marți, 28 iunie 2011

Dilema săptămânii...

A pleca sau a nu pleca la munte duminică 3 iulie 2011???

Deşi mi se părea dezamăgitor, penibil, jenant, ruşinos, mi s-a părut corect să-i scriu vineri lui Cornel că:

"Zilele trecute am incercat sa-mi dau seama in ce masura ma poate incurca intr-o tura de o zi problema pe care am sesizat-o la un deget de la piciorul stang cand m-am intors din Piatra Mare. Fiind eu mai pesimist de felul meu, ma astept la o unghie incarnata sau ceva asemanator, situatie in care, daca as merge acum s-o tratez, m-as alege cu un pansament incomod care sigur m-ar impiedica sa merg pe munte o vreme. In situatia asta mi-am propus sa risc un pic, sa facem tura din 3 iulie si apoi, in functie de ce va spune degetul la finalul turei, sa-l tratez sau sa constat ca m-am alarmat degeaba."

Între timp lucrurile par să se agraveze, ajungând uneori să şchiopătez, zona devenind uneori descurajant de dureroasă. În situaţia asta, deşi mi se pare în egală măsură de jenant, i-am scris azi omului:

"Totuşi, te anunţ că degetul de care-ţi povesteam săptămâna trecută mă deranjează ceva mai tare motiv pentru care s-ar putea ca duminică să nu fiu întrutotul apt de tură. N-aş vrea să-ţi încurc socotelile situaţie în care, dată fiind preferinţa ta deja exprimată în legătură cu plecarea sâmbătă, nu mă supăr dacă alegi să te înscrii la tura postată de Ştefan Drăgoi:
http://www.carpati.org/planificator_ture/predeal_-_susai_-_clabucetul_azuga_-_azuga_02.07/1776/ , tură care m-ar fi tentat şi pe mine dat fiind că nu am urcat niciodată Clăbucetul Azugii. Gândeşte-te şi încearcă să iei decizia care te avantajează cel mai mult."


Dincolo de acest dialog care a rezolvat într-o oarecare măsură ceea ce în altă perioadă a vieţii mele s-ar fi putut transforma într-o foarte dificilă problemă de comunicare, rămâne problema mea, pe care o percep drept destul de complicată. După prima zi de mers în Piatra Mare (vezi una dintre postările precedente) descalţ bocancii, schimb ciorapii şi-mi atrage atenţia o secreţie deja uscată, transparentă, pe partea stângă a unghiei de la degetul mare de la piciorul stâng. Dacă-mi amintesc corect, încă nu era nimic dureros dar ceva părea defect totuşi. Ajung acasă, aproape uit de deget dar peste câteva zile zona devine un pic dureroasă şi, uneori, sângerează (ciorapul lipindu-se de rană cu astfel de ocazii), carnea de lângă unghie umflându-se şi părând mai vascularizată decât de obicei. Îmi dau seama că trebuie să acord atenţie problemei şi îmi pun ceva speranţe în ideea că locul, dezinfectat şi pansat, se va vindeca. Am sperat degeaba pentru că, în ciuda micilor autoîngrijiri pe care mi le-am acordat, carnea a rămas umflată iar degetul pare să doară din ce în ce mai des şi mai tare.

Sâmbăta trecută, deşi îmi era teribil de frică să încerc asta, mi-am luat inima-n dinţi, am pus mâna pe foarfecă şi am ajustat un pic vârful unghiei din zona afectată. Am dezinfectat şi pansat după care am sperat că astfel o să se retragă umflătura. Din nou am sperat degeaba, încercarea mea părând mai degrabă că mi-a înrăutăţit situaţia.

Ieri, după câteva ore de stat pe scaun la birou, m-am ridicat şi am făcut primii paşi şchiopătând. În acel moment a revenit frica de cel mai complicat diagnostic pe care mi-l imaginez: unghie încarnată care cere neapărat intervenţie medicală. Iar de aici lucrurile s-au complicat îngrijorător de mult.

Au ajuns să se combine:

-teama de intervenţii medicale în general,

-teama de o tăietură profesionistă făcută de un chirurg (tăietură pe care mi-o imaginez ca fiind foarte dureroasă, suficient de dureroasă încât să nu pot păstra nemişcat piciorul, situaţie în care simt că mi-aş complica situaţia indiferent de cât de mică ar fi mişcarea mea),

-teama legată de faptul că nu ştiu unde şi în ce condiţii aş putea solicita intervenţia (acte, costuri, programări...),

-teama de acel pansament imens cu care presupun că m-aş alege după intervenţie, pansament care aproape m-ar imobiliza pentru câteva zile sau chiar mai mult,

-teama că în lipsa intervenţiei medicale situaţia mea s-ar putea agrava, devenind de-a dreptul periculoasă,

-constatarea că nu reuşesc să gestionez singur şi eficient situaţia,

-amintirile legate de un membru al familiei care, cu ani în urmă, a avut aceiaşi problemă

Teoretic aş putea profita de acest precedent şi aş putea pune întrebări legate de felul în care s-ar putea rezolva problema mea. Practic nu mă tentează să discut de chestia asta în familie pentru că încă-i percep pe ai mei ca nişte furnizori de critici şi descurajări în timp ce eu am nevoie în această neplăcută situaţie doar de furnizori de informaţii, încurajări, suport.

Mă stresează destul de tare situaţia asta care, ţinând cont de faptul că evenimentele medicale au fost mai degrabă absente din viaţa mea, mă surprinde total nepregătit. Resimt, contextual, o frică aproape paralizantă.

Este genul de situaţie în care consider că este necesară o reacţie rapidă şi corectă de care eu nu mă simt în stare.

Nu am nici cea mai vagă idee despre felul în care voi proceda...

LATER EDIT: A doua zi după ce scriam acest text aud în faţa mea un nene povestind că a fost la doctor pentru o problemă asemănătoare cu a mea, că intervenţia nu a fost dureroasă (bine aici este vorba de capacitatea fiecăruia de a suporta durerea) dar că nu este sigur că-şi va putea îngriji unghia singur, aşa cum era obişnuit, dat fiind că i se recomandase să o taie în viitor într-un anume fel pe care nu l-a mai descris. Deci am auzit şi de bine, şi posibil de rău în acest context.

UPDATE 7 iulie 2011: Problemă în continuare nerezolvată. Nu ştiu dacă este vorba doar de percepţiile mele aiurea sau de o reacţie firească a sistemului muscular dar, de câteva zile, simt ceva tensiune în muşchii piciorului stâng, probabil din cauza poziţiei ciudate în care merg pentru a proteja degetul vătămat.

vineri, 17 iunie 2011

Ce ai?

Ieri...

-A fost eclipsă...
-...


Despre tăcere...

Ce sens are să discuţi o temă care ţi-a reţinut doar în mică măsură atenţia? Cui îi pasă dacă am aflat sau nu de eclipsă, dacă am urmărit-o pe internet, dacă m-am dat pe Wikipedia pentru a afla când este următoarea eclipsă de lună (apropo, este în decembrie 2011 dar nu am reţinut dacă este vizibilă şi din România), dacă am avut vedere spre lună din balcon sau dacă au fost nori care mă-mpiedicau oricum să văd eclipsa?

Azi...

-Ce ai, Adi?
-Nimic.
-Te-am salutat când am intrat. N-ai răspuns. Ce ţi s-a întâmplat?
-Nimic.
-Aseară erai bine. Sau tu te schimbi după o zi pe alta?


Despre inutilitatea conversaţiei cu o persoană cu care te învecinezi contextual dar cu care nu mai ai de mult ceva important de discutat. Despre inutilitatea conversaţiei în general. Despre inutilitate...

Despre indiferenţă. Îmi este indiferent dacă persoana era cu adevărat interesată de starea mea sau dacă îşi ambalase într-un mod oarecum empatic supărarea faţă de faptul că, teoretic, nu-i răspunsesem la salut. Îmi este la fel de indiferent dacă într-adevăr nu am răspuns la salut sau dacă persoana s-a întâmplat să nu audă.

Îmi este indiferent dacă am rănit vreo sensibilitate. În definitiv, nici celorlalţi nu le stă în fire să ţină cont de sensibilităţile mele. Excepţiile, contextuale, nu fac decât să confirme regula. Nu mi se cuvine ca ceilalţi să-mi poarte de grijă, celorlalţi nu li se cuvine să le port de grijă.

Totuşi, de la un număr foarte mic de oameni consider că aş merita puţină grijă, oameni de care, la rândul meu, încerc să am o oarecare grijă. Ironic este că oamenii aceştia nu prea reuşesc să-şi poarte singuri de grijă situaţie în care-mi dau seama cât de nerealist este să-mi imaginez că cineva ţine cont de sensibilităţile, nevoile, dorinţele mele.

Afirmam cândva (prin 2004) că sunt parte a echipei perfecte: eu şi cu mine. Acum ştiu că nu a fost niciodată cu adevărat o echipă perfectă. A fost tot timpul o echipă subminată de sensibilităţi, neştiinţă, neputinţă. Totuşi, se pare că este singura echipă la care e realist să visez. În rest, sunt singur cu toată singurătatea...

joi, 9 iunie 2011

Între doi munţi...

Duminică 5 iunie am fost în Vânturiş. Un mic clip, mai jos:



Fotografiile mele, aici.

Peste două zile (sâmbătă 11 iunie 2011) plec într-o nouă tură. De data asta, pentru a doua oară în viaţa mea, sunt organizator de tură carpaţi.org. Deşi există ceva agitaţie când decizi să organizezi, consider că reacţionez mulţumitor şi că efortul merită făcut. Totuşi, impresiile finale vor apărea după tură. :)

Dacă reuşesc să-mi organizez bine timpul vor urma şi jurnalele...

vineri, 3 iunie 2011

O lună cu bune şi rele (3)

Poate că a trecut mai bine de o lună de la ultima întâlnire cu Maria. Au fost şi aici atât bune cât şi rele.

A fost interesant să mă "transform" în zâna bubelor, să văd cât de sigură pe ea este când plimbă căţelul, să-i arăt că şi adulţii greşesc uneori, să-i arăt că adulţii îşi pot recunoaşte greşeala şi că, exact aceiaşi greşeală, o putea face şi ea dacă ar fi fost la fel de puţin atentă precum fusesem eu când scăpasem un cuţit pe jos.

A fost rău când, imaginându-şi ea că sunt pet-ul ei, m-a botezat cu prenumele unei femei cu care m-am văzut cândva dar în viaţa căreia, acum, nu mai am loc nici măcar mai la distanţă, după cum se exprima ea cândva aparent promiţător. Poate argumentam greşit dar am bănuit că nu voi rămâne lângă ea. Uite că am avut dreptate. Ea nu mai e singură, eu tot singur sunt...

Undeva la mijloc, între starea de bine şi tristeţe, m-a adus momentul în care a fost întrebată dacă, după părerea ei, pe mine mă interesează să îmbrac gagici în jocuri pe calculator. Poate nu m-am gândit chiar în acea clipă dar mai târziu mi-am dat seama că, eu în faţa mea, aş fi răspuns că mă interesează mai mult să dezbrac gagici de 3- 4 ori mai "bătrâne" decât nepoata mea.

Dincolo de aceste detalii rămâne senzaţia plăcută pe care mi-o lasă faptul că, în ciuda cvasiabsenţei mele din primii ei ani de viaţă, pare să-i facă plăcere să mă vadă, să se joace cu mine, să-mi povestească. Este tare plăcut să constaţi că, deşi are de ales între o grămadă de alţi oameni, alege uneori ca tu să stai lângă ea.

Înainte de această ultimă întâlnire, într-o perioadă în care nu reuşea nimeni să-mi intre-n voie, m-am înfuriat chiar şi pe ea pentru că fusese sfătuită de cineva să se consulte cu mine într-o problemă pe care am oarece competenţă. Mi-a părut rău că nu am fost în stare să răspund rapid şi eficient la cererea ei dar îngrijorarea legată de acest subiect mi-a trecut după ce am găsit o metodă prin care să o ajut cu ceva idei după care, întâlnindu-ne, am constatat că Maria nu este supărată pe mine.

O lună cu bune şi rele (2)

În ultima lună am fost atras de câteva concerte dar nu am ajuns decât la două (Cargo şi aniversarea Folk frate). Situaţia asta îmi reconfirmă faptul că, dincolo de concerte, mai am nevoie şi de altceva, un altceva mai greu de obţinut. Printre altele, mai am nevoie şi de munte motiv pentru care am acceptat o invitaţie la o tură carpaţi pe 5 iunie şi am postat eu o tură pe 11- 12 iunie. Sper să mă simt bine în amândoua...

O lună cu bune şi rele (1)

Au trecut deja 3 finaluri de săptămână calde.

În primul am ieşit în parc, am cercetat zonele de plajă, nu mi-a plăcut noua faţă a IOR-ului unde găseşti mult mai mult asfalt iar iarba este măcelărită de multiplele şanţuri care, cândva, vor folosi la ceva probabil. Pe dealul cu dor, unde anul trecut încă mai puteai urca pe pământ cu bicla (îmi aduc aminte că m-a şi filmat Bogdan când am făcut acea plimbare în care, culmea ghinionului, nu am găsit o terasă care să aibă bere) acum e asfalt până sus, ca biciclist având de luat multe curbe pe aleea în zig-zag. Am tras o plimbare pe jos de vreo 10 km.

În al doilea şi al treilea am ieşit totuşi la plajă. Am terminat cu ocazia asta cartea lui Mândruţă pe care o începusem prin martie, înainte de o seară Lecturi urbane la care n-am mai ajuns şi am început Celebrul animal al lui Lazurca, o carte luată ieftin de la Polirom cu vreo 2 ani în urmă. Dacă Mândruţă îmi era cunoscut şi mă bucuram că a adunat în volum articolele pe care, cel puţin în parte, le citisem deja în Dilema veche, despre Lazurca nu-mi aminteam nimic, nici măcar motivul pentru care mă atrăsese cartea. Fără să-mi trezească în mod deosebit interesul, pare totuşi o carte rezonabilă. Momentan mi-a rămas lipită pe creier chestia cu scârţâitul şeii care, spune Lazurca, trebuia strânsă şi unsă. Am senzaţia că în realitate şaua nu scârţâie şi nu are nevoie să fie unsă. Mecanica asta!

În Mândruţă am avut surpriza să găsesc citat un comentator de pe blogul lui Vulupe. Ce mică e lumea!

N-am mai avut chef de citit anul acesta. Acum, că a început sezonul de plajă, poate voi mai citi câte ceva doar aşa, ca să omor timpul. Pentru că, m-am lămurit în sfârşit, nu îmi aduce mare folos nici să caut zone aglomerate unde să casc ochii după gagici, nici să caut zone retrase în care se mai întâmplă să reţin atenţia vreunui homosexual care, uneori, nu se mulţumeşte doar să privească sau să încerce o conversaţie. M-am cam săturat de astfel de tentative, pe alocuri jalnice! Cu astfel de ocazii mă tot întreb ce mă face suficient de bun încât să constitui o atracţie pentru astfel de oameni (care, în mică măsură, îmi fac şi un bine pentru că am ocazia să mă obişnuiesc să fiu privit insistent, să răspund când sunt provocat la conversaţie sau să resping cu eleganţă şi fermitate când individul îmi depăşeşte limita de confort) dar insuficient pentru a fi acceptat un interval mai mare de timp de către o femeie. Este genul de situaţie care, fără să mă înfurie, mă pune pe gânduri...