De dimineaţă m-am trezit dintr-un vis plăcut pe care am simţit nevoia să-l prelungesc/ complic şi după ce mă trezisem.
Pe la prânz mi-am amintit ce făceam cu 7 ani în urmă. Chiar dacă nu era şi Crăciunul meu (pentru explicaţie, te rog să citeşti aici), în acea zi m-am simţit bine şi, mai important decât orice, am sperat că în viaţa mea o să urmeze o perioadă frumoasă. 25 decembrie 2003... Mi-ar fi plăcut ca acea dată să creeze o poveste fără sfârşit, nu o poveste scurtă şi tristeţea pe care o resimt acum amintindu-mi de ea...
Aşa am ajuns să mă gândesc cum am perceput eu Crăciunul de-a lungul celor 34 de ani...
În copilărie îmi amintesc cum în jurul datei de 25 decembrie apărea sacul de plastic cu cadouri de la Moş Gerilă... Nu cred că m-am bucurat vreodată de acele cadouri... Erau doar diverse ciudăţenii de plastic care ajungeau rapid să fie abandonate într-un colţ... Poate erau şi ceva dulciuri, poate chiar portocale (acum mă întreb unde găsea Moş Gerilă portocale în perioada aia) dar nefiind eu prieten cu fructele, acestea mă lăsau indiferent.
Urma, pe 7 ianuarie, al doilea Crăciun (nu cred să-mi fi explicat cineva, când eram mic, pe înţelesul meu, care-i treaba cu semnificaţia religioasă şi cu faptul că oamenii nu sărbătoresc în acelaşi timp) pentru care eram obligat să merg cu părinţii la bunici, acolo unde se aduna o mare parte a familiei... Chiar aşa mă simţeam, obligat... Pentru că nu mă simţeam prea plăcut la masă cu mulţimea aceea de oameni pe care-i vedeam doar de vreo 3 ori pe an, nu-mi făcea plăcere nici grija pe care mi-o arătau aceştia, nici atenţia acordată... În schimb ţin minte că-mi plăceau dulciurile făcute de naşul cu astfel de ocazii şi faptul că, spre finalul serii, atenţia tuturor se îndrepta spre o chitară pe care începeau să cânte pe rând bunicul, unchiul, un văr şi, cu timpul, un frate... Aceste seri de Crăciun cu chitară stau, probabil, la baza faptului că frecventez acum seri de folk...
Aceste zile de Crăciun m-au făcut să mă maturizez, din unele puncte de vedere, destul de repede... Am ajuns într-o zi să-i spun lui tata, înainte de a pleca spre bunici, că merg cu ei doar pentru a salva impresia de unitate a familiei... M-am simţit oribil când tata le-a povestit celorlalţi ce spusesem eu mai devreme... Probabil simţeam că mi-a fost încălcat în mod brutal spaţiul intim de gândire... Oricum, e clar că nu mă simţeam parte a unei familii unite...
Peste ani, în perioada adolescenţei probabil, aceste întâlniri de Crăciun deveniseră mai plăcute pentru că se formase obiceiul de a sta la mese diferite tinerii şi adulţii... Felul acesta de a organiza lucrurile mă făcea să mă simt în mai mică măsură agresat... Într-un fel, îmi găseam locul...
Devenit adult cred că am avut parte de Crăciunuri mai plăcute pentru că deja mă puteam implica în discuţii cu adulţii de la masă, oameni suficient de inteligenţi încât să păstreze un stil plăcut de discuţie... Suficient de inteligenţi dar nu în egală măsură de inteligenţi... Mai mereu se găsea unul care să strice atmosfera... De obicei responsabil cu stricarea atmosferei era tata dar într-un an îmi amintesc că atmosfera a fost stricată de un văr al mamei...
Cred că începuse să-mi placă să ascult amintirile din tinereţe ale bunicului, amintiri care aduceau o imagine despre lume mult diferită de ceea ce trăiam eu...
Au trecut anii şi... s-a terminat cu Crăciunurile în familie... Odată cu dispariţia bunicilor s-a diluat şi (aparenta) unitate a familiei... Eu nu-mi mai găseam locul acolo aşa că, treptat, am renunţat să mai accept ocaziile de a-mi întâlni rudele...
A apărut şi acel moment 2003 care m-a rupt între două Crăciunuri... Anii următori am ajuns să urăsc ideea de sărbătoare pentru că, din ce în ce mai puternic, simţeam că nu am ce să sărbătoresc... Începeam să percep falsitatea oamenilor în raport cu sărbătoarea şi cu oamenii din jur... Începeam să mă întreb de ce a trebuit să îmi fragmentez existenţa în două calendare... Începeam să mă întreb cum voi proceda când va apărea ea şi... ne va despărţi un calendar... Simţeam că undeva este ceva greşit... Dacă eu deţineam adevărul atunci cum m-aş fi putut însoţi cu ceilalţi, sclavi ai minciunii? Probabil aşa a început izolarea... Mă simţeam străin atât de lumea mea cât şi de lumea celorlalţi... Eu cui aparţin? Nimănui!
Acum încerc să mă adaptez... Nici nu mă declar de acord cu ceilalţi (în sensul că sunt în stare să protestez când în biroul meu se împodobeşte un brad dar sunt în stare şi să accept că acei oameni sunt convinşi că aşa e bine să faci), nici nu dau buzna cu urări şablon, nici nu mă simt obligat să răspund urărilor celorlalţi (dintre care, unii, ştiu că nu sărbătoresc nimic azi dar... aş putea să spun că mă discriminează, neacordându-mi dreptul să fiu altfel decât ei), nici nu îmi interzic cu desăvârşire să fac urări (m-am trezit aseară urându-i, din inerţie, Crăciun fericit unui tip cu care nu consider că am o relaţie amicală, relaţia noastră fiind una presărată cu contraziceri şi indiferenţă).
Până la urmă, pentru mine Crăciunul este o simplă zi liberă... Doar acel moment 2003 îl consider cumva sărbătoresc pentru că am făcut atunci, pentru prima şi, momentan, ultima dată în viaţă ceva... am condus la gară, într-o zi friguroasă, după ninsori abundente care paralizaseră circulaţia trenurilor cu o zi în urmă, am condus la gară o femeie pe care o plăceam şi care urma să-şi petreacă Crăciunul ei, în familia ei... familie în care, speram cândva, îmi voi găsi şi eu un loc... Am îmbăţişat-o atunci la despărţire şi... parcă este singura îmbrăţişare despre care îmi amintesc ca ea s-o fi acceptat...
Iar azi dimineaţă, după cum spuneam, am visat... Eram aşezat lângă o femeie (o ea fără nume, fără chip bine conturat) cu care purtam o discuţie pasionantă... Era plăcut... Atât de plăcut şi relaxant încât... într-o scurtă pauză, mă trezesc că-şi apropie încet capul de al meu, mă priveşte în ochi, zâmbeşte, mă sărută apoi, cu un aer nevinovat, mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva iar eu... nu pot decât să-i spun că este foarte frumoasă... Visul s-a terminat aici dar am simţit nevoia să-l prelungesc perfect conştient, încă câteva minute... Mi-ar plăcea ca atât visul visat cât şi visul gândit mai apoi să devină curând realitate...
Şi am încălecat pe-o ea (pardon, pe o şa) şi v-am spus, aşa incoerentă şi netradiţională cum e, povestea mea de Crăciun...
Revenind parţial în tradiţie închei spunându-vă că am găsit o formă de urare interesantă, folosibilă cam în orice ocazie:
Nu îţi doresc ceea ce-mi doresc şi mie pentru că între necesităţile şi dorinţele mele şi ale tale pot exista diferenţe majore. În schimb îţi doresc să ai parte de ceea ce TU ai nevoie, de ceea ce TU îţi doreşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu