă contactează și-mi propune să mă înscriu și eu.
Nu se potrivesc atunci lucrurile așa că nu mă duc dar constat cu
bucurie că acea persoană care a mers cu ei s-a întors cu amintiri
plăcute.
Mai încolo, nu mai știu
în ce context, mă FB împrietenesc cu unul dintre ghizii lor.
Episodul 2- Înscrierea în
tura IM Energy
Cu câteva zile înainte
de concertul trupei Sigur că da (în care bate în chestii unul
dintre ghizii IM Energy) din True Club, într-o seară superbă în
care s-au întâmplat lucruri care m-au binedispus (o persoană dragă
mi-a mulțumit pentru un gest mărunt apoi, într-o destul de lungă
conversație telefonică, ne-am pus de acord că putem face în
continuare diverse lucruri împreună în ciuda diferențelor de
opinie pe un subiect relativ sensibil), mă întreabă Marius dacă
mă pune pe lista pentru Iezer. Răspund imediat pozitiv, îmi
trimite proforma și, pe 12 ianuarie, plătesc deja excursia.
Episodul 3- Aflu că vin
în tură două persoane cu care nu eram sigur că îmi va fi
confortabil să împart spațiul acele două zile. Mă străduiesc
totuși să abordez pozitiv situația.
Episodul 4- Cu exact o zi
înainte de tură, constat că nu am la îndemână colțarii și
bețele telescopice. Fără ele îmi era greu să cred că voi putea
aborda vârful. Am totuși noroc că Daniel a avut timp să mă ajute
să găsesc echipamentul și să îmi regleze colțarii.
Episodul 5- Tura propriu-
zisă, ziua 1
15 februarie 2020,
ora 5:30 dimineața.
Ajung la Izvor devreme dar decid să ies la suprafață înainte de
ora la care era anunțată sosirea autocarului. Lângă autocarul
deja parcat observ două domnișoare. Întreb dacă sunt acolo pentru
tura în Iezer și aflu că da. Cu una dintre ele, tânără,
frumușică, deschisă reușesc să conversez o vreme. Ironic e că,
până la finalul turei, când fata dădea semne că se simte bine cu
altcineva, nu îi mai reținusem prenumele. Știu doar că era ceva
atipic, care începea cu M.
Urcăm în autocar, mai
discutăm o vreme apoi fiecare se retrage în lumea sa. Un pic mai
târziu urcă în autocar cele două persoane pomenite în episodul
3. Ne salutăm scurt, în grabă. Urmează, pe parcursul zilei,
câteva scurte reprize de conversație cu una dintre cele două
persoane, o cunoștință relativ recentă. Totul e pașnic și
pozitiv așa că scap de teama disconfortului.
Odată ajunși la
cabana Voina mă transform fără să vreau în biroul de informații
al cunoștinței mele. Hei, vezi că v-au strigat la cazare! :)
După
ce ne ocupăm camerele (eu am fost
repartizat într-o cameră drăguță de 3 paturi împreună cu
Florin, un începător în ale muntelui, cu potențial, și cu un
ucrainean, client vechi al celor de la IM Energy) coborâm repede
pentru a forma grupul de vârf.
Până să plecăm în
traseu, Florin îmi acordă încredere și mă întreabă cum se pun
parazăpezile și cum se reglează bețele. Normal că dau o mână
de ajutor. Pe termen lung, cu puțin noroc, am putea ajunge să
mergem împreună prin munți.
Fotografiez indicatoarele
de la Voina și constat că, pe banda albastră, ar urma să urcăm
vreo 6 ore până pe Vf. Păpușa.
La 10:50
(conform foto) eram
deja porniți, într-un grup imens, spre
Cabana Cuca.
La 11:46
eram la Cuca unde s-a făcut
oprire pentru ceai.
Cănile cu Christian
Adventure au adus satisfacție pe câteva chipuri. Ceva mai târziu,
conștient de lungimea drumului care ne astepta și de faptul că
oamenii din grup pot avea nivele de antrenament extrem de diferite,
Marius se străduia să ne trimită cât mai repede mai departe pe
noi, cei din grupul care dorea să ajungă pe vârf cu Ionuț drept
ghid.
O luăm la deal și,
curând, ajung să îmi pun problema colțarilor.
Terenul era destul de
alunecos și înclinat, nefiind tocmai confortabil să mergi la
bocanci. Totuși, nu se decide o pauză suficient de lungă pentru
echipare așa că mă străduiesc să nu alunec prea mult și prea
des. Bătrânii bocanci Bestard își fac încă excelent treaba.
Cred că voi risca (risc legat doar de eventuala schimbare a mărimii,
cum am pățit cu încălțămintea de la Decathlon) să comand o
pereche nouă la Montrek, când voi avea disponibili bani suficienți.
Ieșirea din pădure mă
binedispune.
Panta scade, se alunecă
mai rar, peisajul seamănă cumva cu ieșirea din pădure spre Vf. Clăbucetul Taurului de lângă Azuga. Trecem curând pe lângă o
dărăpănătură care cândva a fost stână.
Continuăm urcarea, zăpada
devine tot mai tare așa că, în dreptul stânei din Șaua
Grădișteanu, întreb ghidul dacă putem face pauză suficient de
mare încât să pot pune colțarii. Îmi spune că luăm pauză mare
acolo așa că fac repede poze cu indicatoarele apoi montez colțarii.
Cred că am montat dreptul în bocancul stâng și invers dar am mers
destul de OK chiar și așa.
O parte din grup decide să
se întoarcă fie din lipsă de antrenament, fie din lipsa
colțarilor.
La colțari a fost
mai confortabil mersul deși uneori îi omoram în pământ și
pietre. Dar și când mergeam fluierând pe zone cu gheață! :)
Pe măsură ce
urcăm
vizibilitatea scade. Și scade până la
whiteout... Nu mersesem niciodată într-o astfel de atmosferă așa
că, de-aș fi fost singur, probabil m-aș fi întors înainte de
vârf.
În
zona de gol alpin marcajele sunt pe stâlpi
dar, câteodată,
rare. Din nou, dacă nu aveam ghidul în
față, cred că mă întorceam ca să nu risc vreo rătăcire
serioasă. Sunt bucuros că am o condiție fizică suficient de bună
încât să merg aproape constant destul de aproape de ghid. Aud cu
ocazia asta diverse povești, care de care mai interesante. Restul
grupului este suficient de plăcut încât să nu simt vreun
disconfort.
Aproape de vârf, ne
intersectăm cu grupul organizat de Raluca pe Carpați.Org. Cred că
am observat-o când a trecut, se pare că nu m-a observat și ea.
Continuăm urcarea, ghidul ne tot amintește cornișa din dreapta așa
că ne străduim să mergem prin zone în care se mai observă și
iarba, ca garanție pentru faptul că nu am merge chiar pe cornișă.
Și mergem, și tot mergem... Vântul începe să-și facă simțită
prezența, vizibilitatea e mai mult nu, devine ger destul de rău.
Cineva citește -15 grade pe ceas. Înțeleg că erau gradele
măsurate, temperatura resimțită fiind cel mai probabil mult mai
joasă.
În sfârșit,
ajungem pe vârf pe la 16:45.
Scot mănușa pentru
a face câteva fotografii iar mâna aproape îmi îngheață pe
carcasa metalică a aparatului. Mă opresc din fotografiat când se
supără pe mine aparatul, închizându-se singur, cel mai probabil
din cauza temperaturii neprietenoase. Constat că mâna se cam
resimte după clipele alea de stat în ger și ajung o vreme să mă
tem de degerături. Mișc degetele, le lovesc de picior, le strâng
la subraț și le încălzesc cât de cât. Între timp privesc
un bărbat care își ajută prietena cu montarea colțarilor. Un
domn! :)
Până pe vârf, îmi
trec prin cap, ca coloană sonoră, Jocul de poker al celor de la
Folk Frate,
Balada pentru Daniela
și ceva de pe la Pasărea Colibri.
Am intrat cu femeia în joc și am pierdut...
Ceva mai târziu
încep să
simt cum îmi
îngheață
fața. Trag gluga pe cap și rezolv cât de cât problema. Curând
însă simt nevoia de cagulă dar cagula nici n-o luasem de acasă.
Buff-ul cu care puteam improviza ceva zăcea bine mersi în rucsac
iar eu nu aveam suficientă încredere în mâini ca să zgârm după
el. Din când în când bag fața în mănuși și suflu aer cald.
Cineva din grup mă întreabă dacă mi-a înghețat fața. Deci
gestul meu nu scapă neobservat... Mai târziu, același om îmi
povestea că mi se învinețise fața dar nu mi-a spus nimic să nu
mă sperie.
Îmi imaginez că, mai
jos, temperatura va redeveni prietenoasă, deși se apropia noaptea.
Pornesc vijelios la vale, în urma ghidului, menținându-mă în
prima jumătate a grupului. Brusc, simt ceva ciudat la piciorul drept
și constat că mi-a sărit colțarul. Mă așez repede deși nu
aveam suprapantalonii pe mine (în tura asta am mers îmbrăcat mai
lejer, în sus doar cu tricou și geacă, în jos cu colant, pantalon
subțire și parazăpezi) și încep să pun la loc colțarul. Cineva
îmi observă mâinile nesigure și îmi oferă ajutorul. Până la
urmă, fac un efort și ma descurc singur dar apreciez că, la
nevoie, cineva mi-ar fi sărit în ajutor.
Cât mi-am pus eu la loc
colțarul, persoana care fusese încolțată de prieten și-i dă
jos. Nimeni nu înțelege de ce, nici măcar prietenul care, fie
vorba între noi, am observat că s-a descurcat (numai el știe cum)
tot traseul fără colțari. Terminăm cât pot de repede pauza pe
care am impus-o fără voia mea. Continuăm în jos.
Aproape de revenirea la
stână vine momentul unei scurte ieșiri din traseu cauzată de
viteza ghidului. Își bagă omul ochiul în aplicație, se prinde
unde am ieșit din potecă și redresează direcția. În momentul
ăla, dacă m-aș fi bazat pe inspirația mea, aș fi apucat-o cumva
spre valea situată la est de Găinațul Mare. Deci m-aș fi rătăcit
cu mare artă. :) Din nou am constatat utilitatea
ghidului.
Fără să mai sară de pe
bocanci, colțarii îmi fac iar probleme mici. Mă opresc odată să
refac traseul chingilor. A doua oară mă enervez un pic și caut o
soluție care să dureze. Iau cele două capete de chingi, le ridic
pana în partea de sus de la parazăpezi apoi le fac mici noduri după
cataramele acestora. Și așa am scăpat de probleme până jos!
Devine mai greu să se
mențină grupul apropiat așa că, de aici încolo, închizătorul
de grup a avut un rol extrem de important. La intrarea în pădure se
face pauză pentru pus frontalele.
Deja se întunecase. Cerul
era acoperit așa că n-aveam noroc să ne putem orienta la lumina
lunii. Trăim scurte momente de liniște în care ne auzim doar
respirația și inima bătând.
În pădure, unde
intrăm pe la 18:30, grupul
rămâne răsfirat. Eu mă mențin aproape constant la câțiva metri
în spatele lui Ionuț (la fel cum sper să reușesc să mă mențin,
dacă vor fi condiții prielnice, în spatele lui Radu Hera pe 29
februarie). Dacă la urcare mă chinuisem fără colțari acum merg
destul de fără griji cu ghearele-n tălpi. Tot ascultând discuții,
aud pe cineva spunând lucruri adevărate dar oarecum incomode despre
o persoană din grup pe care o cunosc. M-a durut sufletul să aud
vorbele alea...
Ajungem la Cuca pe
la 19:30.
O oră
mai târziu, în
fața cabanei Voina, Ionuț ne felicită pe toți.
Din tura asta am învățat
câte ceva. Despre orientare, ni s-a sugerat că marcajele de pe
stâlpi sunt astfel orientate încât, în zile cu vizibilitate,
exact pe direcția privirii să poți observa următorul marcaj.
Despre echipament am învățat că degeaba îl ai în rucsac, dacă
nu ți-l pui cât mai la îndemână. Despre mănuși, am învățat
că e bine să ai în mâini și mănuși subțiri, cu care să poți
manevra aparatul foto, nu numai pe cele groase, călduroase. Buff-ul
care ar fi fost util când începuse să îmi înghețe fața trebuia
să stea în buzunar la geacă, nu cine știe prin ce buzunar ascuns
al rucsacului.
Am stat cam 10 ore pe
traseu...
Marius, ne așteaptă pe
terasa cabanei și ne anunță că, special pentru noi, au stabilit
să înceapă concertul mai târziu. Omul, cât timp am urcat noi
vârful, s-a ocupat alături de trupă de amenajarea spațiului din
sala de mese pentru concert și de probele de sunet. Urc în cameră,
dau jos bocancii grei și îi pun pe cei ușori, așez cât pot de
răsfirat colțarii și parazăpezile, ca să se poată usca cât de
cât până dimineață. Cobor în sala de mese, găsesc un loc, mă
interesez de mâncare. Nu că n-aș fi avut mâncare în rucsac...
Înainte de tură îl asasinasem pe Marius cu întrebări despre
meniul de la Voina, precizând că eu sunt mai pricinos cu masa,
fiind brânzo- carnivor. Omul, binevoitor, m-a încurajat, fiind
convins că o să găsesc și ceva pe placul meu în meniu.
Iau o bere (și mă mir de
data de expirare apropiată, undeva prin martie, semn că nu le-au
mers prea bine afacerile celor de la cabană peste iarnă), comand
niște mici și, în timp ce m-apucasem de mâncat iar concertul încă
nu era început, apare în sala de mese cea mai elegantă montaniardă
pe care am văzut-o vreodată. Am fost șocat, în sens pozitiv, să
constat că femeia puternică, din grupul cumva exclusivist care a
urcat vârful (am ajuns pe vârf doar 10 oameni, dacă am reținut
corect) este acum în pantofiori cu toc, fustă și bluză, parcă
îmbrăcată pentru o petrecere pretențioasă. Am privilegiul ca ea
să se așeze la masă cu mine. Discutăm până începe concertul
apoi în micile pauze între cântece de parcă ne-am fi cunoscut de
o viață. O laud pentru eleganță și îmi spune că a ales ținuta
pentru prietenul ei care nu coboară la concert pentru că e foarte
obosit. Cică doar odată pe an e ziua îndrăgostiților... Și
tocmai atunci omul ei termină traseul extrem de obosit...
Începe muzica,
înregistrez câteva piese (le găsiți pe Facebook), mai iau o bere,
mai sorb din priviri femeia minunată care îmi stă în față. Ce
n-aș fi dat să pot face schimb de locuri cu prietenul ei când, la
terminarea concertului spre miezul nopții, am urcat spre camere...
Ne spunem noapte bună și ne despărțim, ea merge în dreapta, eu
în stânga.
Deși, la rândul meu,
eram obosit după traseu, mă bucur că am fost suficient de în
formă încât să ascult și concertul celor de la Sigur că da.
În cameră constat că
atât Florin cât și ucraineanul dorm duși. Mă pregătesc de
culcare cât pot de în liniște, pe întuneric.
Episodul 6- Tura propriu-
zisă, ziua 2
Dorm excelent până
pe la 3:30. Deodată,
ceva se întâmplă
cu somnul meu. Am atac de panică. Probabil că, după ce am auzit de
diverși oameni ghidați de Ionuț care au făcut atacuri de panică
pe munte, m-am programat inconștient să fac și eu unul. Sau poate
mă panicasem că minunea aia de femeie dormea în altă cameră,
lipsindu-mă de privilegiul de a-i admira în continuare trupul.
Vise de om singur...
Pe la 7 dimineața mă
trezește alarma telefonului. Îmi pregătesc bagajul încercând să
nu-i trezesc pe ceilalți. Florin și ucraineanul dorm în continuare
duși. Apuc să fac un duș până să se trezească ei. Mă bucur că
am fost harnic, astfel neîncurcând programul nimănui. Oricum, pe
ideea de a deranja cât mai puțini oameni cu obiceiurile mele de
dimineață și seară, cred că altă dată voi opta pentru cameră
dublă.
La 8:30,
când Marius ne anunțase că servim micul
dejun (de conținutul căruia mă cam temeam, având în vedere că
mănânc ce mănânc în viața de zi cu zi), cobor disciplinat în
sala de mese. Alături de mine, șoferul autocarului și un coleg de
tură care povestea că a stat până la 4 dimineața asistând la
cântarea la care participase activ și sunetistul, Eugen Butaru (o
cunoștință veche pe care nu îmi imaginasem că o voi vedea la
Voina). Deci cei mai harnici și disciplinați păreau să fie cei
care erau mai în măsură să invoce oboseala.
Stăm cât stăm de
vorbă apoi apare mâncarea. Văd cum arată și mă declar relativ
mulțumit. Când încep să mănânc constat că e deja rece
cremwurst-ul, că ceaiul e bun, că omleta de care mă speriasem
pentru că nu mânânc de obicei așa ceva a fost relativ digerabilă,
presărată cu brânză și ceva șuncă, că pachețelul de unt a
fost tocmai bun să-mi ung gâtlejul. După masă îmi iau o cafea
apoi urc să definitivez bagajul. Sunt din nou disciplinat și cobor
cu bagajul făcut înainte de 10:30 când
Marius anunțase întâlnirea la autocar. Un pic mai devreme,
coborâtă la masă cu prietenul, observ femeia elegantă de seara
redevenită acum montaniardă în bocanci. O salut scurt și-mi văd
de ale mele. Până la finalul zilei, n-am mai avut norocul să pot
conversa cu ea... Am mai apucat doar seara târziu s-o salut, când
am coborât din autocar lângă același parc Izvor de lângă care
plecasem.
Puțin după ce ne
urnim cu autocarul, ne oprim la barajul Râușor. Ghizii ne
promiseseră de ieri oprirea asta. S-au făcut poze, eu m-am simțit
vag debusolat de mulțimea de cupluri. Cine naiba m-a pus să merg
singur într-o excursie dedicată zilei îndrăgostiților? :)
Următoarea
oprire, peste drum de Casa Memorială
George Topârceanu,
a fost la Mânăstirea
Nămăiești.
Continuăm cu autocarul și
ajungem curând la obiectivul turistic care, din punctul meu de
vedere, a salvat ziua. Într-un fel, nu-i înțeleg pe cei câțiva
care au rămas la autocar, alegând să nu urce la Mânăstirea
Cetățuia Negru Vodă. Pornesc urcarea cu o stare pozitivă,
încântat încă din șosea de peisaj.
Pe alocuri, țopăiam
din piatră în piatră ca un adolescent ștrengar (zic asta așa, ca
să vă las impresia că nu-mi arăt vârsta :)
) avansând curios.
Cineva, nu mai știu în ce context, spune că sus ne așteaptă
gogoși. Hei, ce glumă bună!, gândesc eu.
Drumul, pentru un om
neobișnuit cu efortul e destul de greu până sus. Cumva mi-a
amintit de drumul care duce la Peștera Sf. Ioan Casian din Dobrogea
de Nord. Ajungem până la urmă sus și, în timp ce părintele
stareț ne povestește despre trecutul locului, despre prezentul și
viitorul său și despre modul în care poți așeza pe baze
sănătoase relația ta cu Dumnezeu, oamenii se ospătează din
gogoșile care chiar existau și stăteau cuminți într-un coș de
răchită.
Intru alături de ceilalți
în biserica săpată în piatră și simt o energie ciudată acolo.
N-aș fi crezut că voi simți ceva dar a fost interesant. Cred că
aceiași energie am simțit-o și vara trecută, în Peștera Sf.
Ioan Casian.
Plecăm de la mânăstire
în sus și ajungem la Crucea Dorințelor.
Aveam în jur pasionați
de istoria neoficială a dacilor (mi-am amintit auzindu-i de
profesorul Țicleanu și de Napoleon Slăvescu), fiind des invocat
numele Aurorei Pețan care se îngrijește de Sarmisegetusa. Ascult,
nu tocmai în temă cu subiectul dar atras de chestiile astea
neoficiale care, teoretic, sunt de o mie de ori mai adevărate decât
cele scrise în cărțile de istorie. Coborâți de la Crucea
Dorințelor, curiozitatea învinge reținerea și gust din gogoși.
Prima e surprinzător de bună (probabil pentru că cei de le-au
preparat sunt mânați de sentimente pozitive) așa că mai iau una.
Și aș mai fi luat dacă nu venea timpul să coborâm.
Pornim în jos, ne oprim
la cavalerul trac (care, pe mine, nu prea m-a impresionat deși
științific vorbind, desenul ăla are importanța lui)
apoi deviem către un loc
din care se vede peștera în care s-a nevoit sfântul nu știu care.
Privirea zburdă liberă
spre Valea Chiliilor pe care cineva mi-a propus să mergem cândva.
Ar fi frumos să revin pe
aici dar nu știu nici când, nici cum, nici cu cine...
Când o luăm definitiv
spre autocar, după vreo 3 ore de cercetat zona, mă nimeresc singur
cu Marius în față iar el mă provoacă să vorbim despre o chestie
care o citise la mine pe FB. Mă cam zgâria pe suflet să vorbesc
despre asta așa că am deviat discuția spre faptul că o să am o
perioadă mai complicată în care îi voi revedea pe cei de la IM Energy și Sigur că da doar în București, la concerte. Pentru că
a mirosit bine ce a mirosit despre mine, mi-a sugerat să mai merg cu
ei în ture pentru că cine știe... Și ar putea avea dreptate. Doar
să se lege lucrurile... Să am și timp, și dispoziție, și
resurse.
Un pic mai jos
comentez ceva despre vremea extrem de caldă (deși, plecând de la
autocar în polar, am avut un pic senzația că o să fac frigul,
până la urmă s-a încălzit atât de tare încât ai fi putut
merge în tricou) iar Marius observă că mă exprim corect (tu
spui corect, mi-ar plăcea
dar majoritatea celorlalțí
spun mi-ar place) și apuc să spun două
vorbe despre oamenii care m-au făcut să mă străduiesc să mă
exprim corect dar și despre cei care m-au criticat pentru asta,
ambele categorii având loc în viața mea.
Jos, la pod, mă
întreabă ce râu traversăm. Debusolat, cred că am spus o prostie.
:) Îmi spune el
că e Dâmbovița iar eu remarc că am trecut în alt bazin
hidrografic. Pare surprins că știu ce-i ăla așa că-i spun că am
făcut dar nu am și terminat geografia.
Încep să se lase peste
mine ceva umbre ale tristeții. Era frumos ce făceam, era plăcută
atmosfera, erau plăcuți oamenii dar parcă lipsea ceva...
Ajungem la Târgoviște și
aleg, nu mai știu de ce (aparent n-a avut logică decizia mea) să
nu merg la Curtea Domnească. Merg spre berăria la care s-au gândit
ghizii să mâncăm. Nu știu sub ce impuls trag și eu spre masa la
care s-a așezat Ionuț. Am privilegiul să stau la masă cu oameni
implicați serios în activitatea IM Energy și Sigur că da (Ionuț,
Adi Sebe, Mădălina, Irina și încă doi oameni, parcă),
discuțiile sunt agreabile. La un moment dat Adi Sebe îmi propune să
privesc către altă masă la care erau așezați oameni din grupul
nostru. Ideea era să văd cum 4 oameni înșirați pe aceiași parte
a mesei stăteau cu nasurile în telefoane (asta în timp ce la masa
noastră profitam de ocazie și discutam una- alta). Îi mărturisesc
mai târziu că m-a speriat un pic când mi-a propus să privesc
într-acolo. Credeam că se vede ceva pe fața mea, glumesc pe
jumătate...
Fie vorba între noi, dacă
ceilalți nu au observat că mă frământa într-o oarecare măsură
ceva ce se întâmpla în tură mă bucur. Deși aș fi putut de
câteva ori să povestesc ce mă frământa (oameni dispuși să
asculte găsisem) am preferat să rămână secretul meu că mă
preocupa ceva.
Obsesia muzicală a
zilei a fost Vara promisă a lui Hrușcă, din care Marius tot
fredona la Cetățuia de m-a disperat. :)
Ne rascoleste timpul
femeie
Pe un peron vechi de gara,
Tu Iliada, eu Odisee
Scrise de mult intr-o vara
Pe un peron vechi de gara,
Tu Iliada, eu Odisee
Scrise de mult intr-o vara
După ce ne ridicăm de la
masă și urcăm în autocar adorm aproape imediat. Mă trezesc pe la
Tărtășești. După ce cobor din autocar și îmi iau bagajul salut
în grabă pe cineva apoi mă îndrept spre metrou. În aceiași
direcție mergea și alt participant la tură așa că am mai stat un
pic de vorbă. Eram la un pas să-i povestesc ce trăiam dar am pus
în discuție doar jumătatea mai puțin penibilă a gândurilor
mele.
Acum, scriind, îmi
amintesc din nou de Marius care, în coborârea de la Cetățuia,
apucă să-mi sugereze că m-ar putea ajuta dacă am nevoie, că
oameni suntem... Da, oameni suntem dar... nu are prea multă lume
soluții la ce trăiesc eu în perioada asta. Se pare că trebuie să
experimentez singur și să sper că nu voi face prostii prea mari cu
viața mea.
Una peste alta, a fost
interesantă ieșirea asta.
Acum rămâne să văd cum
o să iasă următoarea și cum va trece timpul dintre ele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu