Pe Argeș în jos
Pe un mal frumos
Iată vin în cale
Se cobor la vale
Mulți alergărei
Și vreo 3 căței
Pe principiul că,
odată ce am auzit de un eveniment de alergare, verific daca îmi e cât de cât la
îndemână să particip la el, am avut o dublă premieră: m-am înscris la primul semimaraton de iarnă și
primul semimaraton alergat departe de casă.
Rezervarea de
cazare și biletele de tren luate cât mai din timp sunt deja o obișnuință pentru
mine. Prin urmare, după câteva zile destul de agitate în familie, cu somn abia
începând de pe la 1 noaptea, cu bagajul făcut cumva pe fugă, fără să fi apucat
să alerg și în mijlocul săptămânii, așa cum îmi propusesem, stresat și obosit
până în gât, sâmbătă 13 decembrie 2025, pe la ora 08:00, plec din Gara Basarab spre Pitești. Ajung în Pitești doar cu vreo 10 minute
întârziere, explorez un pic până la ora la care puteam ridica kitul de start,
îmi iau kitul, bântui un pic pe la târgul de Crăciun până după 14:00 când puteam să mă cazez, îmi iau în
primire camera la Hotel Metropol apoi bântui iar prin târgul de Crăciun pentru
un vin fiert și un mic concert Soul Serenade. Printre picături mă opresc și la
KFC-ul din centrul Piteștiului să mă îndop, ca să pice bine vinul (un pic mai
ieftin decât la târgurile din București, în Pitești costând 10 sau 12 lei
paharul de vreo 300 – 330 ml).
Hotelul era
plasat foarte aproape de târgul de Crăciun și la aproximativ 2 km de gară și de
locul de start.
Seara sunt
cuminte și mă culc cât pot de devreme, dorm bine în patul confortabil din
camera bine încălzită.
Duminică 14
decembrie 2025 mă trezesc pe la 5 dimineața, mănânc ceva dulce, mă hidratez cât
de cât, îmi pregătesc rucsăcelul cu mănuși, Powerade, loc pentru hainele extra
purtate până la start, magneziu și alte năzdrăvănii apoi o iau agale spre
Parcul Ștrand, recunoscând pe alocuri colțuri de oraș prin care trecusem și cu
Daniel în primăvară. Intenționam să fac ca la Crosul Loteriei Române, să îmi
iau ceva de la patiserie și să mănânc înainte de start dar n-am avut noroc,
patiseriile din drum abia deschideau, nu aveau încă marfă pe rafturi. Asta e!
Nu a fost prima cursă pe stomacul gol.
Ajung în Parcul Ștrand destul de aproape de ora 09:00, zona de start era deja animată de organizatori și concurenții ajunși
dimineață în Pitești iar acum se încolonaseră să își ridice kitul. Băgând de
seamă că se servea ceva lichid cald pe acolo, întreb ce e și cer un ceai
(citisem și ceva de vin fiert și nu era tocmai cuminte să beau așa ceva înainte
de start, să mă trezesc apoi că alerg pe 3 cărări). Fotografii își făceau
treaba deja, se pare că imediat ce am ajuns în apropierea porții de start m-am
ales cu o poză. Deși am avut de așteptat aproape o oră până să vină ora
startului, frigul mușca destul de rău și nu îmi prea venea să mă dezechipez
pentru start, atmosfera era plăcută, aveam loc suficient să îmi fac încălzirea
în stil propriu, se vedea că toți, organizatori, voluntari, concurenți pun
pasiune în ceea ce fac. Cu excepția frigului, atmosfera îmi amintea destul de
bine de alte curse mai mici la care am fost.
Puțin după 10:00, prins oarecum pe nepregătite, în sensul
că mi-am pornit pe fugă aplicațiile de localizare – cronometrare și semnalul
GPS părea să fie greu de prins, începem fuga. Nefiind pus pe fapte mari, am
plecat printre ultimii dar curând am început să depășesc. Era ceva înghesuială
pe aleile parcului dar așa părea mai cald. La prima urcare pe promenada
Argeșului am urcat scările la pas, să nu pic în nas peste ceilalți concurenți.
Fac dreapta pe aleea pe care tocmai mă plimbasem cu o zi în urmă (din greșeală,
eu de fapt căutând cai verzi pe pereți), ies din parc, intru pe pista de
biciclete transformată pentru 3 ore în culoar de alergare (eu speram să se
închidă circulația și să se alerge pe șosea dar nefiind chiar 20000 de
participanți, probabil nu au aprobat autoritățile restricțiile de circulație),
între timp ignor un punct de hidratare chiar dacă voluntarii de acolo erau
foarte atenți și încercau să ne aducă lichidul cât mai la nas, mă pregătesc
sufletește de o întoarcere în parcarea de la Argeș Mall dar de fapt am întors
ceva mai devreme, într-un ac de păr unde voluntarii cred că erau pregătiți să
ne agațe de aripă dacă ne-ar fi aruncat mișcarea centrifugă în Argeș. Până la
întoarcere, pe sensul celălalt deja zburdau pe lângă noi alergători, parcă
dorind să îmi arate cât sunt de slab antrenat. Citind rezultatele din anii
trecuți, nu mă preocupa cine știe ce acest aspect, având în vedere că 99,99 %
dintre concurenți apăreau mai antrenați ca mine deci nu mă deranja nici să
ajung pe ultimul loc, atâta timp cât terminam în timpul regulamentar. Oricum,
se pare că trebuie să mă obișnuiesc cu locuri foarte în coada clasamentului la
cursele cu mai puțini participanți la care, din câte observ, vin doar
alergători mai buni.
Revenind pe
promenada Argeșului observ un alergător tentat să se joace cu un câine dar care
se retrage rapid, probabil din cauza unui gest nu tocmai prietenos făcut de
cuțu. Observ în fața mea, la vreo 5 alergători mai încolo, un domn cu steag care
părea în vârstă. Îmi propun să țin pasul cu el, poate chiar să îl ajung și
întrec. N-ai să vezi! La final am văzut că omul avusese cursă mai scurtă la
care chiar prinsese podiumul la categorie. Practic n-aveam nicio șansă să mă
țin după el. Și ca omul ăsta aș vrea să îmbătrânesc.
Trecerea spre
Parcul Lunca Argeșului (acolo, la lalele) nu îmi imaginam cum o să fie dar
speram să nu însemne că vom traversa șoseaua. N-am traversat-o, am păcălit-o
trecând pe sub ea, după o serpentină dreapta - stânga mai abruptă, tocmai bună
să iei un pic de viteză la coborâre și să îți fugă inima în gât la urcare. Las
curând pe stânga celălalt punct de hidratare și intru treptat pe teren
cunoscut. Văd silueta bisericii din capătul nordic al parcului și deduc cam pe
unde e întoarcerea. Nu știu de ce mă așteptam eu la o întoarcere oarecum în
loc, că realitatea a însemnat niște bucle care au făcut parcul ăla să pară
imens. Voluntarii și benzile de marcare a traseului își făceau treaba așa că
orientarea nu a fost deloc problematică. Ne suprapunem o vreme și peste o pistă
de alergare pe care poate o testez cândva și în condiții pașnice, fără
presiunea unui concurs. Pe aici fac pauză de ajustare a echipamentului. Nu mai
simțeam nevoia de nicio cârpă pe cap și la gât, am scos și mănușile, am atacat
un pic sticla de Powerade apoi am închis bucla din acest al doilea parc. În
jurul meu erau deja suspect de puțini alergători. Părea atât de liber încât să
îmi imaginez că voi termina în 02:59:59, la un pas de verdictul do not finish. Cam de aici am uitat aproape de tot
de spiritul de competiție și am încercat pur și simplu să mă bucur de
experiența primei alergări urbane departe de casă (după experiențele de plajă
și de munte din primăvară și vară). Revenind pe malul Argeșului, îl văd pe Corneschi
deja la jumătatea celei de-a doua bucle. Nu știu ce mănâncă omul ăsta dar are o
viteză cât să câștige mai toate cursele la care participă. Mă mențin cât de cât
viu în continuare, cobor scările și fac dreapta, închizând în Parcul Ștrand
prima buclă. Voluntarii îi îndrumau spre finish pe cei de la 10k dar pe mine
m-au trimis în a doua tură. Încă aveam suflu să recunosc că mai am una dar,
destul de repede, aveam să îmi imaginez că era mai comod dacă mă înscriam doar
la 10k. Urcat iar pe promenadă ajung din urmă o doamnă cu care, o vreme, intru
în jocul depășirilor. Ba depășeam eu, când mergea ea un pic, ba mă depășea ea
când mergeam eu. Eram doi alergători care păream că ne-am greșit undeva
setările. Pe celălalt sens, alergătorii mai pregătiți aflați cel puțin cu un km
mai în față, găseau energie să ne încurajeze și să ne felicite pe noi, aștia
mai lenți.
Un pic după
biserica din Lunca Argeșului, mă mai prind din urmă câțiva alergători. Doamna
de mai devreme era deja mult prea departe și n-am mai avut nicio șansă să o
ajung. Spre finalul cursei mele nu o mai vedeam nici măcar așa, în zare... E
clar că și-a gestionat energia cu mult mai multă pricepere decât mine. Și ca
doamna asta vreau să îmbătrânesc.
Marcajul pentru
cursă rămăsese la locul lui dar voluntarii de la dirijare dispăruseră în câteva
locuri. Stăteau deja de aproape 2 ore în posturi și i-o fi luat frigul și pe
ei, că oameni sunt. Unde aveam un cât de mic dubiu, mă uitam pe telefon unde
aveam deja urma de la prima tură. Totuși, pe unde mai erau voluntari, aceștia
încurajau fiecare alergător indiferent cât de în urmă era rămas. Cred că mai
aveam vreo 5 km până la finish când căpătasem convingerea că voi termina sub 02:30:00.
Eram praf de oboseală, mergeam din ce în ce mai des, dar chiar și așa, cu mers
integral de aici înainte, tot mă asteptam să termin în două ore jumate.
Mă opresc la hidratare înainte de a reveni pe promenadă,
remarc din nou bunăvoința voluntarilor, un pic mai încolo observ pe sensul
celălalt o alergătoare aflată ceva mai în urmă ca mine, mai departe se
nimerește un fotograf doar pentru mine, căruia apuc să îi mulțumesc (eu care,
nu știu de ce, sunt convins că vorbitul în timpul cursei mă seacă de energie),
deja nu îmi mai păsa că, pe ultimii 5 km, m-au depășit vreo 5 oameni, asteptam
nerăbdător să cobor a doua oară treptele din parcul Ștrand și să termin. La
întoarcerea din nordul parcului am avut o ezitare dar, chiar dacă nu mai era
voluntar acolo, m-am uitat pe telefon, am întors cu 5 m mai departe decât în
prima tură și apoi m-am orientat bine până aproape de final. Totuși, pentru că
locul de start era pe insula și, în mod ciudat, se pleca pe o parte și se
întorcea pe cealaltă, când am ajuns la podul pe care am traversat imediat după
start nu mi-a fost clar dacă trebuie să continui bucla spre locul în care
fusese îndrumat spre finish omul de la 10k pe când îmi terminam eu prima tură
sau dacă trebuie să închid direct pe pod. Acolo, atunci, mi-ar fi plăcut să
existe un voluntar să mă ghideze. Pe principiul că e mai bine să alerg câteva
sute de m în plus decât să risc descalificarea, am continuat bucla și, pe
partea cealaltă a lacului, voluntarii mi-au confirmat că pe acolo se intră spre
finish. Mă asteptam să trec prin poarta de finish din aceiași direcție din care
plecasem dar lucrurile erau altfel gândite. Îmi continui acești ultimi metri
deloc convins că am nimerit abordarea corectă și termin cursa din lateral față
de direcția în care începusem și trec linia de sosire cumva din partea cealaltă
față de așteptările mele. Fotografii încă erau atenți și fotografiau tot ce
trecea linia de sosire, voluntarii cu medalii m-au reperat și mi-au agățat una
de gât, mă duc spre masa de alimentare și sunt foarte plăcut surprins de ce am
găsit acolo (sărățele, salam, pâine, Pepsi, Gatorade, sticks-uri), mă îndop un
pic apoi mă îndrept spre masa cu lichid cald unde prind ultimul pahar de vin
fiert. Dacă nu am ieșit chiar ultimul în clasamentul general, tot trebuia să
ies cumva ultimul. Mă opresc și la gravat medalia, timpul fiind satisfăcător plus
că era prima cursă lungă departe de casă și am simțit nevoia să îmi rămână
amintire și sub forma asta, nu mai spun că am putut poza medalia față – verso
să mă laud la frații mei care erau amândoi în București și se pregăteau să
meargă la concert în târgul de Crăciun pe când eu îmi vărsam ficații de
oboseală.
Ca de obicei, după mâncat și băut am pus haine groase pe
mine și am asistat la festivitatea de premiere. E genial organizată cursa din
punctul ăsta de vedere, festivitatea se ține pe scena teatrului de vară iar
publicul poate asista așezat confortabil pe bănci. Doar la Măgurele am mai
întâlnit ceva asemănător dar la Pitești era mult mai bine. Eu îmi simțeam
picioarele țăndări, mă mișcam greu, cu toată alimentarea parcă tot nu îmi
revenea energia, mă cam luase și frigul, era destul de rău. Nu cât să leșin, să
cheme oamenii ambulanța dar oricum.
Se termină festivitatea de premiere, o iau agale spre hotel,
mă opresc să iau niște covrigi pe care nu reușesc să îi termin (e ciudată
senzația aia de foame, când stomacul totuși refuză să se umple), ajung la
hotel, acopăr cât de cât covrigii rămași, fac duș și mă pun în pat. Mă trezesc
aproape de 8 seara, nu mai aveam chef de ieșit în oraș (sâmbătă îmi imaginam că
voi merge duminică seară la film dar realitatea s-a dovedit diferită), mănânc
covrigii, îmi fac o băutură de fast recovery (pe care de fapt era ideal să o
beau destul de repede după cursă, după ce mâncam, dar pare să fi ajutat destul
de mult și așa), mă apuc să strâng bagajul, schimb două vorbe cu familia apoi
trec din nou la somn.
Luni 15 decembrie 2025 mă trezesc destul de bine, finalizez
bagajul, fug până la KFC să mănânc. Deși mâncasem aproape exact la fel ca
sâmbătă, de data asta după KFC m-a tăiat diareea (dacă e întâmplarea sau dacă
era ceva defect cu mâncarea nu mi-e deloc clar) dar rezolv totul în timp util
și aproape de 11:00 cobor să predau
cheia. Trec prin târgul de Crăciun, mai beau un vin fiert, admir tinerii
frumoși care se plimbau prin oraș apoi, vag presat de timp, pornesc spre gară.
Urc în tren pregătit pentru o scurtă călătorie (nu am venit direct spre
București), cobor la prima stație, mă orientez rapid spre Muzeul Golești, având
două componente, una istorică și alta cumva etnografică, mergând perpendicular
pe calea ferată apoi la stânga, intru în muzeu, paznicul și doamnele de la casa
de bilete, unde mi-am validat biletul luat online, s-au dovedit oameni faini,
dornici să ofere o experiență plăcută vizitatorului, îmi las rucsacul la casa
de bilete, primesc câteva îndrumări care să îmi facă spornică vizita și încep
turul...
Încerc să vizitez
cu metodă, să văd tot, să am o oarecare ordine de vizitare. În opoziție cu
clădirea casei de bilete, încep cu clădirea școlii. Două săli, mobilier școlar,
diplome, fotografii, mă așteptam să găsesc și diploma de bac a lui Marcel
Ciordacu dar încă nu o avea pe vremea aceea. Trec spre parc, ajung repede în
zona de muzeu al satului (al viticulturii și pomiculturii mai exact), în prima
parte îmi reține în mod special atenția Hanul de răscruce din Posești (după cum
spunea doamna de la casă, am intrat oriunde era ușa deschisă, chiar și în
pivniță, iar unde nu se putea intra mă uitam uneori pe geam) apoi seria de
pivnițe din diverse regiuni etnografice. Intru în orice subsol era deschis, mai
dau câte un cap în grindă din neatenție, sorb, imaginar vorbind, din fiecare
butoi întâlnit, la o astfel de pivniță se putea urca cumva la etaj așa că am
urcat, să văd și eu lumea de sus. Între timp, începe recitalul de pisici.
Întâlnesc vreo 5 pisici în muzeu, unele au năvălit pe mine de parcă eram
prietenul lor vechi, una, neagră, s-a dovedit mai timidă și a fugit repede din
calea mea, insensibilă la chemarea mea cu pis, pis. Primăria din Hârsești părea
incredibil de modernă dar interiorul nu era vizitabil. Mi se spusese de la
intrare că, pentru partea de muzeu în aer liber, voi putea vedea doar
exterioarele. Probabil interioarele sunt accesibile vara, când e mai mult
trafic iar temperatura e plăcută și pentru exponate. Mi-a mai atras atenția
Biserica din Cotmeana, cu cimitir, cruci de piatră, o căsuță anexă.
Trec pe lângă
Terasa La Muzeu, acum închisă (la vară aproape sigur mă opresc la un pahar aici),
revin în parc, ies, vizitez Baia turcească și Turnul de apărare apoi, mergând
în lungul clădirii secției de etnografie, găsesc o ușă deschisă pe care se
auzea jazz. Normal că am fost curios și am dat acolo de o expoziție de ceramică, una de ouă de struț încondeiate, una de port popular. Secția de
istorie părea închisă așa că o las pe altă dată.
Conacul familiei Golescu are săli destul de interesante. Printre altele, am aflat aici că pisica
nu poate fi secretară, pentru că secretara e un fel de birou de scris iar pe
mâță nu am scris până acum. Cea mai importantă încăpere mi se pare cea a
biroului regelui Carol I, o piesă de mobilier impresionantă care mă mir că a
rămas între exponatele unui muzeu de provincie, asta dacă nu e cumva o replică,
desigur.
După ce văd
conacul mă întorc în parc unde e și toaleta, văd terasa din partea cealaltă,
văd și scrânciobul apoi mă îndrept spre ieșire. Recuperez rucsacul (vreo două
ore fără rucsac în spate au fost o plăcere, deși nu era nici exagerat de mare,
nici foarte greu dar, cel puțin prin pivnițe, era mai delicat să intru cu
rucsac în spate), salut, ies pe poartă, traversez, intru puțin în curtea
bisericii monument istoric de aici (am fost tentat aici să intru și în biserică
dar nu sunt convins că era deschisă), ies, fotografiez biserica din stradă
(cică fotografiile făcute fără binecuvântarea părintelui sunt nașpa dar poate
asta nu se aplică și celor făcut din spațiul public), constat că e cu vreo oră
și jumătate mai devreme decât ora maximă pe care o alocasem vizitei, mă îndrept
spre gară, văd din nou autobuzul care leagă prin linie metropolitană Piteștiul de Golești, mă uit pe afișul din gară cu mersul trenurilor dar nu pare să fie niciun tren mai
devreme, mă uit totuși și pe aplicația CFR și găsesc un tren care pleca peste
vreo 30 de minute, îmi iau bilet la el, zac prin gară până atunci, apreciez ca
ciudat faptul că nu am întâlnit niciun magazin pe puținele străzi din Golești
străbătute. În sfârșit, vine trenul, urc, mă așez și parcă de abia aștept să
ajung acasă unde, pentru o noapte, încă eram la un loc toți trei frații.
Marți 16
decembrie 2025, întors la muncă, îi povestesc rapid unui coleg despre cât sunt
de încântat de cursa de la Pitești și de zilele petrecute acolo.
ALERGAREA ÎN
CIFRE
Fiind eu al
treilea om care a îndrăznit să se înscrie la semimaraton, am primit numărul de
concurs 3
În clasament, cu
timpul meu de 02:26:12 am fost pe locul 103 din 107, la masculin am fost
locul 86 din 87 iar la categorie M 40 – 49 am fost ultimul, locul 31 din 31
COMPARAȚIA CU
CELELALTE SEMIMARATOANE ALERGATE DE MINE
Cronologic,
semimaratoanele alergate până acum sunt astea:
Mai 2016 – 02:24:15
12 Octombrie 2025 – 02:29:31
14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12
Ca timp, de la cel mai bun la cel mai slab, lista arată așa:
Mai 2016 – 02:24:15
14 Decembrie 2025 Pitești – 02:26:12
12 Octombrie 2025 – 02:29:31
#alergare #semimaraton #Pitești #PeArgesInJos #iarna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu