Ori m-am prostit eu, ori a intrat blogger într-o nouă eră care nu e neapărat mai frumoasă... Paragrafe compactate aiurea, spaţii între rânduri aiurea, scriere sub tabul de editare html pe necerute...
Încercam să scriu câte ceva despre concertul de marţi din Mojo dar în condiţiile astea, cel puţin pe moment, am renunţat...
Oare să fie de la IE-ul folosit în firmă?
joi, 31 martie 2011
marți, 29 martie 2011
Concertele săptămânii...
Pe săptămâna asta mi se par interesante următoarele concerte la care, dacă-mi organizez timpul suficient de bine, aş vrea să ajung:
Marţi (azi), în Mojo, Maria Gheorghiu, Radu Graţianu şi Eusebiu Ştefănescu. Ora 20:30, 15 lei intrarea. Detalii aici. Cum sună Maria Gheorghiu împreună cu Radu Graţianu puteţi afla de aici. Cronica, aici.
Miercuri, în El Primer Comandante, Rapsotree. Ora 20:30, 10 lei intrarea. Detalii aici. Nu am ascultat până acum Rapsotree dar am citit destule cuvinte frumoase despre ei încât să-mi reţină atenţia şi să îmi stârnească curiozitatea. Chiar zilele trecute am primit pe FB vorbe de bine despre ei de la o cunoscătoare a fenomenului folk.
Joi, în The Silver Church Club, Butterflies In My Stomach. Ora 21:00, 25 lei intrarea. Detalii aici. BIMS nu am ascultat până acum dar ştiu că sunt cumva înrudiţi cu Tiptil pe care i-am ascultat cândva în Iron City tot la sugestia lui Teddy. Dacă mi-au plăcut cei din Tiptil, este posibil să-mi placă şi BIMS.
Poate ne vedem pe acolo! :)
Marţi (azi), în Mojo, Maria Gheorghiu, Radu Graţianu şi Eusebiu Ştefănescu. Ora 20:30, 15 lei intrarea. Detalii aici. Cum sună Maria Gheorghiu împreună cu Radu Graţianu puteţi afla de aici. Cronica, aici.
Miercuri, în El Primer Comandante, Rapsotree. Ora 20:30, 10 lei intrarea. Detalii aici. Nu am ascultat până acum Rapsotree dar am citit destule cuvinte frumoase despre ei încât să-mi reţină atenţia şi să îmi stârnească curiozitatea. Chiar zilele trecute am primit pe FB vorbe de bine despre ei de la o cunoscătoare a fenomenului folk.
Joi, în The Silver Church Club, Butterflies In My Stomach. Ora 21:00, 25 lei intrarea. Detalii aici. BIMS nu am ascultat până acum dar ştiu că sunt cumva înrudiţi cu Tiptil pe care i-am ascultat cândva în Iron City tot la sugestia lui Teddy. Dacă mi-au plăcut cei din Tiptil, este posibil să-mi placă şi BIMS.
Poate ne vedem pe acolo! :)
luni, 28 martie 2011
Cu ea dar fără ea...
Eu aici, ea acolo, niciodată noi... Parcă apărea ideea asta într-o piesă Pasărea Colibri, dacă nu mă înşel...
Ei bine, eu aici, la un capăt al metroului, ea acolo, în celălalt capăt, ea întoarsă cu spatele la tot ce înseamnă oameni, eu încercând să-mi păstrez verticalitatea, ea încă critică la adresa mea (cred, n-am mai încercat de o grămadă de vreme să-i vorbesc), eu întrebându-mă dacă aş mai vrea să-i povestesc altceva despre mine în afara unei chestii care era mult mai puţin probabil să mi se întâmple dacă nu aş fi ajuns să o cunosc şi apoi să mă las despărţit de ea...
Închei cu o piesă de primăvară, fără legătură cu ce am scris până aici, o piesă pentru care le mulţumesc celor care mi-au înfrumuseţat muuuuulte seri de miercuri şi nu numai şi celei care-şi spune Martie din post :)
Ei bine, eu aici, la un capăt al metroului, ea acolo, în celălalt capăt, ea întoarsă cu spatele la tot ce înseamnă oameni, eu încercând să-mi păstrez verticalitatea, ea încă critică la adresa mea (cred, n-am mai încercat de o grămadă de vreme să-i vorbesc), eu întrebându-mă dacă aş mai vrea să-i povestesc altceva despre mine în afara unei chestii care era mult mai puţin probabil să mi se întâmple dacă nu aş fi ajuns să o cunosc şi apoi să mă las despărţit de ea...
Închei cu o piesă de primăvară, fără legătură cu ce am scris până aici, o piesă pentru care le mulţumesc celor care mi-au înfrumuseţat muuuuulte seri de miercuri şi nu numai şi celei care-şi spune Martie din post :)
sâmbătă, 26 martie 2011
filme, Filme, FIlme si FILme :)
Poate... îţi plac elefanţii...
Poate vrei să...
mergi pe Marte,
înveţi puţină fizică,
înveţi despre corpul uman,
vezi Italia...
Poate...
eşti supărat şi ţi-ar prinde bine o comedie,
eşti singur şi dispus să te adânceşti într-un film romantic,
eşti atât de activ încât nu suporţi decât filmele de acţiune...
Poate...
eşti familist convins
sau ai redevenit copil...
Poate...
Ce ştiu sigur este că pentru orice gust sau stare de spirit există un film potrivit. Totul e să-l cauţi...
Poate vrei să...
mergi pe Marte,
înveţi puţină fizică,
înveţi despre corpul uman,
vezi Italia...
Poate...
eşti supărat şi ţi-ar prinde bine o comedie,
eşti singur şi dispus să te adânceşti într-un film romantic,
eşti atât de activ încât nu suporţi decât filmele de acţiune...
Poate...
eşti familist convins
sau ai redevenit copil...
Poate...
Ce ştiu sigur este că pentru orice gust sau stare de spirit există un film potrivit. Totul e să-l cauţi...
vineri, 25 martie 2011
Casa cu prieteni revine în El Primer Comandante (sau regizorul Edy şi noul meu rol)
După o zi de muncă în care, nu mai ştiu în ce împrejurări, am râs cu gura până la urechi, m-am gândit că ziua ar putea continua fain motiv pentru care, firesc, am mers în El Primer Comandante pentru un studiu aprofundat cu privire la Casa cu prieteni în noua formulă de 5 oameni.
Deşi plecasem de acasă puţin mai târziu decât îmi propusesem, am mers fără grabă până-n club.
EDIT:Pe drum mi-a stat pe creier Vom fi singuri prin văi şi pe creste. Din noi doi va rămâne o poveste. Împreună vom fi şi ne vom iubi
S-a dovedit că am ajuns la ora potrivită. Se adunase deja ceva popor (majoritatea erau chipuri cunoscute) dar odată cu trecerea timpului au sosit noi oameni. Pentru prima dată de când merg eu acolo, vine şi Mysha. Îi spun că mi-a dat idei cu festivalul de la Mioveni. Îmi spune câte ceva pe tema asta, mai discutăm despre una, despre alta (concertul din Iron cu Magda, proiectele Ză` Duff, Elena, alte locuri cu alte cântări). Mai târziu, în pauza concertului, am ocazia să discut cu Sergiu Babei, fost nod pe Bucureşti pentru hărţi-cărţi, acel util proiect al lui Gabi Roşioru. Firesc, am găsit subiecte de interes comun (de la Dinu Mititeanu la alpinet şi la oamenii de munte de pe Dunăre). Tot în pauză Dragoş îmi spunea că m-ar ştii de mult timp deşi, după reperele oferite de el, nu cred să ne fi remarcat înainte de Casa cu prieteni. Oricum, decât să nu ne fi cunoscut deloc, e bine că cunoaştem şi acum. A mai apărut şi ocazia de a juca alt rol decât cele pe care eram obişnuit să le joc la concerte (regizorul Edy a văzut cumva lucrurile, eu m-am lăsat întrodus în joc şi, oarecum surprinzător, m-am simţit destul de bine deşi, presupun, nu a ieşit chiar totul perfect), situaţie în care am văzut lucrurile din altă perspectivă. Publicul, aşezat pe scaune, pe jos (mereu mi-au plăcut oamenii care stau pe jos la concerte; cândva, în Preoteasa, preferam şi eu să stau aşa) sau în picioare a oferit un spectacol fain, punctul culminant fiind atins spre final când un cuplu a ieşit la dans.
Mysha, glumeţ cum îl ştiu, mă întreba dacă sunt cu maşina când a văzut că am înlocuit berea din prima parte a serii cu suc.
Cam atât despre atmosferă. Acum, deşi am reţinut puţine lucruri despre concert, să încerc câteva vorbe şi despre ce s-a cântat.
Aşa cum deja spuneam s-a cântat în două reprize.
Recitalul lui Dragoş n-a mai fost înainte de pauză cum mă obişnuisem, a fost imediat după pauză. Piesele lui au fost cele obişnuite dar, cu timpul, am înţeles că vrea să-şi facă un repertoriu mai vast. Succes! :) Noutatea de ieri seară este o preluare a unei vechi piese Sarmalele reci, de pe albumul Ţara te vrea prost (1995), Gaşca de la bloc. Mi se pare fain obiceiul de a cânta o piesă de gaşcă în fiecare concert dar, pe cât posibil, de fiecare dată altă piesă. Iar cu Sarmalele reci mi-am amintit de perioada în care terminam liceul, abia îl cunoscusem pe Ştefan, încercam acea ieşire pe munte, de capul meu, din care m-am întors cumva cu coada între picioare după ce urcasem singur din Buşteni în Piatra Arsă şi mi se cam urâse. Chiar dacă atunci nu-i percepeam aşa, acum consider că au fost ani destul de frumoşi...
N-a lipsit purpuriul de munte (parcă puţin mai scurt de data asta), alăturarea Puştoaicei cenacliste de Besamo mucho, Prosopul la care... nu am înţeles exact ce a vrut Mi să sugereze când a spus despre cei care au prosop că acum e momentul să-l scoată. :) Dacă v-aţi gândit şi voi la ce m-am gândit eu... să NU vă fie ruşine! :P Am auzit din nou acea piesă Bosquito în timpul căreia nu mi-am mai amintit de Vera, am mai auzit că... ca Maria nu e nimenea (foarte corectă afirmaţie, mă gândesc la nepoata mea când spun asta), am auzit-o şi pe Valeria pierzându-şi memoria, am auzit publicul în mare formă pe câteva piese (Suntem vise, Şi-am iubit o ardeleancă) situaţie în care un microfon a fost îndreptat spre spectatori, au fost şi momente mai rock.
EDIT: Un moment de care era să uit: Numai una de la Talisman care mi-a picat tare bine pentru că-mi place piesa asta de o grămadă de vreme...
Concertul, pe la miezul nopţii, s-a încheiat cu un bis şi, vorba Sânzianei, era să se lase şi cu tris. :D Curând îmi luam zborul din club şi, în primul sfert de oră din noua zi aterizam cu un taxi acasă. Găsesc lumini aprinse, material de alpinism prin pat aşa că aştept să-şi găsească acesta locul prin rucsac, servesc desertul de la miezul nopţii (şi, culmea, nu mi-a stat în gât :D) după care plonjez în pat şi adorm. Peste câteva ore plecam spre acest rău necesar numit serVICIU...
Şi-am încălecat pe-o şa... şi am râs şi pe ziua de azi aşa... Dacă aşa e astenia de primăvară aş prefera o primăvară veşnică. Totuşi, nici un pic de vară nu-mi strică!
Până la viitoarea poveste, salut! :)
Deşi plecasem de acasă puţin mai târziu decât îmi propusesem, am mers fără grabă până-n club.
EDIT:Pe drum mi-a stat pe creier Vom fi singuri prin văi şi pe creste. Din noi doi va rămâne o poveste. Împreună vom fi şi ne vom iubi
S-a dovedit că am ajuns la ora potrivită. Se adunase deja ceva popor (majoritatea erau chipuri cunoscute) dar odată cu trecerea timpului au sosit noi oameni. Pentru prima dată de când merg eu acolo, vine şi Mysha. Îi spun că mi-a dat idei cu festivalul de la Mioveni. Îmi spune câte ceva pe tema asta, mai discutăm despre una, despre alta (concertul din Iron cu Magda, proiectele Ză` Duff, Elena, alte locuri cu alte cântări). Mai târziu, în pauza concertului, am ocazia să discut cu Sergiu Babei, fost nod pe Bucureşti pentru hărţi-cărţi, acel util proiect al lui Gabi Roşioru. Firesc, am găsit subiecte de interes comun (de la Dinu Mititeanu la alpinet şi la oamenii de munte de pe Dunăre). Tot în pauză Dragoş îmi spunea că m-ar ştii de mult timp deşi, după reperele oferite de el, nu cred să ne fi remarcat înainte de Casa cu prieteni. Oricum, decât să nu ne fi cunoscut deloc, e bine că cunoaştem şi acum. A mai apărut şi ocazia de a juca alt rol decât cele pe care eram obişnuit să le joc la concerte (regizorul Edy a văzut cumva lucrurile, eu m-am lăsat întrodus în joc şi, oarecum surprinzător, m-am simţit destul de bine deşi, presupun, nu a ieşit chiar totul perfect), situaţie în care am văzut lucrurile din altă perspectivă. Publicul, aşezat pe scaune, pe jos (mereu mi-au plăcut oamenii care stau pe jos la concerte; cândva, în Preoteasa, preferam şi eu să stau aşa) sau în picioare a oferit un spectacol fain, punctul culminant fiind atins spre final când un cuplu a ieşit la dans.
Mysha, glumeţ cum îl ştiu, mă întreba dacă sunt cu maşina când a văzut că am înlocuit berea din prima parte a serii cu suc.
Cam atât despre atmosferă. Acum, deşi am reţinut puţine lucruri despre concert, să încerc câteva vorbe şi despre ce s-a cântat.
Aşa cum deja spuneam s-a cântat în două reprize.
Recitalul lui Dragoş n-a mai fost înainte de pauză cum mă obişnuisem, a fost imediat după pauză. Piesele lui au fost cele obişnuite dar, cu timpul, am înţeles că vrea să-şi facă un repertoriu mai vast. Succes! :) Noutatea de ieri seară este o preluare a unei vechi piese Sarmalele reci, de pe albumul Ţara te vrea prost (1995), Gaşca de la bloc. Mi se pare fain obiceiul de a cânta o piesă de gaşcă în fiecare concert dar, pe cât posibil, de fiecare dată altă piesă. Iar cu Sarmalele reci mi-am amintit de perioada în care terminam liceul, abia îl cunoscusem pe Ştefan, încercam acea ieşire pe munte, de capul meu, din care m-am întors cumva cu coada între picioare după ce urcasem singur din Buşteni în Piatra Arsă şi mi se cam urâse. Chiar dacă atunci nu-i percepeam aşa, acum consider că au fost ani destul de frumoşi...
N-a lipsit purpuriul de munte (parcă puţin mai scurt de data asta), alăturarea Puştoaicei cenacliste de Besamo mucho, Prosopul la care... nu am înţeles exact ce a vrut Mi să sugereze când a spus despre cei care au prosop că acum e momentul să-l scoată. :) Dacă v-aţi gândit şi voi la ce m-am gândit eu... să NU vă fie ruşine! :P Am auzit din nou acea piesă Bosquito în timpul căreia nu mi-am mai amintit de Vera, am mai auzit că... ca Maria nu e nimenea (foarte corectă afirmaţie, mă gândesc la nepoata mea când spun asta), am auzit-o şi pe Valeria pierzându-şi memoria, am auzit publicul în mare formă pe câteva piese (Suntem vise, Şi-am iubit o ardeleancă) situaţie în care un microfon a fost îndreptat spre spectatori, au fost şi momente mai rock.
EDIT: Un moment de care era să uit: Numai una de la Talisman care mi-a picat tare bine pentru că-mi place piesa asta de o grămadă de vreme...
Concertul, pe la miezul nopţii, s-a încheiat cu un bis şi, vorba Sânzianei, era să se lase şi cu tris. :D Curând îmi luam zborul din club şi, în primul sfert de oră din noua zi aterizam cu un taxi acasă. Găsesc lumini aprinse, material de alpinism prin pat aşa că aştept să-şi găsească acesta locul prin rucsac, servesc desertul de la miezul nopţii (şi, culmea, nu mi-a stat în gât :D) după care plonjez în pat şi adorm. Peste câteva ore plecam spre acest rău necesar numit serVICIU...
Şi-am încălecat pe-o şa... şi am râs şi pe ziua de azi aşa... Dacă aşa e astenia de primăvară aş prefera o primăvară veşnică. Totuşi, nici un pic de vară nu-mi strică!
Până la viitoarea poveste, salut! :)
miercuri, 23 martie 2011
Proiectul Tivodar în Art Jazz Club (16 februarie 2011)
Din seria mai bine mai târziu decât niciodată, o încercare de descâlcire a celor scrise în timpul concertului Proiectul Tivodar din Art Jazz Club din 16 februarie 2011...
Singura referire la acest concert de până acum este prezentă aici.
S-a nimerit să fie o seară expunere... Nu ştiam mai nimic despre Art Jazz Club... Cea mai puternică idee era povestea unei seri petrecute acolo de Nicoleta în urmă cu vreo 3 ani... Totuşi, conform noii reguli după care încerc să mă ghidez, încerc să merg la concerte şi în alte cluburi decât cele cu care sunt deja obişnuit şi care îmi mai pot oferi puţine surprize... Concertul PT a fost ocazia perfectă pentru o nouă experienţă.
Ajung cu ceva timp înainte de ora la care Ştefan anunţase că va începe concertul. Intru pe uşa care-mi aducea a intrare într-o scară de bloc, văd o scară undeva în dreapta, cobor şi mă trezesc într-un decor destul de sobru, total necunoscut. Mă opresc la bar să mă interesez de bere şi... aflu că aici se joacă după alte reguli în comparaţie cu cluburile mele de suflet (Iron City, Club A, Mojo, El Primer Comandante, Expirat, 100 Crossroads). Dacă în cluburile cu care eram obişnuit se întâmpla să îmi iau de băut şi apoi să-mi caut locul aici servirea este stil restaurant, exact genul de regulă care mă indispune pe mine în mare măsură. Prin urmare, după ce întreb pe unde sunt locurile nerezervate, mă aşez pe o canapea confortabilă apoi o domnişoară plăcută vine şi preia comanda. Cum în locuri noi merg de cele mai multe ori (pre)setat pe bere, meniul mi-a fost recitat în câteva secunde iar alegerea a fost simplă. Până să mă aşez fac deja un schimb de priviri cu Ştefan pe care nu-l mai văzusem/ascultasem de multă vreme. Vine berea, eu studiez locul şi constat că, odată scăpat de prejudecăţi, îmi place atmosfera, decorul, faptul că nu este înghesuială. Aceiaşi domnişoară încasează ceva mai târziu biletul de intrare. Locul se aglomerează (în limita în care poţi să vorbeşti de aglomeraţie acolo), Ştefan îşi găseşte câteva minute să stăm de vorbă, constat că în public sunt câteva chipuri cunoscute care par să-l urmărească pe Tivodar oriunde cântă.
Aşa cum mi se întâmplă de cele mai multe ori când am ocazia să schimb câteva vorbe cu oameni de folk, profit de ocazie pentru a afla ce se mai întâmplă în acea lume. Aud de data asta că Ştefan cântă de 6- 7 ani la chitară (un calcul simplu arată că îl ştiu aproape de la primele lui cântări, cele din Preoteasa, de la vechiul cenaclu 3 Ceasuri Bune, probabil din cauza asta am ajuns să ne simpatizăm reciproc), că plănuieşte să înregistreze cu Alex primul album al Proiectului Tivodar în luna aprilie, că în Ploieşti concertele ies mereu fain (chiar îmi trecuse prin cap să merg la Ploieşti acum câteva săptămâni, pentru un concert de-al lor) dar încă nu se ştie dacă vor participa şi anul acesta la Festivalul Castanilor, că Ştefan "aude" în cântecele lor şi alte instrumente pe care, pe moment, nu le auzim şi noi dar urmează să le... Chiar sunt curios cum va suna Proiectul Tivodar când Alex, pe lângă chitară şi vioară, va poposi şi în faţa pianului. Pe album mi s-a spus că vor apărea ceva invitaţi care vor genera un sunet mai plin. Mai aud că Ştefan şi Alex intenţionează să-şi cumpere nu numai instrumente noi dar şi restul chestiilor necesare pentru concert (microfoane şi alte chestii). Deocamdată a făcut un pas în direcţia asta Alex care a apărut cu o vioară cu un aspect cam ciudat.
Remarc un profil oarecum cunoscut. Fie eram un pic neatent, fie nu era unghiul potrivit, fapt este că nu mi-am dat seama cine e decât când m-a remarcat la rândul lui şi a venit să stăm un pic de vorbă.
-De când fan Tivodar?
-Cred că-l ascult prima dată. M-a convins prietena.
Dacă e să o judec doar din punct de vedere muzical, pot spune că a ajuns pe mâini bune vechiul meu prieten... Discutăm câteva minute de una, de alta... Îi povestesc despre măreţul meu plan şi mă mir că înţelege puţin mai greu decât mă aşteptam despre ce vorbesc.
Ne propunem să ne mai vedem prin ture sau la beri... Totuşi, din experienţă, pot spune că odată cuplaţi oamenii au din ce în ce mai puţin timp de petrecut între prieteni. Mi-a luat ceva timp până să accept chestia asta. În definitiv o relaţie trebuie întreţinută, dezvoltată iar asta... ocupă mult timp. Este firesc să fie aşa. Acum pot accepta că, dincolo de momentele în care am găsit elemente de legătură între noi, prezentul oferă mai puţine ocazii de revedere. Deşi uneori e neplăcut să constaţi că aşa stau lucrurile, este firesc ca fiecare să aibă viaţa lui, priorităţile lui, să ajungă să-i trateze pe ceilalţi ca simple anexe la proiectul personal. Teoria asta o consider valabilă şi acceptabilă pentru încă câţiva oameni (atât bărbaţi cât şi femei) pe care îi vedeam/ auzeam mai des cândva dar cu care acum mă mai văd rar sau deloc. Există relaţii care merg doar atâta vreme cât oamenii implicaţi în ele nu au prea clar propriul proiect personal.
Începe concertul... Au urmat piese proprii şi preluări, altele decât cele care mi- au atras atenţia în acel concert din Expirat de anul trecut. Deşi eram cu notesul pe masă, pentru prima dată la un concert Tivodar, nu mai reuşesc să descifrez prea exact ce încercam să exprim acolo. Prin urmare, textul ar putea să semene tot cu o cronică din amintiri...
Preluările erau de multe ori introduse cu acel "fiecare piesă ne-a adus câte ceva şi sperăm să nu le stricăm prea tare". S-au cântat Soldier of Fortune (una dintre piesele preferate de Alex care a folosit chitara electrică), In the Sunshine Let She`s Gone (cu Alex interpretând la acea ciudată vioară), Who Wants to Live Forever, In My Secret Life (cântată doar de Ştefan, mare amator de Leonard Cohen din câte aud), Nothing Else Matters (le-a ieşit superb!), Working Class Hero... Din muzica noastră a existat o preluare din Doru Stănculescu.
Dintre piesele lor am notat: Acasă, N-ai să vii, Autoportret (cu Alex la vioară), Drumuri, Catalog (interesant prezentată, cu Alex revenit la vioară, pe piesa asta am avut senzaţia că Alex se simte mai bine când cântă la vioară decât atunci când ia chitara în mână, senzaţia asta am avut-o comparând poziţia în care cântă la fiecare instrument, în picioare şi cumva mândru la vioară şi aplecat, cumva absent, la chitară)... când tristeţea se duce...
Singura referire la acest concert de până acum este prezentă aici.
S-a nimerit să fie o seară expunere... Nu ştiam mai nimic despre Art Jazz Club... Cea mai puternică idee era povestea unei seri petrecute acolo de Nicoleta în urmă cu vreo 3 ani... Totuşi, conform noii reguli după care încerc să mă ghidez, încerc să merg la concerte şi în alte cluburi decât cele cu care sunt deja obişnuit şi care îmi mai pot oferi puţine surprize... Concertul PT a fost ocazia perfectă pentru o nouă experienţă.
Ajung cu ceva timp înainte de ora la care Ştefan anunţase că va începe concertul. Intru pe uşa care-mi aducea a intrare într-o scară de bloc, văd o scară undeva în dreapta, cobor şi mă trezesc într-un decor destul de sobru, total necunoscut. Mă opresc la bar să mă interesez de bere şi... aflu că aici se joacă după alte reguli în comparaţie cu cluburile mele de suflet (Iron City, Club A, Mojo, El Primer Comandante, Expirat, 100 Crossroads). Dacă în cluburile cu care eram obişnuit se întâmpla să îmi iau de băut şi apoi să-mi caut locul aici servirea este stil restaurant, exact genul de regulă care mă indispune pe mine în mare măsură. Prin urmare, după ce întreb pe unde sunt locurile nerezervate, mă aşez pe o canapea confortabilă apoi o domnişoară plăcută vine şi preia comanda. Cum în locuri noi merg de cele mai multe ori (pre)setat pe bere, meniul mi-a fost recitat în câteva secunde iar alegerea a fost simplă. Până să mă aşez fac deja un schimb de priviri cu Ştefan pe care nu-l mai văzusem/ascultasem de multă vreme. Vine berea, eu studiez locul şi constat că, odată scăpat de prejudecăţi, îmi place atmosfera, decorul, faptul că nu este înghesuială. Aceiaşi domnişoară încasează ceva mai târziu biletul de intrare. Locul se aglomerează (în limita în care poţi să vorbeşti de aglomeraţie acolo), Ştefan îşi găseşte câteva minute să stăm de vorbă, constat că în public sunt câteva chipuri cunoscute care par să-l urmărească pe Tivodar oriunde cântă.
Aşa cum mi se întâmplă de cele mai multe ori când am ocazia să schimb câteva vorbe cu oameni de folk, profit de ocazie pentru a afla ce se mai întâmplă în acea lume. Aud de data asta că Ştefan cântă de 6- 7 ani la chitară (un calcul simplu arată că îl ştiu aproape de la primele lui cântări, cele din Preoteasa, de la vechiul cenaclu 3 Ceasuri Bune, probabil din cauza asta am ajuns să ne simpatizăm reciproc), că plănuieşte să înregistreze cu Alex primul album al Proiectului Tivodar în luna aprilie, că în Ploieşti concertele ies mereu fain (chiar îmi trecuse prin cap să merg la Ploieşti acum câteva săptămâni, pentru un concert de-al lor) dar încă nu se ştie dacă vor participa şi anul acesta la Festivalul Castanilor, că Ştefan "aude" în cântecele lor şi alte instrumente pe care, pe moment, nu le auzim şi noi dar urmează să le... Chiar sunt curios cum va suna Proiectul Tivodar când Alex, pe lângă chitară şi vioară, va poposi şi în faţa pianului. Pe album mi s-a spus că vor apărea ceva invitaţi care vor genera un sunet mai plin. Mai aud că Ştefan şi Alex intenţionează să-şi cumpere nu numai instrumente noi dar şi restul chestiilor necesare pentru concert (microfoane şi alte chestii). Deocamdată a făcut un pas în direcţia asta Alex care a apărut cu o vioară cu un aspect cam ciudat.
Remarc un profil oarecum cunoscut. Fie eram un pic neatent, fie nu era unghiul potrivit, fapt este că nu mi-am dat seama cine e decât când m-a remarcat la rândul lui şi a venit să stăm un pic de vorbă.
-De când fan Tivodar?
-Cred că-l ascult prima dată. M-a convins prietena.
Dacă e să o judec doar din punct de vedere muzical, pot spune că a ajuns pe mâini bune vechiul meu prieten... Discutăm câteva minute de una, de alta... Îi povestesc despre măreţul meu plan şi mă mir că înţelege puţin mai greu decât mă aşteptam despre ce vorbesc.
Ne propunem să ne mai vedem prin ture sau la beri... Totuşi, din experienţă, pot spune că odată cuplaţi oamenii au din ce în ce mai puţin timp de petrecut între prieteni. Mi-a luat ceva timp până să accept chestia asta. În definitiv o relaţie trebuie întreţinută, dezvoltată iar asta... ocupă mult timp. Este firesc să fie aşa. Acum pot accepta că, dincolo de momentele în care am găsit elemente de legătură între noi, prezentul oferă mai puţine ocazii de revedere. Deşi uneori e neplăcut să constaţi că aşa stau lucrurile, este firesc ca fiecare să aibă viaţa lui, priorităţile lui, să ajungă să-i trateze pe ceilalţi ca simple anexe la proiectul personal. Teoria asta o consider valabilă şi acceptabilă pentru încă câţiva oameni (atât bărbaţi cât şi femei) pe care îi vedeam/ auzeam mai des cândva dar cu care acum mă mai văd rar sau deloc. Există relaţii care merg doar atâta vreme cât oamenii implicaţi în ele nu au prea clar propriul proiect personal.
Începe concertul... Au urmat piese proprii şi preluări, altele decât cele care mi- au atras atenţia în acel concert din Expirat de anul trecut. Deşi eram cu notesul pe masă, pentru prima dată la un concert Tivodar, nu mai reuşesc să descifrez prea exact ce încercam să exprim acolo. Prin urmare, textul ar putea să semene tot cu o cronică din amintiri...
Preluările erau de multe ori introduse cu acel "fiecare piesă ne-a adus câte ceva şi sperăm să nu le stricăm prea tare". S-au cântat Soldier of Fortune (una dintre piesele preferate de Alex care a folosit chitara electrică), In the Sunshine Let She`s Gone (cu Alex interpretând la acea ciudată vioară), Who Wants to Live Forever, In My Secret Life (cântată doar de Ştefan, mare amator de Leonard Cohen din câte aud), Nothing Else Matters (le-a ieşit superb!), Working Class Hero... Din muzica noastră a existat o preluare din Doru Stănculescu.
Dintre piesele lor am notat: Acasă, N-ai să vii, Autoportret (cu Alex la vioară), Drumuri, Catalog (interesant prezentată, cu Alex revenit la vioară, pe piesa asta am avut senzaţia că Alex se simte mai bine când cântă la vioară decât atunci când ia chitara în mână, senzaţia asta am avut-o comparând poziţia în care cântă la fiecare instrument, în picioare şi cumva mândru la vioară şi aplecat, cumva absent, la chitară)... când tristeţea se duce...
La Cordonul ombilical (o piesă cu text fain) ni s-a promis că, în altă ocazie, îl vom vedea pe Alex cântând la pian piesa asta. Auzisem deja că Alex nu este în cea mai bună formă, situaţie în care au considerat că este mai bine să nu experimenteze... am ignorat prea mult elementul conversaţie... între noi cordonul ombilical nu se va tăia niciodată... şi aşa revin amintiri cu ea spunând că NU ne leagă un cordon ombilical...
A urmat o piesă care mi-a amintit de Pescăruş de la Ţapinarii după care am auzit o parte a Odei în metru antic. Mai târziu, o piesă mai nouă în formula Ştefan+ Alex, Nerostitul... şi liberi veţi fi să ucideţi ce nu puteţi îmblânzi... apoi, pentru prima dată prezentată în public, o piesă la care trupa încă lucrează, Umbra, cântată acum doar de Ştefan.
A urmat pauza în timpul căreia s-au depărtat singurele persoane din public care au deranjat (dacă aş fi fost doar eu deranjat puteam presupune că sunt exagerat de supărăcios dar am mai văzut spectatori strâmbând din nas privind către ele), două fete care, de când s-au aşezat, exact în faţa mea, au vorbit într-una deranjând într-o oarecare măsură ceilalţi spectatori veniţi să asculte muzică, nu vorbe. Ce bine! :)
Îmi curge nasul din ce în ce mai deranjant, aş mai bea ceva, întreb de ceva fierbinte şi, având de ales, cer un ceai.
Spre final, înainte de anunţul care mi-a smuls o onomatopee fericită despre concertul Cantos la care ar fi fost fain să ajung dar n-am ajuns, Oameni de lut... ai libertate dar nu eşti liber... o altă viaţă să-ţi convină...
Mă pregătesc de plecare. Constat că stăpânesc în mică măsură gesturile mărunte care fac omul de la bar să simtă că ai ceva să-i spui dar, deşi m-am simţit mai puţin confortabil, am constatat că stângăciile mele n-au reprezentat pentru nimeni un capăt de ţară. Nici măcar pentru mine... :)
Plec din AJC, constat că mai am chef de cântare aşa că mă mut în Iron City unde am mai petrecut câteva clipe faine.
De ce o astfel de cronică întârziată? Simplu! Pentru că Ştefan merită o cronică, chiar şi aşa, mult mai târziu decât obişnuiam s-o scriu în alte ocazii...
Sunt ocupat cu altceva în seara asta deci nu pot merge la concertul din Preoteasa cu el, Alex, Ada Milea şi încă un nume dar am simţit nevoia să scriu despre el de ziua lui.
La mulţi ani, Ştefan Tivodar!
luni, 21 martie 2011
Adrenalină sau anxietate sănătoasă sau evadare involuntară din obişnuit...
... sau un oraş urât populat de oameni frumoşi...
Se făcea că era sâmbătă, că eram puţin obosit după o seară prelungită, că eram (aparent) într-o mică întârziere, că eram proaspăt spălat şi schimbat (că în timpul săptămânii fie nu apuci din cauza oboselii, fie o faci mai rar, fie constaţi că s-a oprit apa caldă când ajungi acasă) şi de câteva minute plecat de acasă. Ei bine, ceasul rău, pisica 13 sau secunda de depresie care îngreunează picioarele, sau gramul de neatenţie sau poate anticiparea unei îndrăgostiri (deşi aici galeria ar putea să mă atenţioneze: n-ai de cine domnule, n-ai de cine! :D), nu ştiu nici eu cauza exactă dar... oricare ar fi fost a avut ca consecinţă o prăbuşire (nu, nu era o prăbuşire de la etajul 10, era una mai cumsecade, din seria bum, aaaaa! :P).
Acum ar fi frumos să închei textul şi să vă las să faceţi scenarii. :) Totuşi, pentru că obişnuiesc să fiu destul de concret în exprimare, voi continua cu detalii.
Eram deci angajat în traversarea unei şosele cu circulaţia în ambele sensuri, cu linii de tramvai pe mijloc. Mă simţeam pe teren supercunoscut (doar trec pe acolo, aproape pe aceleaşi urme, de 5 ori pe săptămână) dar, după cum spuneam, eram ceva mai grăbit decât de obicei pentru că, în mod subiectiv, mă simţeam în întârziere. Trec uşor primul sens (sâmbătă, trafic lejer, trecere de pietoni, înţelegeţi voi) ajung la linia tramvaiului, văd tramvaiul departe în stânga, văd liber pe sensul celălalt şi... mă trezesc pe jos.
Aici intervine adrenalina sau anxietatea sănătoasă (destul de clar descrisă într-o carte), concepte pe care încep să le înţeleg. Care-i treaba cu anxietatea sănătoasă? Este vorba de acel impuls care te face să reacţionezi rapid şi corect în situaţii posibil riscante. Este vorba de acel moment în care inconştientul preia controlul şi te ajută să faci exact ceea ce trebuie. Este... cazul să mă opresc cu teoria.
Ei bine, nu mi-am dat seama exact de ce am ajuns jos (poate mă-mpiedicasem, poate m-a ajutat să cad faptul că eram cu mâinile în buzunare, poate a fost o formă de leşin sau cine ştie ce altceva) dar primele reacţii au fost corecte, zic eu. M-am ridicat rapid, am privit scurt palma pe care căzusem, am dat la o parte noroiul şi am constatat că nu sângerează apoi am traversat mai departe. Un om care întâmplător traversa paralel cu mine a reprezentat o surpriză plăcuta:
-Sunteţi OK? Pot să vă ajut cu ceva?
-Sunt OK, mă descurc. Oricum, mulţumesc pentru...
-N-aveţi pentru ce
Odată ajuns la trotuar nu am sesizat nici aspectul, nici direcţia în care s-a îndreptat omul. Mi-am dat seama că, deşi nu găsisem cuvântul potrivit pentru a încheia propoziţia (acum, la rece, am găsit trei cuvinte potrivite: interes, grijă, atenţie), mesajul meu suna liniştitor.
Într-o lume în care se spune că nimănui nu-i pasă de omul de alături, genul de mic accident pe care l-am trăit eu dovedeşte că percepţia acestui total dezinteres este contrazisă în situaţii cât se poate de concrete. Altfel spus, în situaţia mea, simţul comun ar fi sugerat că acel om şi-ar fi văzut de drum fără să-ntoarcă măcar capul spre mine. De aici ideea subtitlului despre oraşul urât (mâzga din mijlocul asfaltului şi câte alte aspecte mai puţin legate de ce scriu eu acum) populat de oameni frumoşi (care îşi rup din timpul şi din graba lor când omul de alături pare să aibă nevoie de ajutor).
Aflat deja pe teren sigur mă privesc mai atent. Constat că sunt murdar de noroi aproape pe tot piciorul stâng. Scot un şerveţel de hârtie şi-mi şterg mai bine palma. Mă gândesc că ar fi prins bine şi un şerveţel umed dar... nu poţi avea mereu cu tine toate lucrurile care ar putea fi necesare. Îmi văd de drum, pentru că ţinta era clară şi era de preferat s-o ating. Cobor la metrou, observ că nici geaca nu a scăpat nemurdărită. Abia o spălasem cu câteva zile în urmă... Blugii erau la rândul lor proaspăt spălaţi. În altă perioadă a vieţii aş fi fost probabil furios din cauza asta. Acum mi-am amintit doar că am spaţiu suficient pe sârma de rufe şi mi-am spus că problema se va rezolva fără mare efort. Doar s-au inventat maşinile de spălat, nu-i aşa?
Deşi eram un pic jenat de aspectul meu, m-am concentrat pe latura fizică încercând să-mi dau seama dacă mă doare ceva. Din fericire nu durea nimic la modul cu adevărat deranjant. Totuşi, faţă de momentul căderii, acum părea să doară puţin piciorul (aici cred că îşi demonstrează valabilitatea acea teorie despre adrenalina care, pentru câteva secunde, te face să nu simţi durere astfel încât să poţi acţiona într-un moment critic în care, dacă ar fi prezentă şi durerea, te-ar lăsa aproape paralizat) aşa că m-am aşezat, am încercat să suflec pantalonul apoi mi-am privit genunchiul (culmea! genunchiul stâng...) care părea un pic julit. Vă daţi seama că nu merg prin oraş cu pansamentele şi dezinfectantul după mine aşa că am aplicat cea mai rapidă soluţie. Unii spun că e şi eficientă. Am curăţat locul cu puţină salivă, am tras pantalonul la loc apoi mi-am văzut de drum.
Nu mi-am pus prea multe întrebări, n-am căutat explicaţii. Am preferat să pun totul pe seama întâmplării. Am văzut căzătura ca pe o lebădă neagră. M-am gândit că, pentru o vreme, voi fi puţin timorat trecând iar şi iar prin acel loc dar, în urma unor experienţe anterioare mai mult sau mai puţin asemănătoare, am constatat că este puţin probabil să dezvolt o obsesie pe tema asta. Va trece!
Merg mai departe, rezolv ce aveam de rezolvat, întâlnesc oameni. Nu mi se cer explicaţii, nu mi se plânge de milă, nu se panichează nimeni. O reacţie calmă, într-o situaţie care se calmase deja cu multe minute în urmă. La final o întrebare scurtă: Şi totuşi, ce s-a întâmplat? Explic relaxat în câteva secunde şi trag concluzia:
-Se mai întâmplă din când în când dar e de preferat să se întâmple cât mai rar.
-E de preferat...
Simţind momentul care deja devenea amuzant intru în joc şi închei zâmbind:
-Trebuie, domnule! Trebuie!
Ajung acasă, mă studiez mai atent, mai găsesc o julitură aparent inexplicabilă (o mică rană rotundă cauzată de o capsă de la blugi care, în cădere, a presat puternic pielea; se pare că am căzut într-o poziţie destul de ciudată), spăl, dezinfectez, pansez şi aproape uit incidentul.
Acum aştept să se închidă micile răni şi-mi văd de viaţă.
La fel am procedat şi data trecută, după un alt mic accident.
Comentariile catastrofice legate de ce s-ar fi putut întâmpla în cazul celui mai rău scenariu posibil le las pe seama altora. Eu prefer să-mi imaginez că următorul incident se va petrece după un interval suficient de mare de timp care să-mi permită să nu fac legături între cele două momente. Asta dacă se va mai petrece vreodată.
Stoian G. Bogdan- Nu- ştiu- câte- zile
Abia venisem din concediu iar Mircea părea să-mi reproşeze că nu am spus că plec. E adevărat, dacă înainte făceam conversaţie pe tema concediului cu orice coleg care-mi pica în faţa ochilor, acum am preferat să anunţ doar persoanele direct interesate de asta prin natura colaborării dintre mine şi ei (2 şefi, o secretară, o colegă şi atât, cred) şi apoi să plec pur şi simplu.
Ei bine, revenind la Mircea, am înţeles câteva minute mai târziu că nu era supărat. Mi-a amintit de cartea despre care-mi vorbise înainte să plec în concediu (eu uitasem cu desăvârşire de ea) şi mi-a spus că o are la birou încă din prima mea zi de concediu. Mi-a adus-o şi... am constatat că e ceva ciudat cu ea... Autorul, poet premiat de Uniunea Scriitorilor, avocat, mi se povestise că scrie de data asta într-un stil dur care nu pare să aibă nicio legătură cu poezia. Limbajul folosit l-am dedus din faptul că, pe coperta a patra, Vakulovski prezenta în câteva cuvinte cartea lui SGB. Faptul că volumul este publicat de Editura Trei mi-a folosit totuşi pentru a acorda cărţii prezumpţia de merită citită.
Ieri am terminat-o şi poate mi-aş fi permis să las nescris textul acesta dacă nu ar fi existat acel fragment despre Veneţia pe care l-am trăit cu tristeţe. Mă nemulţumeşte faptul că, în rarele ocazii în care aud sau citesc ceva despre Veneţia, gândul fuge imediat la vizita pe care a făcut-o ea împreună cu iubita în acest romantic (zică-se) oraş, vizită în care, scria ea, nu şi-au permis o plimbare cu gondola preferând ele atunci mai ieftinul vaporetto. Totuşi, prefer o tristeţe de câteva minute în locul vârtejului paralizant de sentimente pe care îl trăiam cu ceva vreme în urmă în astfel de ocazii. Deşi mi-ar plăcea să nu fie aşa, îmi imaginez că voi reuşi să percep într-un mod plăcut Veneţia doar după ce va (re)apărea ea (o ea oarecare care ar putea apărea de nicăieri sau, dat fiind că am cunoscut totuşi destule femei care-mi stârnesc amintiri plăcute, o ea care ar putea reveni în viaţa mea) şi ne vom permite propria noastră călătorie la Veneţia. Asta chiar sună a vis frumos... :)
Ei bine, revenind la Mircea, am înţeles câteva minute mai târziu că nu era supărat. Mi-a amintit de cartea despre care-mi vorbise înainte să plec în concediu (eu uitasem cu desăvârşire de ea) şi mi-a spus că o are la birou încă din prima mea zi de concediu. Mi-a adus-o şi... am constatat că e ceva ciudat cu ea... Autorul, poet premiat de Uniunea Scriitorilor, avocat, mi se povestise că scrie de data asta într-un stil dur care nu pare să aibă nicio legătură cu poezia. Limbajul folosit l-am dedus din faptul că, pe coperta a patra, Vakulovski prezenta în câteva cuvinte cartea lui SGB. Faptul că volumul este publicat de Editura Trei mi-a folosit totuşi pentru a acorda cărţii prezumpţia de merită citită.
Ieri am terminat-o şi poate mi-aş fi permis să las nescris textul acesta dacă nu ar fi existat acel fragment despre Veneţia pe care l-am trăit cu tristeţe. Mă nemulţumeşte faptul că, în rarele ocazii în care aud sau citesc ceva despre Veneţia, gândul fuge imediat la vizita pe care a făcut-o ea împreună cu iubita în acest romantic (zică-se) oraş, vizită în care, scria ea, nu şi-au permis o plimbare cu gondola preferând ele atunci mai ieftinul vaporetto. Totuşi, prefer o tristeţe de câteva minute în locul vârtejului paralizant de sentimente pe care îl trăiam cu ceva vreme în urmă în astfel de ocazii. Deşi mi-ar plăcea să nu fie aşa, îmi imaginez că voi reuşi să percep într-un mod plăcut Veneţia doar după ce va (re)apărea ea (o ea oarecare care ar putea apărea de nicăieri sau, dat fiind că am cunoscut totuşi destule femei care-mi stârnesc amintiri plăcute, o ea care ar putea reveni în viaţa mea) şi ne vom permite propria noastră călătorie la Veneţia. Asta chiar sună a vis frumos... :)
Să revin totuşi la Nu- ştiu- câte- zile (Stoian G. Bogdan, Editura Trei, 2010) şi să spun că, statistic, aş putea spune că este o carte cu 4 crime, un accident de circulaţie mortal, o sinucidere şi un viol strecurate printre bătăi, orgolii, crimă organizată, secvenţe aproape pornografice, idei preconcepute, ceva metafore, o doză de romantism (despre care mă mir că şi-a găsit locul într-o astfel de carte) şi un pic de poezie care... nu prea se potriveşte cu ideea de poezie pe care o accept eu.
Am identificat şi mici porţii de filozofie de maidan, secvenţe care, fără să fie geniale, reuşesc să aducă o doză de echilibru într-o carte dominată de trăirea violentă, pe negândite. Un fragment demn de reţinut din acest punct de vedere se află chiar la pagina 100:
"Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important şi fix când eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un bestseller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă - povestea să fie mişto"
Poezia este reprezentată într-un mod dubios, zic eu (îmi place să cred că nu aşa ceva a premiat Uniunea Scriitorilor dar... se poate verifica pe blogul autorului) după pagina 174 iar metaforele par să fie mai prezente în paginile de final.
Există în carte şi un haios joc al emoticon-urilor la fel cum, în unele capitole, este practicat jocul textului neterminat. Prima dată am crezut că este greşeală de tipar dar, când am văzut că aspectul acesta se repetă, mi-am dat seama că textul neterminat este folosit pentru a pune pe gânduri, pentru a-ţi lăsa, ca cititor, libertatea de a-ţi imagina sau ceva de genul acesta. Îmi aduc aminte că am mai întâlnit tehnica asta şi într-un volum de Cărtărescu...
Epilogul pare partea cea mai raţională. Nu e de mirare că se termină aşa:
"În mod sigur şcoala a fost mereu asul din mâneca mea ;)
În
SFÂRŞIT..."
La concluzia asta e posibil să ajung şi eu cândva...
vineri, 18 martie 2011
Aproximativ aceiaşi Casă cu prieteni în altă casă (Casa cu prieteni în Indie Club- 17 martie 2011)
Altă casă, componenţă îmbunătăţită (a plecat Afti la Cluj dar... au venit alţi doi oameni în locul lui), un sunet mai plin, un nou concert Casa cu prieteni. Aşa ar suna un rezumat al serii de ieri. Persoanele cu mai puţină răbdare se pot opri aici. În schimb, persoanele cu mai multă răbdare sau care sunt pur şi simplu curioase pot citi şi rândurile care urmează.
După 2 luni fără concerte Casa cu prieteni, timp în care lor li s-a făcut dor de public iar publicului, într-o oarecare măsură, i s-a făcut dor de ei, vine anunţul foarte fain conceput preluat atât pe blogurile oamenilor din trupă cât şi pe site-urile gen 24 Fun.
Pentru că, după cum scria un spectator de la Folk frate pe blogul său, ochii care nu se uită se văd, mi-am propus să merg şi eu la concert dacă pregătirile pentru Etna nu impun să rămân acasă pentru a încurca şi eu cu câte ceva (pardon, pentru a da o mână de ajutor). Ajung aseară acasă, mă asigur că bagajele se fac şi în lipsa mea, trimit un e-mail în care încerc să lămuresc o problemă despre care, probabil, voi scrie cândva şi aici, mă mai sucesc puţin prin casă apoi, cu notesul, pixul şi harta zonei în care se află clubul în buzunar plec făcându-i în ciudă vremii umede care parcă insista să mă ţină-n casa cu neamuri. Îmi găsesc şi un drum care să evite str. Mătăsari, pe care treceam doar în serile de folk din primăvara trecută. Faine amintiri am de atunci! :) Găsesc cel mai potrivit drum în condiţiile în care s-a nimerit să traversez la Iancului de la tramvai spre stânga. Ajung acolo după ce recunosc câteva puncte găsite pe google maps. Exact la intrarea pe Inişor (mi-am amintit că pe aici funcţiona cândva studioul de înregistrări al lui Vali Sterian) mă latră un câine dintr-o curte moment în care îmi dau seama că sunt aproape ajuns.
Intru pe porţile colorate ale Indie Club, îmi dau seama că vara poate fi tare plăcut să stai la o bere pe terasă, studiez casa în căutarea intrării, până la urmă găsesc o uşă, întreb de concert şi... în câteva secunde coboram scările şi, după ce-l salut pe Dragoş, descopăr o incintă mică, înghesuită chiar care, la prima vedere, m-a făcut să strâmb puţin din nas. Constat că bar e doar sus aşa că-mi găsesc un loc apoi urc după bere. Observ cu plăcere că există agăţători pentru haine pe pereţi. Îmi deleg hainele groase să-şi ia ţeapă în locul meu apoi încerc să mă acomodez cu masa joasă, scaunul jos şi... pernuţa de sub fund. Pentru orice eventualitate îmi aşez la îndemână pixul şi notesul apoi încep să beau.
Muzica era bună, cu mult Phoenix în program. Trupa nu părea să fi urcat pe scenă pentru probele de sunet. O voce din public constata că e 9 şi ceva iar concertul... încă nu începuse. Peste puţin timp apare Mi...
-Mă bucur că ai venit. Acum să sperăm că putem să şi cântăm. Nu merge sunetul. A căzut şi curentul de câteva ori. A venit şi patronul clubului să vadă ce se poate face.
-Dacă nu merge sunetul atunci ne aşezăm toţi pe jos în jurul scenei şi ascultăm ca la cabană.
-Ne-am gândit şi noi la asta dar e mai greu aşa. E şi fum...
-Da, cu fum e mai greu să ţină vocile... Oricum, important e să nu se strice vreun echipament din cauza căderilor de curent. Din ce-mi spunea Ştefan Tivodar cândva, nu sunt deloc ieftine.
Începe concertul, se umple locul cât de cât (în ciuda spaţiului mic tot ar mai fi încăput câţiva oameni), încet dar sigur atmosfera se încălzeşte. Nu trece mult timp până încep să notez. Eram convins că nu mai ascultasem până atunci Oameni răi dar... cred că m-am înşelat. Mai târziu am fost convins că am mai auzit piesa asta şi în alte concerte... Noi doi cred că facem parte din acelaşi soi de oameni răi... Ascultând asta m-am gândit că m-aş putea considera o parte a unui cuplu de oameni răi dacă mă alătur unei anume persoane. Mi s-a părut destul de haioasă ideea. E rea, sunt rău, lumea ne încape pe amândoi, nu e nicio catastrofă...
În condiţiile astfel create... poate să vină şi primăvara sub forma toamnei modificate pentru a chema soarele, căldura, albastrul şi... ieşirile la un tip sau altul de plimbare. Să mă depărtez de tine-aş vrea, dar nu pot mai mult de atât... Ei bine, un fragment din piesa asta a constituit obsesia muzicală a dimineţii... Şi ce mă alinţi, şi ce mă mai minţi... Brrrrr! Acum îmi aduc aminte de nişte mincinoase (măcar în parte) zile răsfăţate. Dar sunt în curs de decatastrofizare şi alea...
Mai târziu... mi-am amintit de acea copilă frumoasă şi zăpăcită numită Vera. Casa cu prieteni au preluat o piesă Bosquito, Pas cu pas. Mi-am amintit de Vera care mi-a dat cândva să ascult Ocean sau Două mâini sau... nu mai ţin minte acum cum se chema piesa şi... m-a surprins foarte tare după ce mi-a spus că am ascultat Bosquito. Nu credeam atunci, în vara 2002, că Bosquito cântă şi chestii sensibiloase.
Mi: Urmează două piese tocmai bune pentru atmosfera asta intimă... Şi urmează Besame mucho (iar îmi amintesc acel articol al lui Cosaşu în care am citit pentru prima dată despre acest celebru cântec) şi Puştoaico, pe care am perceput-o cumva personal dar care m-a şi amuzat dat fiind că mi-am amintit varianta Folk frate cu m-ai înşelat cu seminţele... :D
Înainte de pauză (tocmai bună pentru aprovizionare şi eliminare de lichide) a existat deja obişnuitul recital al lui Dragoş, cel care, din baia cu prieteni, se îndreaptă încet dar sigur spre sufrageria cu prieteni. :) După o piesă de gaşcă pe care publicul părea să simtă ceva a urmat o primă audiţie despre o altă ea care, cândva, reprezenta ceva în viaţa mea... Ei bine, i se potriveşte foarte bine este foarte greu să dai din şunci pe munte celei care, în vara 2009, declara că ar vrea să ne însoţească în Ceahlău. Totuşi, recunosc că acest comentariu răutăcios este într-o oarecare măsură din seria strugurii sunt acrii... La final notam că piesa pare puţin cam prea misogină. :) În acelaşi registru gras (bineeeee! hai să scot gras şi să-l înlocuiesc cu corpolent! :D) s-a încadrat şi Balada gogoşarului. După ea a urmat un Joc în care are loc şi o siluetă perfectă, chiar dacă vocea e infectă. Sigur nu era vorba de omul de pe scenă pentru că silueta nu i-am studiat-o dar vocea, chiar dacă nu e perfectă, este numai bună pentru astfel de cântări.
La revenirea pe scenă a Casei cu prieteni în formulă completă am constatat că, pe Nebunie, Mi nu renunţă la pietrele pe care le reţinusem de la cântarea din Mojo din octombrie 2010 (se poate căuta cronica în arhiva blogului). Puţin mai târziu a revenit purpuriul de munte. :) Iar spre miezul nopţii... Fiecare zi fără tine... Am simţit că piesa asta îmi este dedicată. :)
Pe parcursul serii m-am gândit că ar fi plăcut să mă însoţească cândva la un concert Casa cu prieteni o fiinţă drăgălaşă pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de vreme dar pe care sper s-o revăd până la urmă.
Mă retrag din clubul în care am făcut mici boacăne uitându-mă pe afişele concertelor următoare. Sâmbătă e seară folk, azi era ceva cu o Dilemă (nu am reţinut exact dar... oricum nu puteam ajunge pentru că am o lucrare întârziată pe care vreau s-o aduc în seara asta aproape de final), marţea mi se pare că e seară folk cu Vampiru (pe care nu l-am mai ascultat de o grămadă de vreme, de la o seară cu cântece de munte în Mojo, cred).
Tot despre concerte viitoare, chiar Casa cu prieteni anunţă ceva pentru joia următoare. E de urmărit pagina lor de Facebook sau... programul din EPC. :D
Este un pic aiurea faptul că, în unele seri, dacă vreau neapărat să ies pe undeva, oferta este atât de consistentă încât devine greu de ales. Ca exemplu, pe 23 martie avem atât concert Magda Puskas în Iron City cât şi concert Ada Milea, Proiectul Tivodar şi încă un nume în Preoteasa. Unde să mergi? Că ofertele sunt în egală măsură de tentante! Acum m-am uitat şi la programul din El Primer Comandante şi am găsit concert Dragoş Boeru miercuri...
Mâine, 19 martie, pe lângă deja pomenitul concert folk din Indie există şi aniversarea Semne din Evarză (rectific; conform celor scrise aici, aniversarea Semne este pe 22 martie, marţi, la concurenţă cu seara folk din Mojo şi cu seara de teatru din Lăptărie).
Şi astfel de situaţii apar din ce în ce mai des. Este bine că se mişcă folk-ul dar... este pe zi ce trece mai greu de ales unde mergi. Eu am început să aleg uneori după locul unde se ţine concertul. Aşa s-a nimerit să ajung în Art Jazz Club la concertul Proiectul Tivodar de acum câteva săptămâni, aşa s-a nimerit să ajung aseară în Indie. Aleg uneori locuri noi din dorinţa de a mă expune la diversitate şi în încercarea de a mă simţi bine în locuri necunoscute.
Ajung acasă pe la 1 noaptea după ce pe drum îmi arunc iar o privire către acel bloc de pe Iancului. Mă strecor în pat pe lângă rucsacul lui Daniel pregătit de drum după ce mănânc două bucăţi de Nestle After Eight. Dorm până pe la 7 apoi mă pregătesc de muncă...
După 2 luni fără concerte Casa cu prieteni, timp în care lor li s-a făcut dor de public iar publicului, într-o oarecare măsură, i s-a făcut dor de ei, vine anunţul foarte fain conceput preluat atât pe blogurile oamenilor din trupă cât şi pe site-urile gen 24 Fun.
Pentru că, după cum scria un spectator de la Folk frate pe blogul său, ochii care nu se uită se văd, mi-am propus să merg şi eu la concert dacă pregătirile pentru Etna nu impun să rămân acasă pentru a încurca şi eu cu câte ceva (pardon, pentru a da o mână de ajutor). Ajung aseară acasă, mă asigur că bagajele se fac şi în lipsa mea, trimit un e-mail în care încerc să lămuresc o problemă despre care, probabil, voi scrie cândva şi aici, mă mai sucesc puţin prin casă apoi, cu notesul, pixul şi harta zonei în care se află clubul în buzunar plec făcându-i în ciudă vremii umede care parcă insista să mă ţină-n casa cu neamuri. Îmi găsesc şi un drum care să evite str. Mătăsari, pe care treceam doar în serile de folk din primăvara trecută. Faine amintiri am de atunci! :) Găsesc cel mai potrivit drum în condiţiile în care s-a nimerit să traversez la Iancului de la tramvai spre stânga. Ajung acolo după ce recunosc câteva puncte găsite pe google maps. Exact la intrarea pe Inişor (mi-am amintit că pe aici funcţiona cândva studioul de înregistrări al lui Vali Sterian) mă latră un câine dintr-o curte moment în care îmi dau seama că sunt aproape ajuns.
Intru pe porţile colorate ale Indie Club, îmi dau seama că vara poate fi tare plăcut să stai la o bere pe terasă, studiez casa în căutarea intrării, până la urmă găsesc o uşă, întreb de concert şi... în câteva secunde coboram scările şi, după ce-l salut pe Dragoş, descopăr o incintă mică, înghesuită chiar care, la prima vedere, m-a făcut să strâmb puţin din nas. Constat că bar e doar sus aşa că-mi găsesc un loc apoi urc după bere. Observ cu plăcere că există agăţători pentru haine pe pereţi. Îmi deleg hainele groase să-şi ia ţeapă în locul meu apoi încerc să mă acomodez cu masa joasă, scaunul jos şi... pernuţa de sub fund. Pentru orice eventualitate îmi aşez la îndemână pixul şi notesul apoi încep să beau.
Muzica era bună, cu mult Phoenix în program. Trupa nu părea să fi urcat pe scenă pentru probele de sunet. O voce din public constata că e 9 şi ceva iar concertul... încă nu începuse. Peste puţin timp apare Mi...
-Mă bucur că ai venit. Acum să sperăm că putem să şi cântăm. Nu merge sunetul. A căzut şi curentul de câteva ori. A venit şi patronul clubului să vadă ce se poate face.
-Dacă nu merge sunetul atunci ne aşezăm toţi pe jos în jurul scenei şi ascultăm ca la cabană.
-Ne-am gândit şi noi la asta dar e mai greu aşa. E şi fum...
-Da, cu fum e mai greu să ţină vocile... Oricum, important e să nu se strice vreun echipament din cauza căderilor de curent. Din ce-mi spunea Ştefan Tivodar cândva, nu sunt deloc ieftine.
Începe concertul, se umple locul cât de cât (în ciuda spaţiului mic tot ar mai fi încăput câţiva oameni), încet dar sigur atmosfera se încălzeşte. Nu trece mult timp până încep să notez. Eram convins că nu mai ascultasem până atunci Oameni răi dar... cred că m-am înşelat. Mai târziu am fost convins că am mai auzit piesa asta şi în alte concerte... Noi doi cred că facem parte din acelaşi soi de oameni răi... Ascultând asta m-am gândit că m-aş putea considera o parte a unui cuplu de oameni răi dacă mă alătur unei anume persoane. Mi s-a părut destul de haioasă ideea. E rea, sunt rău, lumea ne încape pe amândoi, nu e nicio catastrofă...
În condiţiile astfel create... poate să vină şi primăvara sub forma toamnei modificate pentru a chema soarele, căldura, albastrul şi... ieşirile la un tip sau altul de plimbare. Să mă depărtez de tine-aş vrea, dar nu pot mai mult de atât... Ei bine, un fragment din piesa asta a constituit obsesia muzicală a dimineţii... Şi ce mă alinţi, şi ce mă mai minţi... Brrrrr! Acum îmi aduc aminte de nişte mincinoase (măcar în parte) zile răsfăţate. Dar sunt în curs de decatastrofizare şi alea...
Mai târziu... mi-am amintit de acea copilă frumoasă şi zăpăcită numită Vera. Casa cu prieteni au preluat o piesă Bosquito, Pas cu pas. Mi-am amintit de Vera care mi-a dat cândva să ascult Ocean sau Două mâini sau... nu mai ţin minte acum cum se chema piesa şi... m-a surprins foarte tare după ce mi-a spus că am ascultat Bosquito. Nu credeam atunci, în vara 2002, că Bosquito cântă şi chestii sensibiloase.
Mi: Urmează două piese tocmai bune pentru atmosfera asta intimă... Şi urmează Besame mucho (iar îmi amintesc acel articol al lui Cosaşu în care am citit pentru prima dată despre acest celebru cântec) şi Puştoaico, pe care am perceput-o cumva personal dar care m-a şi amuzat dat fiind că mi-am amintit varianta Folk frate cu m-ai înşelat cu seminţele... :D
Înainte de pauză (tocmai bună pentru aprovizionare şi eliminare de lichide) a existat deja obişnuitul recital al lui Dragoş, cel care, din baia cu prieteni, se îndreaptă încet dar sigur spre sufrageria cu prieteni. :) După o piesă de gaşcă pe care publicul părea să simtă ceva a urmat o primă audiţie despre o altă ea care, cândva, reprezenta ceva în viaţa mea... Ei bine, i se potriveşte foarte bine este foarte greu să dai din şunci pe munte celei care, în vara 2009, declara că ar vrea să ne însoţească în Ceahlău. Totuşi, recunosc că acest comentariu răutăcios este într-o oarecare măsură din seria strugurii sunt acrii... La final notam că piesa pare puţin cam prea misogină. :) În acelaşi registru gras (bineeeee! hai să scot gras şi să-l înlocuiesc cu corpolent! :D) s-a încadrat şi Balada gogoşarului. După ea a urmat un Joc în care are loc şi o siluetă perfectă, chiar dacă vocea e infectă. Sigur nu era vorba de omul de pe scenă pentru că silueta nu i-am studiat-o dar vocea, chiar dacă nu e perfectă, este numai bună pentru astfel de cântări.
La revenirea pe scenă a Casei cu prieteni în formulă completă am constatat că, pe Nebunie, Mi nu renunţă la pietrele pe care le reţinusem de la cântarea din Mojo din octombrie 2010 (se poate căuta cronica în arhiva blogului). Puţin mai târziu a revenit purpuriul de munte. :) Iar spre miezul nopţii... Fiecare zi fără tine... Am simţit că piesa asta îmi este dedicată. :)
Pe parcursul serii m-am gândit că ar fi plăcut să mă însoţească cândva la un concert Casa cu prieteni o fiinţă drăgălaşă pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de vreme dar pe care sper s-o revăd până la urmă.
Mă retrag din clubul în care am făcut mici boacăne uitându-mă pe afişele concertelor următoare. Sâmbătă e seară folk, azi era ceva cu o Dilemă (nu am reţinut exact dar... oricum nu puteam ajunge pentru că am o lucrare întârziată pe care vreau s-o aduc în seara asta aproape de final), marţea mi se pare că e seară folk cu Vampiru (pe care nu l-am mai ascultat de o grămadă de vreme, de la o seară cu cântece de munte în Mojo, cred).
Tot despre concerte viitoare, chiar Casa cu prieteni anunţă ceva pentru joia următoare. E de urmărit pagina lor de Facebook sau... programul din EPC. :D
Este un pic aiurea faptul că, în unele seri, dacă vreau neapărat să ies pe undeva, oferta este atât de consistentă încât devine greu de ales. Ca exemplu, pe 23 martie avem atât concert Magda Puskas în Iron City cât şi concert Ada Milea, Proiectul Tivodar şi încă un nume în Preoteasa. Unde să mergi? Că ofertele sunt în egală măsură de tentante! Acum m-am uitat şi la programul din El Primer Comandante şi am găsit concert Dragoş Boeru miercuri...
Mâine, 19 martie, pe lângă deja pomenitul concert folk din Indie există şi aniversarea Semne din Evarză (rectific; conform celor scrise aici, aniversarea Semne este pe 22 martie, marţi, la concurenţă cu seara folk din Mojo şi cu seara de teatru din Lăptărie).
Şi astfel de situaţii apar din ce în ce mai des. Este bine că se mişcă folk-ul dar... este pe zi ce trece mai greu de ales unde mergi. Eu am început să aleg uneori după locul unde se ţine concertul. Aşa s-a nimerit să ajung în Art Jazz Club la concertul Proiectul Tivodar de acum câteva săptămâni, aşa s-a nimerit să ajung aseară în Indie. Aleg uneori locuri noi din dorinţa de a mă expune la diversitate şi în încercarea de a mă simţi bine în locuri necunoscute.
Ajung acasă pe la 1 noaptea după ce pe drum îmi arunc iar o privire către acel bloc de pe Iancului. Mă strecor în pat pe lângă rucsacul lui Daniel pregătit de drum după ce mănânc două bucăţi de Nestle After Eight. Dorm până pe la 7 apoi mă pregătesc de muncă...
miercuri, 16 martie 2011
De-o vârstă...
Am auzit de ea încă din perioada liceului, din revistele pentru adolescenţi care se tipăreau pe atunci. Mi de părea o fiinţă genială. Ei bine, trec anii şi... aproape că nu trec câteva luni fără să aflu de un alt proiect de-al ei. Poate n-aş fi scris aici despre ea dacă nu ar fi ajuns să publice la Editura Trei, o editură care a scos cam jumătate dintre cărţile citite de mine în ultimii ani.
M-a "forţat" să pornesc acest text şi faptul că azi am văzut pe cineva citind Ce ne spunem când nu ne vorbim (Chris Simion, Editura Trei, 2011). Sunt foarte tentat să citesc şi eu cartea asta. Cred că sunt în egală măsură de tentat să merg şi la spectacolul reprezentând al doilea volum care nu va fi publicat. Cât despre al treilea volum... asta chiar este o provocare interesantă. :D
M-a "forţat" să pornesc acest text şi faptul că azi am văzut pe cineva citind Ce ne spunem când nu ne vorbim (Chris Simion, Editura Trei, 2011). Sunt foarte tentat să citesc şi eu cartea asta. Cred că sunt în egală măsură de tentat să merg şi la spectacolul reprezentând al doilea volum care nu va fi publicat. Cât despre al treilea volum... asta chiar este o provocare interesantă. :D
marți, 15 martie 2011
Insomnie reloaded
Mă gândeam noaptea trecută că principalele motive de insomnie sunt întâlnirile cu ea, poate singura persoană pe care chiar nu mai ştiu cum s-o abordez. Ei bine, lăsând creierul să se limpezească am ajuns la o concluzie ceva mai realistă, zic eu: dat fiind că data trecută nu am dormit din cauza gândurilor legate de prăpăditul ăla de examen (la care încă mă gândesc dar nu sunt întrutotul convins că-l voi da) iar azi dimineaţă m-au trezit devreme gândurile legate de ea (prima zi după concediu, dimineaţă m-am simţit neplăcut revenind pe traseul ei, seara o văd deşi era o oră la care, de obicei, n-o întâlneam), ţinând cont şi de faptul că următoarea insomnie ar putea avea drept cauză alt tip de gânduri, sunt acum de părere că numai în urma monitorizării gândurilor care mă ţin treaz îmi pot da seama dacă există o temă aparte care-mi provoacă nopţi albe sau este necesar să caut motivul insomniilor în altă parte decât în propriile gânduri.
Oricum, important este că aseară am trecut pe lângă ea, m-am dus într-un capăt de tren şi am reuşit să citesc (o carte uşoară, ce-i drept) mai departe. Acasă aproape uitasem că am văzut-o dar peste noapte... tone de gânduri mâncătoare de somn apar... Printre altele, deşi nu mai sunt deloc convins că ce simţeam până la acel moment mai 2005 avea legătură cu dragostea, mi-am dat seama noaptea trecută că acum în mod sigur nu o mai iubesc... Acum, gândurile legate de ea sunt asociate cu senzaţia de nedreptate, tristeţe, invidie... Iar după o astfel de poveste după care eu am futut o facultate, am chelit şi, am senzaţia uneori, chiar am albit, consider că am voie să mă simt nedreptăţit, trist, invidios dat fiind că ea nu pare să fi suferit schimbări în rău de când a devenit aproape imposibil să comunic cu ea, în schimb şi-a îmbunătăţit sensibil situaţia financiară, a avut (poate are şi acum) parte de dragoste, este în continuare puternică, are, în limita în care-i permite modul în care îşi gestionează inevitabilul conflict interior dintre inconştient, eu şi supraeu, o viaţă frumoasă...
Oricum, important este că aseară am trecut pe lângă ea, m-am dus într-un capăt de tren şi am reuşit să citesc (o carte uşoară, ce-i drept) mai departe. Acasă aproape uitasem că am văzut-o dar peste noapte... tone de gânduri mâncătoare de somn apar... Printre altele, deşi nu mai sunt deloc convins că ce simţeam până la acel moment mai 2005 avea legătură cu dragostea, mi-am dat seama noaptea trecută că acum în mod sigur nu o mai iubesc... Acum, gândurile legate de ea sunt asociate cu senzaţia de nedreptate, tristeţe, invidie... Iar după o astfel de poveste după care eu am futut o facultate, am chelit şi, am senzaţia uneori, chiar am albit, consider că am voie să mă simt nedreptăţit, trist, invidios dat fiind că ea nu pare să fi suferit schimbări în rău de când a devenit aproape imposibil să comunic cu ea, în schimb şi-a îmbunătăţit sensibil situaţia financiară, a avut (poate are şi acum) parte de dragoste, este în continuare puternică, are, în limita în care-i permite modul în care îşi gestionează inevitabilul conflict interior dintre inconştient, eu şi supraeu, o viaţă frumoasă...
duminică, 13 martie 2011
Singur pe munte după 16 ani
----------------------------------------------------
O harta turistica a Brasovului si a imprejurimilor sale poate fi cumparata AICI
----------------------------------------------------
Notă: fotografiile pot fi mărite fie prin simplu click stânga pe ele fie, de preferat, prin click dreapta şi Open Link in New Window/ Tab
PREGĂTIREA
S-a întâmplat să revin pe munte, după cum povesteam aici. S-a întâmplat să urmeze o perioadă de concediu domestic pe care nu am dorit să-l închei fără o mică ieşire pe munte. Pentru că depindeam în mare măsură de intrarea salariului pe card (cred că este pentru prima dată în nu ştiu câţi ani când mă bucur pentru cardul datorită căruia nu a trebuit să fac o vizită la birou pentru a încasa în numerar salariul), pentru că nu aveam chef să depind de programul celorlalţi, pentru că aşteptam o zi cu prognoză bună, am ales să plec joi 10 martie 2011. Am verificat prognoza cu câteva zile în urmă, am remarcat că freemeteo a păstrat prognoza dar... lucrurile s-au înrăutăţit exact miercuri când prognoza arăta mai urât, adică aşa:
Până marţi se anunţase vreme mai bună joi adică un pic mai cald şi mai mult soare. Totuşi, fiind deja obişnuit cu faptul că freemeteo dă prognoze mai rele decât e vremea în realitate, după cum spuneam şi pe FB, miercuri am făcut cumpărături, sandwich-uri, am pus totul în rucsac şi pe la 23:30 eram în pat pentru fix 4 ore de somn.
DRUMUL SPRE AZUGA
Joi, la 3:30, coboram din pat şi, după aproape 90 de minute, plecam de acasă. Ajung în staţia de RATB la un minut după plecarea unui tramvai. Aştept totuşi răbdător autobuzul care venise în tura trecută la 5:00. Mica întârziere a acestuia m-a îngrijorat un pic dar odată ajuns la Piaţa Muncii mi-am dat seama că nu sunt în întârziere. Faţă de 26 februarie am urcat în metrou chiar mai devreme. Observ un om care se uită curios la picioarele mele. Îmi imaginez că i-au atras atenţia bocancii (cine mi-i ştie îşi dă seama de ce sar în ochi) şi parazăpezile.
La 5:38 eram în Gara de Nord, având timp suficient să iau bilet inclusiv pentru acceleratul de 06:08. Totuşi, m-am gândit că pot merge cu personal în loc de accelerat şi cu banii economisiţi mai pot merge într-o tură. Tot în ideea de economie (mică dar... în loc să dau am rămas cu acei câţiva lei) mi-am luat bilet dus- întors plănuind să vin înapoi tot cu personalul. Totuşi, dată fiind tendinţa mea de a mă îngrijora din nimicuri, am avut grijă să întreb ce e de făcut dacă mă întorc cu un tren de alt rang. Firesc, biletul rămâne valabil urmând să achit la Predeal doar suplimentul de viteză şi locul. M-am liniştit! :)
Merg pe peron, trenul nu era garat încă (prea devreme!), scot termometrul şi notez că sunt +8 grade C. Promiţător! În timp ce mă jucam cu termometrul soseşte trenul (ora 5:48, de ştiut pentru alte ture în care poate vom avea nevoie să ne organizăm cu ocuparea locurilor), urc, îmi găsesc locul, mă mai uit un pic la compartimentele pentru biciclete (pare o variantă interesantă să-mi urc cândva bicla în tren apoi să mă-ntorc pe ea de la Câmpina), îmi fac poze (constat că aparatul foto rămăsese cu vreo 2 ore în urmă nu ştiu din ce cauză, reglez ora înainte de prima poză), observ tendinţa oamenilor de a se aşeza cât mai departe unii de alţii şi-mi dau seama că voi avea o călătorie destul de plictisitoare dat fiind că nu-mi luasem de citit, nu-mi luasem un MP3 player iar un partener de conversaţie era greu de crezut că va apărea. Totuşi, partea bună este că am supravieţuit împărţit între uitatul pe geam, mâncat, pregătit echipamentul, efectuat o schiţă pentru şedinţa de sâmbătă. Perfecţionistul din mine cedează teren, este posibil să nu mai prelucrez acea schiţă, deşi este o chestie mult prea sumară pentru sarcina destul de complexă pe care o aveam de îndeplinit.
La Crivina am văzut un căţel haios care părea să salute trenul în poziţie de şezi, că de poziţie de drepţi la câini nu am auzit până acum.
Aproape de Azuga am pus în GPS acumulatorii proaspăt încărcaţi care, la prima utilizare, deşi scria pe ambalajul lor că sunt ready when you are, au supravieţuit în GPS mai puţin de o zi. Constat că indicatorul de baterie indică baterie plină şi sper că starea asta va dura până la finalul zilei. Aveam să constat la finalul zilei că acumulatorii încă permit funcţionarea GPS-ului motiv pentru care sunt tentat să cred fie că GPS-ul are consum mare, fie că încărcarea din fabrică este uneori mai performantă (ca în cazul celor puşi în aparatul foto, aparat cu care, în 3 zile de tură cu câteva zile distanţă între ele, am putut face aproximativ 300 de fotografii şi filmări, unele cu zoom, altele cu blitz, pe temperaturi sub 10 grade, în ultima zi cu husa aparatului foto ţinută direct în frig şi vânt, neadăpostită sub goretex cum făceam de obicei fără ca aparatul foto să raporteze încă baterie descărcată), uneori ceva mai slabă. Ca o concluzie de moment, consider că Powerex Imedion îşi pot arăta valoarea fie direct scoşi din pachet, fie după o încărcare completă. Precizez că, pe moment, i-am încărcat cu un încărcător banal de hipermarket (un Varta galben deja scos din fabricaţie) dar că intuiesc rezultate mai bune când voi utiliza un încărcător isteţ despre care cei de la F64 mi-au explicat că încarcă cu succes acumulatori indiferent de valoarea acestora în mAh motiv pentru care plănuiesc deja să-l cumpăr.
Scot GPS-ul la geam, constat că ia semnal destul de repede.
În Sinaia, fiind ceva mai jos de confluenţa Văii Rele cu Prahova, am aşteptat nerăbdător să plecăm din staţie pentru a vedea cum arată Valea Rea, aşa zisul barometru al Văii Prahovei. O văd, arată bine, văd bine şi partea cu Bucegii deci prognoza s-a dovedit încă odată inexactă în sensul dorit de mine.
La Buşteni, ca de obicei, admir văile de abrupt.
Până să-mi pregătesc şi mănuşile în buzunarele hainei de goretex a trecut de 10:00. Câteva minute mai târziu eram îmbrăcat şi cu rucsacul în spate şi coboram spre uşa vagonului. Ajung jos exact când a apărut peronul în stânga. Deschid uşa, cobor, aşez rucsacul pe o bancă, scot beţele de trekking, le montez, schimb câteva vorbe cu un căţel simpatic care m-a părăsit când şi-a dat seama că umblam cu fiare, nu cu mâncare, cum probabil se aştepta el, constat că nu este suficient de rece încât să simt neapărat nevoia de mănuşi, pun rucsacul în spate şi plec spre DN 1. Mă opresc la intersecţie, fac câteva poze, pornesc GPS-ul. Cerul arăta aşa:
TRASEUL AZUGA- VF. CLĂBUCETUL TAURULUI- CABANA GÂRBOVA- CLĂBUCET PLECARE- PÂRTIA COCOŞUL- PREDEAL
La 10:21 porneam pe DN 1, traversam clipe mai târziu pe trecerea de pietoni din dreptul magazinului unde am oprit data trecută cu Ştefan pentru aprovizionarea finală, constat că intrarea în traseu este mai aproape decât mă aşteptam (cu grup mare am avut senzaţia că am mers mai mult până la ea) şi intru pe triunghiul albastru la 10:24. Remarc din nou aspectul de Sorica pe sectorul de aproximativ 350 de metri de mers paralel cu şoseaua. Am grijă ca GPS-ul să stea cât mai spre umăr pentru a avea semnal cât de cât bun în dorinţa de a nu repeta track-ul ratat de data trecută. Din când în când mă mai uit la acurateţe şi sunt mulţumit de ce văd. În momentul în care poteca face cam 90 de grade la dreapta iau o mică pauză de pozat. Era ora 10:32 şi constat că mă depărtez de oraş pe urme de câine:
Până la 11:04 mai fac doar scurte pauze de fotografiat pădurea mută:
Constat că marcajul este tăiat de diverse poteci şi drumuleţe aşa că mă concentrez un pic la marcaj pentru a evita vreo eroare de parcurs neintenţionată.
În puţin timp ajung în poiana în care a făcut Ştefan prima regrupare. Pe la mijlocul ei m-am oprit şi... am auzit un lătrat subţire. Privesc în direcţia sunetului şi... văd banca de la locul de popas, un om întins pe ea şi un şoricar supărat în apropierea lui. Ne salutăm. Mi-am dat jos rucsacul, am oprit track-ul, am băut, am mâncat, am fotografiat. Mă uit la termometru şi văd că sunt 5 grade C. Am mers fără mănuşi până aici. Mâinile, deşi sunt reci, rezistă bine. Pot mânui aparatul foto şi GPS-ul fără să simt un disconfort major. Omul cu câinele se retrag spre Azuga aşa că rămân stăpân pe poiană. Mai sus mai văd două siluete de câini dar nu-mi fac griji, îmi las rucsacul jos şi mă plimb prin poiană în căutarea unghiurilor pentru poze. Îmi aduc aminte că nu eliminasem apa băută pe tren aşa că merg să rezolv şi problema asta, ocazie cu care-mi dau seama că masa şi banca pentru popas pot fi folosite în locul trepiedului plecat la pescuit. Caut prin setările aparatului funcţia de declanşare peste 10 secunde, caut unghi de poză, îmi fac câteva fotografii, constat că ies destul de bine toate:
Din recolta de fotografii din poiană, cu zoom sau fără:
Am constatat că fiind singur pe traseu am fost mai atent la detalii. De exemplu, căsuţa (sau depozitul de hrană pentru animale, sau ce altceva o fii) n-o observasem în tura cu Ştefan.
Pentru a evita să transpir excesiv în timpul mersului, am deschis aerisirile de pe mâneci şi, pe o lungime mai mică, cele de pe picioare.
Gata pauza! La 11:45 plec mai departe. Pentru că-mi simţeam mâinile prea reci am pus şi mănuşile. Vremea frumoasă şi peisajul mă îmbiau să mai rămân dar mai era ceva traseu de făcut plus că mă şi speriaseră puţin nişte zgomote din pădure. Desigur, puteau fii câinii pe care-i văzusem mai devreme sau doar zgomotul zăpezii prăbuşite din copaci dar m-am gândit o secundă şi la posibilitatea de a întâlni un urs... E clar că m-ar fi speriat o astfel de întâmplare aşa că mă bucur că întâlnirea de care mă temeam nu a avut loc. Cu ocazia asta m-am gândit să fredonez încet ceva şi, pentru a nu ştiu câta oară pe munte, am început să visez o iubire cum n-a fost şi nu e... Apropo! Ducu Bertzi are săptămâna viitoare concert în El Primer Comandante. Nu am reţinut datele exacte dar le găsiţi aici.
A urmat o porţiune de urcare de care nu-mi aminteam şi care a făcut să consum mare parte din caloriile obţinute din cele două sandwich-uri mâncate până aici (unul pe tren, unul în poiană, sandwich-uri făcute cu caşcaval, brânză topită şi salam de Sibiu, toate feliate de-a gata). Nu m-am declarat învins dar m-am oprit destul de des şi am făcut poze. Genunchiul stâng m-a durut puţin şi de data asta. Beţele telescopice s-au dovedit ajutoare de nădejde:
Am făcut un popas la acest copac:
Firesc, am stat în zona în care, dacă ar fi căzut, era foarte puţin probabil ca acel copac să aterizeze.
Găsesc nişte muguri şi îmi iese un macro cât de cât bun:
Nişte umbre misterioase:
Mai târziu, aproape de panta finală spre Clăbucetul Taurului, observ pe un copac o cruce, alt detaliu pe care nu-l observasem tura trecută:
Curând las marcajul să ocolească prin stânga vârful iar eu pornesc către breşa din gardul de sârmă ghimpată pe care, după cum sugerează Daniel, nu-l poţi vedea pe zăpadă mare şi te poţi accidenta. Ar fi frumos să existe o soluţie împotriva unor astfel de posibile accidente.
La 13:16 ajungeam pe vârf întrerupându-mi mersul pentru noi şi noi poze. Am stat în zona vârfului relativ puţin din cauza vântului care deşi adia uşor era rece. Am încheiat seria de vârf cu un nou autoportret, pe la 13:30
Fac şi o filmare cu tur de orizont de pe vârf, constat că filmasem din greşeală cu zoom aşa că refac distanţa focală normală după care filmez din nou:
Din seria din zona vârfului vă mai arăt Bucegii
mănuşa mea care a fost purtată de vânt, în deplină linişte, câţiva metri înainte de a prinde eu de veste
un fragment de copac
Sorica
o altă culme din Baiului
Postăvarul
Mă uit din nou la termometru şi văd 2 grade C. Parcă simţeam şi eu că-i un pic mai rece. Nu m-au înşelat simţurile...
Curând trec pe lângă copacul candelabru, acum parcă mai bogat în ramuri, copac pe care-l ştiam de mulţi ani, de la acea ieşire cu Floarea de Colţ:
Cobor spre cabana Gârbova şi constat că sunt porţiuni unde zăpada chiar este mare:
Aproape de cabană m-am gândit la cei doi câini imenşi despre care nu ştiam cât sunt de obişnuiţi cu turiştii solitari. Văzând în spatele cabanei două chestii imense, negre (care s-au dovedit cai până la urmă) cobor atent, cu ceva teamă.
Nu eram hotărât dacă fac sau nu popas la cabană. Parcă ar fi mers un ceai sau o ciocolată caldă dar mă gândeam şi la ceva mâncare. Cu obiceiurile mele, bazându-mă şi pe observaţiile făcute în tura lui Ştefan, mi s-a părut puţin probabil să găsesc mâncare pe placul meu. Prin urmare, am trecut fără oprire prin dreptul cabanei, salutând din mers un om care era pe afară. Al doilea om de la plecarea din Azuga. :)
Până la următoarea oprire şi încă ceva timp după aceasta am dus cu mine puţin regret pentru pauza la cabană la care renunţasem.
Următoarele poze le-am făcut pe când deja urcam către Clăbucet Plecare. Era ora 14:05.
Pe poteca lată zăpada era din ce în ce mai puţină, uneori se ajungea chiar la noroi. De sub zăpadă începeau să apară urme de ambalaje aruncate de turiştii mai puţin civilizaţi. Fotografiez din greşeală nişte umbre:
apoi revăd inscripţia MTB pe un copac şi mă întreb dacă vara se dau biciclişti pe aici:
Curând perdeaua de copaci se întrerupe pentru câteva zeci de metri şi... văd în stânga Colţii Morarului pe care trag un nou zoom:
Trec pe lângă ruina hotelului de la Clăbucet Plecare apoi ajung la staţia superioară a telescaunului:
Aici mă roagă un cuplu să-i fac o poză. Iau aparatul lor, îi încadrez mai într-o parte apoi le dau aparatul curios să văd dacă mai cer o poză în care să-i încadrez perfect central. N-au cerit-o deci este posibil să fi ştiut şi ei câte ceva despre fotografie. :)În zona telescaunului mă plimb un pic în căutarea unei variante de coborâre. Nu-mi dau seama pe unde merge triunghiul albastru aşa că mă gândesc la o coborâre pe pârtie. Studiez puţin schiţa cu pârtiile apoi decid că varianta mai bună şi, cel puţin în acel moment, necirculată este pârtia Cocoşul pe care pornisem şi data trecută. Pauza la telescaun am luat-o aproximativ între 14:46- 14:54. Temperatura era de 8 grade C iar vântul era slab. Decid să continui traseul fără mănuşi. Am avut suficient timp ca să mănânc o napolitană, să beau apă, să studiez schiţa, să dau din greşeală cu capul în panoul acela (mă aplecasem să ridic un băţ căzut şi... nu m-am mai uitat unde îmi mişc capul). După ce dau cu capul mă sperii un pic, dau căciula jos şi verific dacă sângerez, constat că nu sângerez aşa că pun căciula la loc şi mă pregătesc de plecare. Mi-am amintit cu ocazia asta de indicatorul de pe Piatra Mare în care am dat cu capul acum câţiva ani. Nici atunci nu am avut de suferit daune majore.
De aici era greu de presupus că voi mai avea peisaj dar speram să pot fotografia şi filma schiori. Speram dar... pe Cocoşul nu cred că au coborât mai mult de 10 schiori cât am coborât eu. Cum treceau pe lângă mine mai mult în zonele cu coborâre abruptă şi dispăreau în viteză nu am reuşit să-l filmez decât pe unul care evolua într-o zonă mai plată, ceva mai jos de bifurcaţia marcajului spre Susai la care am ajuns la ora 15:08.
Pe la mijlocul pârtiei, într-o porţiune largă, cu un şanţ dincolo de care se poate merge, am ales să merg pe acea anexă dar... m-am trezit brusc lătrat. Mă uit şi... văd vreo 7 câini sub copaci. Nu m-am speriat de tot dat fiind că niciunul nu se apropia dar am considerat că e mai prudent să mă depărtez de ei îndreptându-mă din nou spre marginea din dreapta a pârtiei, margine pe care mersesem şi până aici. Mi-am amintit cu ocazia asta de o altă plimbare în zonă în care am dat de astfel de maidanezi de munte.
Cobor mai departe şi, aproape de capătul de jos al pârtiei, dau de o zonă mai ciudată cu zăpadă mică amestecată cu sol şi cu gheaţă la sol. Merg prudent câţiva metri alegându-mi o traiectorie care să fie puţin probabil să încurce eventualii schiori. La 15:37 ajungeam lângă staţia de jos a telescaunului. M-am oprit un pic încercând să găsesc o poziţie în care, fără să încurc schiorii, să am lumină bună pentru fotografiat şi filmat. Un pic dezamăgit am constatat că nu era ora potrivită pentru a fotografia acolo din unghiurile care păreau accesibile. Puţin trist am ales să părăsesc zona şi m-am înscris pe străzile Predealului. Primul semn de Predeal a fost acesta:
Mai încolo am dat de un panou prin care era anunţată hotărârea de consiliu local conform căreia plimbarea mea pe marginea pârtiei Cocoşul era ilegală. Mai târziu m-am întrebat dacă nu cumva acea hotărâre încalcă dreptul neschiorilor la libera circulaţie reprezentând din cauza asta un abuz al autorităţilor locale. Cu atât mai mult cu cât singura potecă marcată care te ducea în Predeal evitând pârtiile nu mi s-a părut a fi semnalizată suficient de bine încât să o remarci şi să o urmezi... Nu ştiu de ce dar au fost multe ieşiri de iarnă după care m-am gândit la discriminarea drumeţilor în perimetrele de schi...
Şi mai jos, pe un gard care avea la bază destule gunoaie (este de mirare că m-am oprit lângă el în condiţiile astea), am găsit un panou cu schiţa perimetrului schiabil:
Dat fiind că plănuisem să mă-ntorc cu personalul de 17:15 nu eram deloc grăbit. Am continuat lejer spre gară ferind porumbeii care ciuguleau pe trotuar şi privind vitrinele şi meniurile restaurantelor în căutarea unui ceva atrăgător. Presupuneam că e mai uşor să aştept o oră în Predeal dacă mă opresc să mănânc undeva. Pentru că nimic nu m-a atras suficient de tare am ajuns în gară, am luat punctul GPS la ora 16:07 şi am închis track-ul:
În minutele următoare intram în gară, vedeam că la 16:19 pleacă un accelerat spre Bucureşti şi decid mult mai spontan decât îmi stă în fire să îmi iau suplimentul de viteză şi locul şi să plec spre casă. Scot banii, îmi completez biletul, urc în tren după ce un controlor m-a îndrumat spre vagonul meu. Dispare regretul pentru pauza neefectuată la cabana Gârbova, situaţie care mi-a permis să prind trenul care mă duce mai devreme acasă. Găsesc lângă locul meu o bătrână căreia îi spun că am loc lângă ea. Îmi spune că nu stă nici ea pe locul ei aşa că, respectând regula nescrisă, mă aşez şi eu comod pe scaunul de dincolo de culoar. Constat că rucsacul are loc, fără să mă incomodeze, între scaunul meu şi scaunul din faţă. Îmi strâng beţele de trekking, îmi fac puţină ordine în rucsac şi în buzunarele goretexului, constat că se naşte o conversaţie cu bătrâna de alături care, atât cât femeia a stat trează, a decurs într-un mod plăcut trecând prin cele mai variate subiecte, de la întârzierile pe CFR la tipurile de job care-ţi permit să petreci prin cluburi, la probleme de sănătate, la motivele pentru care studiază unii indivizi fără vocaţie în direcţia asta, la motivele pentru care unii tineri exagerează cu cafeaua, alcoolul, tutunul sau chiar cu etnobotanicele, la vreme, zăpadă, schi şi... tura mea de unul singur. Aici s-a dovedit că reuşesc să mă îngrijorez mai puţin decât alţii...
Mă întreabă femeia dacă nu mi-a fost frică singur după ce, zilele trecute, la ştiri s-ar fi anunţat că un forestier care lucra de 9 ani în zonă a fost atacat de urs în miezul zilei şi, în urma atacului, şi-a pierdut un ochi. Am răspuns dezvoltând un tip de teorie despre care am învăţat în cărţile de psihoterapie cognitiv- comportamentală. I-am explicat doamnei de lângă mine că, statistic, este aproape imposibil ca eu să fi fost atacat de urs atâta vreme cât, în comparaţie cu forestierul care petrecea pe munte cam 250 zile/ an, eu petrec pe munte mult mai puţin timp situaţie în care aş putea spune că sunt cel mult 10 % şanse să fiu atacat de urs în comparaţie cu şansele deja mici care s-au concretizat până la urmă în cazul acelui muncitor. Dacă socotesc eu corect, statistica ar spune că muncitorul a avut ghinion în 0,2 % din zilele petrecute pe munte, asta însemnând că pot fi la rândul meu atacat după 500 zile de munte pe care, într-o situaţie fericită, le-aş aduna în 20 de ani.
Mai târziu, apărând omul de la vagonul restaurant, consider că pot să beau o bere. M-am gândit o secundă după ce desfăceam berea că asta ar putea s-o deranjeze pe bătrână dar conversaţia a continuat fără să existe semne vizibile că aş fi deranjat-o. Până la urmă conversaţia s-a întrerupt după ce doamna şi-a luat medicamentele apoi a preferat să adormă. Vreo legătură între berea mea şi oboseala femeii? Nu cred.
După bere mi s-a făcut foame aşa că, după foarte multe ture în care m-am întors acasă cu mâncare, de data asta mi-am terminat sandwich-urile.
Până la 19:34 când am ajuns în Bucureşti şi şi-a făcut loc o formulă de salut între mine şi partenera de conversaţie (cârcotaşii pot spune că am lipici doar la babe :D), am trimis sms acasă cu speranţa că voi găsi ceva carne prăjită la 20:30 când eram convins că voi ajunge. Ca răspuns am aflat că s-a rezolvat cu carnea, tata plecând la cumpărături şi, în plus, am mai primit o veste bună. Daniel a găsit roţile potrivite pentru bicicleta mea şi, la întoarcerea lui din Italia, se va ocupa să le cumpere şi înlocuiască. Vestea asta mi-a dat odată în plus o stare psihică bună. :)
Ajung acasă pe la 20:30, ceva mai târziu apărea şi tata de la cumpărături, mama se apuca de prăjit (deşi, după părerea mea, dat fiind că nu-mi era foame ci mai degrabă poftă, putea să amâne prăjitul pentru a doua zi), discut cu Daniel despre genunchiere, mănânc puţin (când am văzut cât de repede mă satur mi-a părut un pic rău că mi-am agitat părinţii doar pentru atât), intru scurt pe Facebook pentru a-mi anunţa lista că m-am întors apoi desfac o parte din bagaj şi trec la somn.
Vineri apuc să denumesc fotografiile şi să le urc pe slide.com după care m-am apucat de jurnal. Sâmbătă am fost mai ocupat decât mă aşteptam cu şedinţa de dimineaţă, mici cumpărături şi o plimbare pe bicicletă. Duminică (da, azi!) am finalizat jurnalul.
Dacă nu v-aţi plictisit deja iată şi setul complet de poze din tură:
Pentru data viitoare mă gândesc la un alt traseu, la fel de sigur şi simplu dar ceva mai lung. Probabil că în aprilie voi pleca singur fie pe Zamora, fie într-o traversare Buşteni- Diham- Predeal, fie pe un traseu în zona Buşteniului gen şosea Gura Diham- Gâlma Mare- Poiana Coştilei- Pichetul Roşu- Poiana Izvoarelor- Gura Diham- Buşteni, poate chiar în reeditarea turei carpaţi organizată de mine iarna trecută. Dar până la plimbarea asta sper să prind o zi în care să pot merge cu Daniel pe Valea Albă pe care, în ianuarie, a parcurs-o la rândul lui solitar la începutul anului. Aş avea astfel ocazia să-mi pun din nou Griveii (colţarii) la treabă.
Cobor mai departe şi, aproape de capătul de jos al pârtiei, dau de o zonă mai ciudată cu zăpadă mică amestecată cu sol şi cu gheaţă la sol. Merg prudent câţiva metri alegându-mi o traiectorie care să fie puţin probabil să încurce eventualii schiori. La 15:37 ajungeam lângă staţia de jos a telescaunului. M-am oprit un pic încercând să găsesc o poziţie în care, fără să încurc schiorii, să am lumină bună pentru fotografiat şi filmat. Un pic dezamăgit am constatat că nu era ora potrivită pentru a fotografia acolo din unghiurile care păreau accesibile. Puţin trist am ales să părăsesc zona şi m-am înscris pe străzile Predealului. Primul semn de Predeal a fost acesta:
Mai încolo am dat de un panou prin care era anunţată hotărârea de consiliu local conform căreia plimbarea mea pe marginea pârtiei Cocoşul era ilegală. Mai târziu m-am întrebat dacă nu cumva acea hotărâre încalcă dreptul neschiorilor la libera circulaţie reprezentând din cauza asta un abuz al autorităţilor locale. Cu atât mai mult cu cât singura potecă marcată care te ducea în Predeal evitând pârtiile nu mi s-a părut a fi semnalizată suficient de bine încât să o remarci şi să o urmezi... Nu ştiu de ce dar au fost multe ieşiri de iarnă după care m-am gândit la discriminarea drumeţilor în perimetrele de schi...
Şi mai jos, pe un gard care avea la bază destule gunoaie (este de mirare că m-am oprit lângă el în condiţiile astea), am găsit un panou cu schiţa perimetrului schiabil:
Dat fiind că plănuisem să mă-ntorc cu personalul de 17:15 nu eram deloc grăbit. Am continuat lejer spre gară ferind porumbeii care ciuguleau pe trotuar şi privind vitrinele şi meniurile restaurantelor în căutarea unui ceva atrăgător. Presupuneam că e mai uşor să aştept o oră în Predeal dacă mă opresc să mănânc undeva. Pentru că nimic nu m-a atras suficient de tare am ajuns în gară, am luat punctul GPS la ora 16:07 şi am închis track-ul:
SPRE BUCUREŞTI
În minutele următoare intram în gară, vedeam că la 16:19 pleacă un accelerat spre Bucureşti şi decid mult mai spontan decât îmi stă în fire să îmi iau suplimentul de viteză şi locul şi să plec spre casă. Scot banii, îmi completez biletul, urc în tren după ce un controlor m-a îndrumat spre vagonul meu. Dispare regretul pentru pauza neefectuată la cabana Gârbova, situaţie care mi-a permis să prind trenul care mă duce mai devreme acasă. Găsesc lângă locul meu o bătrână căreia îi spun că am loc lângă ea. Îmi spune că nu stă nici ea pe locul ei aşa că, respectând regula nescrisă, mă aşez şi eu comod pe scaunul de dincolo de culoar. Constat că rucsacul are loc, fără să mă incomodeze, între scaunul meu şi scaunul din faţă. Îmi strâng beţele de trekking, îmi fac puţină ordine în rucsac şi în buzunarele goretexului, constat că se naşte o conversaţie cu bătrâna de alături care, atât cât femeia a stat trează, a decurs într-un mod plăcut trecând prin cele mai variate subiecte, de la întârzierile pe CFR la tipurile de job care-ţi permit să petreci prin cluburi, la probleme de sănătate, la motivele pentru care studiază unii indivizi fără vocaţie în direcţia asta, la motivele pentru care unii tineri exagerează cu cafeaua, alcoolul, tutunul sau chiar cu etnobotanicele, la vreme, zăpadă, schi şi... tura mea de unul singur. Aici s-a dovedit că reuşesc să mă îngrijorez mai puţin decât alţii...
Mă întreabă femeia dacă nu mi-a fost frică singur după ce, zilele trecute, la ştiri s-ar fi anunţat că un forestier care lucra de 9 ani în zonă a fost atacat de urs în miezul zilei şi, în urma atacului, şi-a pierdut un ochi. Am răspuns dezvoltând un tip de teorie despre care am învăţat în cărţile de psihoterapie cognitiv- comportamentală. I-am explicat doamnei de lângă mine că, statistic, este aproape imposibil ca eu să fi fost atacat de urs atâta vreme cât, în comparaţie cu forestierul care petrecea pe munte cam 250 zile/ an, eu petrec pe munte mult mai puţin timp situaţie în care aş putea spune că sunt cel mult 10 % şanse să fiu atacat de urs în comparaţie cu şansele deja mici care s-au concretizat până la urmă în cazul acelui muncitor. Dacă socotesc eu corect, statistica ar spune că muncitorul a avut ghinion în 0,2 % din zilele petrecute pe munte, asta însemnând că pot fi la rândul meu atacat după 500 zile de munte pe care, într-o situaţie fericită, le-aş aduna în 20 de ani.
Mai târziu, apărând omul de la vagonul restaurant, consider că pot să beau o bere. M-am gândit o secundă după ce desfăceam berea că asta ar putea s-o deranjeze pe bătrână dar conversaţia a continuat fără să existe semne vizibile că aş fi deranjat-o. Până la urmă conversaţia s-a întrerupt după ce doamna şi-a luat medicamentele apoi a preferat să adormă. Vreo legătură între berea mea şi oboseala femeii? Nu cred.
După bere mi s-a făcut foame aşa că, după foarte multe ture în care m-am întors acasă cu mâncare, de data asta mi-am terminat sandwich-urile.
Până la 19:34 când am ajuns în Bucureşti şi şi-a făcut loc o formulă de salut între mine şi partenera de conversaţie (cârcotaşii pot spune că am lipici doar la babe :D), am trimis sms acasă cu speranţa că voi găsi ceva carne prăjită la 20:30 când eram convins că voi ajunge. Ca răspuns am aflat că s-a rezolvat cu carnea, tata plecând la cumpărături şi, în plus, am mai primit o veste bună. Daniel a găsit roţile potrivite pentru bicicleta mea şi, la întoarcerea lui din Italia, se va ocupa să le cumpere şi înlocuiască. Vestea asta mi-a dat odată în plus o stare psihică bună. :)
Ajung acasă pe la 20:30, ceva mai târziu apărea şi tata de la cumpărături, mama se apuca de prăjit (deşi, după părerea mea, dat fiind că nu-mi era foame ci mai degrabă poftă, putea să amâne prăjitul pentru a doua zi), discut cu Daniel despre genunchiere, mănânc puţin (când am văzut cât de repede mă satur mi-a părut un pic rău că mi-am agitat părinţii doar pentru atât), intru scurt pe Facebook pentru a-mi anunţa lista că m-am întors apoi desfac o parte din bagaj şi trec la somn.
Vineri apuc să denumesc fotografiile şi să le urc pe slide.com după care m-am apucat de jurnal. Sâmbătă am fost mai ocupat decât mă aşteptam cu şedinţa de dimineaţă, mici cumpărături şi o plimbare pe bicicletă. Duminică (da, azi!) am finalizat jurnalul.
Dacă nu v-aţi plictisit deja iată şi setul complet de poze din tură:
Pentru data viitoare mă gândesc la un alt traseu, la fel de sigur şi simplu dar ceva mai lung. Probabil că în aprilie voi pleca singur fie pe Zamora, fie într-o traversare Buşteni- Diham- Predeal, fie pe un traseu în zona Buşteniului gen şosea Gura Diham- Gâlma Mare- Poiana Coştilei- Pichetul Roşu- Poiana Izvoarelor- Gura Diham- Buşteni, poate chiar în reeditarea turei carpaţi organizată de mine iarna trecută. Dar până la plimbarea asta sper să prind o zi în care să pot merge cu Daniel pe Valea Albă pe care, în ianuarie, a parcurs-o la rândul lui solitar la începutul anului. Aş avea astfel ocazia să-mi pun din nou Griveii (colţarii) la treabă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)