sâmbătă, 30 iunie 2012

Ordinul Smaranda 2012 sau 200 de minute printre oameni pasionaţi de zbor

După o insistenţă promovare pe ecranele din staţiile de metrou, trecerea paraşutistelor prin Parcul Izvor se instalase comod într-un colţ din memoria mea în aşteptarea zilei în care, bazându-mă pe criterii extrem de subiective, urma să decid dacă mă duc sau nu să văd despre ce este vorba.

Vineri seară un mesaj banal de pe Facebook îmi face cu ochiul aşa că mai citesc şi eu câte ceva pe acolo. Printre altele, văd o cunoştinţă care întreba dacă merge cineva în Izvor să fotografieze. Pentru că am amintiri faine despre ea deşi (sau poate tocmai pentru că) nu am mai văzut-o de vreo 10 ani, mi-am zis că ar putea fi interesant să ne vedem acolo aşa că decizia mea fusese pe trei sferturi luată.

Sâmbătă dimineaţă, după o noapte luminată (adică o noapte cu lumina stinsă târziu din motive independente de voinţa mea), mă trezesc relativ în formă, îmi pregătesc frontala să mă bărbieresc (despre misterul luminii din baie poate cu altă ocazie), fac un duş, mă uit apoi la ceas, arunc pe mine haine comode după care plec de acasă suficient de devreme încât să-mi permit o mică plimbare sub formă de activă pauză de masă (nu-mi spuneţi cât de nesănătos este să mănânci în mers, să mănânci în picioare şi, eventual, cât de nesănătos este să mănânci pe stomacul gol :D) pe care o termin exact la locul şi timpul potrivit.

Mai am vreme să găsesc la chioşcurile din jur nişte apă plată (adusă de sub Piatra Craiului... interesant loc...) după care prezentatorul evenimentului începe să povestească câte ceva despre ce urma să vedem.

Acolo, pe rândul din spate, se vede bine cerul? Daaaaaa, la spectacolul acesta se vede aproape la fel de bine "scena" indiferent dacă ocupi locuri în faţă sau în spate.

Prima porţie de paraşutiste este lansată din elicopter (uite că s-a înşelat nenea CC când a spus că lansările din elicopter sunt riscante, motiv pentru care concurentele vor fi aduse la verticala locului de un avion), având ca înaintecăzător (că înaintemergător suna cam ca vacă zburând prin etajul activ al unei peşteri) pe campionul nu ştiu care, bun paraşutist la numai 22 de ani.

Destui ochi rămân lipiţi de cer, revenind spre pământ pentru succesiunea de aterizări. Campionul nu mai ştiu unde a aterizat în raport cu salteaua de punct fix, concurentele în schimb au aterizat mai mult sau mai puţin aproape de centrul saltelei, cu excepţia uneia care a ratat-o aterizând un pic lângă ea. 6 aterizări pe saltea din 7 concurente este un rezultat bun, bănuiesc.

Până la următoarea porţie de paraşutism, casc şi eu gura, ca tot omul aterizat în parc la ora aia, pe la balonul cu aer cald bine umflat dar aşezat totuşi la sol, pe la planorul în care, după cum remarca cineva, locul pilotului pare destul de mic şi incomod, pe la locul în care paraşutistele îşi împachetau echipamentul.

Urmează o anunţată porţie de acrobaţii aeriene care, din ce auzeam prin jur, era de aşteptat să se concretizeze într-un stil de zbor extrem de interesant dar care, în final, s-a dovedit un şir de câteva aterizări obişnuite, o aterizare cu un imens tricolor agăţat de picior şi, momentul mai complicat al acestei bucăţi de spectacol, zborul celor trei paraşutişti care, până aproape de sol, au evoluat aproape pe aceiaşi verticală, aterizarea petrecându-se după o despărţire de verticala care-i unea, despărţire aparent haotică dar, am considerat mai târziu, totuşi gândită şi, cred, îndelung exersată. Lansarea acrobaţilor s-a făcut din avion. Cred că abia la lansarea lor am fost şi eu cu ochii pe cer exact la momentul în care, din aparatul de zbor, au apărut pe rând câteva puncte curând transformate în mici (percepute aşa sub influenţa distanţei) paraşute care "alunecau" lent spre pământ.

A doua serie de aterizări din concurs a păstrat modelul primeia, cu 6 aterizări pe saltea şi una în afara acesteia. Dacă a ratat sau nu salteaua aceiaşi concurentă nu pot să spun. Nu pot să spun nici dacă punctul aterizării în baza căruia se întocmea clasamentul este primul punct atins de concurentă, indiferent dacă atingerea a fost făcută cu piciorul sau fundul, indiferent dacă atingerea a fost continuarea firească a căderii sau rodul unei forţări la aterizare prin care, într-un mod mai puţin elegant, se ajungea cât mai aproape de punctul central.

După etapa a doua a concursului s-a repetat programul de acrobaţii aeriene.

La etapa a treia a concursului am avut senzaţia că nu au mai aterizat toate paraşutistele, presupunând eu că una sau două a(u) abandonat din cine ştie ce motiv. Totuşi, se pare că toate şapte au aterizat pentru a treia oară, de data asta nemaiexistând nicio aterizare în afara saltelei.

După asta, festivitatea de premiere şi apoi înapoi acasă...

Cred că mă număr printre puţinii indivizi care au fost acolo deşi nu au sărit până acum niciodată cu paraşuta/ nu au urmărit până acum o persoană cunoscută sărind. Totuşi, total străin de fenomen nu sunt. Am cunoscut cu mai bine de 10 ani în urmă o ploieşteancă paraşutistă, cu câteva luni în urmă citeam povestea unei cunoştinţe virtuale despre paraşutism, zilele trecute citeam povestea unei tinere care a experimentat şi ea emoţiile paraşutismului. Cele trei cred că m-au ajutat să capăt o oarecare curiozitate pentru genul acesta de sport.

Poate ar mai fi câte ceva de spus, de exemplu despre firma de pază care, printre agenţii care răspundeau de zona aterizării, avea unul cu o atitudine surprinzător de plăcută. Nu ştiu de ce sunt tentat să spun că acest agent era dovada clară că nu s-a ocupat de siguranţa evenimentului BGS-ul. Aceştia din urmă au participat doar cu ambulanţele care, aşa cum îmi imaginez că şi-a dorit toată lumea, nu au avut nicio intervenţie în timpul concursului.

Nume şi clasamente nu am reţinut. Am reţinut în schimb că numele concursului se doreşte un omagiu adus Smarandei Brăescu, cea care, cu vreo 80 de ani în urmă, a făcut un salt cu paraşuta de aproximativ 7000 metri.

Acum am aflat şi eu cine este persoana după care a fost botezată o stradă din nordul capitalei, stradă pe care, cu vreo 15 ani în urmă, am avut două jenante interviuri (în sensul că stilul intervievatorilor m-a făcut să mă simt ultimul rahat din încăpere) la o firmă care importa nişte dulciuri turceşti, firmă la care speram eu să pot pune în practică cunoştinţele despre calculatoare pe care le căpătasem aproape exclusiv din cărţi, fără să fi pus mâna pe calculator mai mult de 100 de ore până atunci. Acum aproape că m-am săturat de calculatoare şi, cumva nefiresc dat fiind că l-am avut cu adevărat la îndemână mult mai târziu, de internet.

Să nu vă mai mire faptul că am ajuns să scriu pe blog rar, să-mi verific mail-ul personal mai rar decât zilnic, să intru pe messenger de două ori pe an...

Prezentarea primei ediţii a Red Bull Ordinul Smaranda:




Anunţul pentru Red Bull Ordinul Smaranda ediţia a treia

Site-ul Aeroclubului României

Dacă te gândeşti să faci paraşutism, poţi începe cu cursul de aici:



Pentru fotografii:

http://ro.tilllate.com/ro/photoalbum/overview/10724065#p1

http://www.redbull.ro/cs/Satellite/ro_RO/Gallery/Red-Bull-Ordinul-Smaranda---in-imagini-021243229002084#/image-1

http://airlinestravel.ro/red-bull-ordinul-smaranda-2012-parasutism-in-oras.html

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.411479075565250.90670.351100271603131&type=1

joi, 21 iunie 2012

Contraste muzicale

Sâmbătă seară, în ciuda variantelor contradictorii găsite pe diverse site-uri, legate de invitaţii din prima seară Ursus Evolution 2012, am sperat ca trupa de închidere să fie într-adevăr Cargo. Aşa că, pe la 8 seara, am pornit spre centru. După o zi stată mai mult pe afară eram destul de întors pe dos cu (meta)fizicul dar Cargo... mă atrage ceva mai mult decât alte forme de muzică aşa că am plecat spre ei.

Ajung în zona de concert şi... dau peste recitalul Paraziţilor care abia începuse. Nu m-am omorât niciodată după muzica lor dar nici nu m-am plasat vreodată în tabăra celor anti- Paraziţii. Eram curios aşa că am studiat atât cât mi-a permis aglomeraţia felul în care se manifestă publicul lor. M-a surprins să constat cât de mulţi ştiau texte din Paraziţii la fel de bine cum ştiu eu texte de prin folk sau rock. Nu am reuşit să intru în atmosfera Paraziţii, nici să mă identific cumva cu trupa sau spectatorii ei. Am rămas observator până la final. Am rămas neutru chiar şi la singura piesă care-mi spunea ceva pentru că, probabil, o auzisem pe la TV în rarele momente în care rămân agăţat pe un canal muzical.



Versurile de la Vicii, aici. E ceva realism în text...

Concluzia mea despre recitalul Paraziţii: în genul lor muzical ştiu ce au de făcut. Publicul lor este un public mult mai decent decât mă aşteptam (aici aveam eu nişte aşteptări nerealiste, exagerat de negative). Nu cred că o să mă ataşez vreodată de acest gen de muzică dar, din când în când, este posibil să mai ascult.

Partea a doua, recitalul Cargo, a fost mult mai scurtă faţă de ce speram eu. Au fost destule piese pe care speram să le aud dar n-au avut loc în recital, Batacanda de exemplu. Dar ce s-a cântat a sunat oricum bine aşa că am plecat mulţumit. Publicul a fost, aşa cum eram obişnuit, dispus să cânte aproape tot ce s-a auzit. Aproape de voi a ieşit bine, la fel şi Anarhia (care, în lipsă de Racla, cred că ar fi sunat interesant dacă urca pe scenă un membru sau colaborator al Paraziţilor pentru a face vocea Racla). Din recitalul lor, cel mai mult mi-a rămas pe creier Zi de zi:



Şi, dacă tot e oraşul plin de afişe Rezident ex (trupa în care cântă acum Ovidiu Ioncu Kempes), dacă tot i-am găsit şi în programul festivalului Folk You din august, din Vama Veche, am căutat şi o piesă de-a lor:

marți, 12 iunie 2012

Ziua împiedicată sau Campania electorală ca factor de risc



Later edit (14 iunie 2012): "scheletul" lui Negoiţă era tot acolo dimineaţă. Aştepta probabil alt individ cu nasul pe sus căruia să-i pună piedică. Iar pe mine mă felicita zilele trecute cineva că am pierdut alegerile... Sau poate le-am câştigat...
___________________

Azi m-am împiedicat... Nu este vorba de vreun extrem de complicat obstacol peste care era musai să trec. Nu mai am de ceva vreme obstacole mari peste care să-mi propun să trec sau peste care să simt că viaţa mă obligă să trec. A fost vorba doar de simple împiedicări...

Prima împiedicare s-a întâmplat într-un loc pe care îl văd aproape zilnic, unde până mai ieri trona un imens afiş electoral al lui Negoiţă, cel programat să fie învins de data asta. Acum afişul fusese scos şi în locul lui rămăsese doar scheletul metalic, cu bază triunghiulară de care, din lipsă de suficientă atenţie, m-am împiedicat. Poate nu băgam de seamă incidentul dacă nu m-aş fi împiedicat din nou de altă latură a triunghiului, în efortul meu inutil pentru evitarea căderii. Am înjurat în gând fostul primar al sectorului vecin şi am mers mai departe după ce mi-am dat seama că nu am urme vizibile ale căderii.

A doua împiedicare s-a produs doar pe jumătate. În înghesuiala de la metrou, complicată şi de oboseala mea având o nu ştiu ce cauză, am fost la un pas să dau peste călătorul din faţă, absolut nevinovat, apreciez eu.

A treia a fost tot o jumătate de împiedicare, pe scările de la Victoriei, pe care evoluez fără incidente de 10 ori pe săptămână. De data asta eram destul de aproape să pic în nas pentru că o treaptă se revoltase şi se pusese cu îndărătnicie în calea piciorului meu.

Prin urmare, un total simbolic de două împiedicări, o căzătură fără grave urmări reprezintă micul meu rezumat al dimineţii.

Dacă e să fac un istoric al propriilor căzături, constat că ele se produc destul de rar, ultima petrecându-se într-o sâmbătă dimineaţă, în urmă cu 15 luni. Sub o căzătură pe an mi se pare o medie bună...

Voi ce medie aveţi la acest capitol? :)

miercuri, 6 iunie 2012

Cu agenţi de pază... sau Mi-e silă de România

Nu este prima dată când sunt tentat să scriu despre "bravii" agenţi de pază din parcurile capitalei, din metrou şi de aiurea...

În seara asta, trec întâmplător printr-un mic parc aflat aproape de casă (parcul copilăriei, cumva) şi văd unul din obişnuiţii paznici ai parcului. Îl privesc în viteză (ceva îmi spunea că intenţionează să-mi spună ceva) şi îl aud:

-Barosane... ai cumva o ţigară?

Îmi formasem cândva obiceiul să răspund în astfel de situaţii cu îmi pare rău, nu am. Acum, deja scârbit de o zi tembelă de-a dreptul, mi-am schimbat replica:

-Nu am... Şi asta e formulă de adresare... domnule?
-Barosane, nu-i bine?

Îl privesc scârbit şi-mi văd de drum mulţumit doar pentru faptul că am identificat spontan unul dintre cele mai potrivite răspunsuri posibile.

Peste câteva secunde observ că omul şi-a învăţat lecţia. Următorului trecător i s-a adresat cu:

-Aveţi cumva o ţigară? Vă rog frumos...

Acum să analizez un pic situaţia...


În primul rând, nu-mi place deloc când un astfel de "oficial" mi se adresează, uneori pe un nepotrivit ton superior (nu a fost cazul de data asta).


În al doilea rând... am constatat că mi-am stăpânit iritarea suficient de bine încât pauzele din vorbire să scoată la suprafaţă acest incredibil de împăciuitor domnule care, în mintea mea, suna mai degrabă a ceva gen ţigan spurcat (formulă nepotrivită pentru că, nu-i aşa? societatea nu încurajează discriminarea şi rasismul), paznic prost (formulă jignitoare care ar fi atentat serios la sentimentul de utilitate pe care probabil îl avea omul), băgăcios tembel sau ceva de genul acesta. Tot în mintea mea, exista un argument gen Barosane! este formulă de adresare care arată respect doar la tine în şatră, tembelule! Îi mai puteam spune că, după părerea mea, am faţă de om citit cu care este firesc să foloseşti o formulă de adresare ceva mai convenţională sau că îmi datorează respect pentru că el mă serveşte pe mine (în sensul că este plătit ca să-mi ofere un sentiment de siguranţă).

În al treilea rând... observ că am avut o zi cu trei momente iritante...


Episodul 1... Folosind un ton din categoria stăpân adresându-se sclavului o aud spunând, fără o formulă de salut sau altă formă decentă pentru deschiderea conversaţiei:



-Domnule Negoiţă, aveţi buletinul expirat!
-Nu e expirat. Să înţeleg că aveţi nevoie de o copie de pe cel nou?
-Da. Şi mai am nevoie să-mi semnaţi asta...


Îi dau copia, îi semnez actul după ce-mi arunc o scurtă privire pe el şi constat că acel act trebuia să fie generat şi semnat acum 8 ani, conform legislaţiei. Deci eram dacă nu singurul, cel puţin mult mai îndreptăţit să folosesc un ton dur, acuzator. În acelaşi timp, aveam dreptul să primesc scuze sau cel puţin o explicaţie rezonabilă pentru neglijenţa căreia îi căzusem victimă. M-am gândit la ideea unei plângeri oficiale dar nu ştiu sigur dacă aş face faţă atmosferei războinice care s-ar putea instaura din cauza gestului meu.


Episodul 2... Primesc un colet în service şi constat că noi nu depanăm acel model de echipament... Îmi aduc aminte că întrebasem clar despre ce echipament este vorba şi că posibilul client îmi spusese foarte categoric că este vorba de un TP... M-am înfuriat teribil constatând câtă prostie este în ţara asta... M-a liniştit un pic doar gluma pe care am auzit-o cândva la Andreea, în legătură cu oraşul din care primisem coletul:


X este o localitate în care casele sunt sub formă de corturi iar în mijloc au un cort mai mare pe care este scris Primărie.

Episodul 3 este deja povestit...

Noapte bună România, oricâţi neuroni lipsă ai avea!

vineri, 1 iunie 2012

O seară tristă

Ieri... Până să plec de la birou îmi arunc un ochi pe mail-urile de pe yahoo şi găsesc acolo mesaje legate de concertul Negru Latent de la 21:30. Îmi amintesc concertul Negru Latent din urmă cu doi ani şi încerc să-mi creez starea potrivită pentru a merge şi la acest concert. Nu am reuşit. Şi cred că era plăcut să-i ascult din nou... Data trecută, în 2010, după concertul lor am avut un plăcut schimb de comentarii cu un om din trupă, situaţie în care, de data asta, aş fi putut schimba câteva vorbe cu ei. Pentru cine nu-i cunoaşte, un clip:



Mai târziu, în drum spre casă, în ciuda evitărilor reuşite aproape o lună, am văzut-o din nou. Am păstrat distanţa (dacă nu din alt motiv cel puţin pentru că, acum, nu văd cu ce m-ar mai ajuta să o văd de aproape sau să-i vorbesc), am şi depăşit-o fără să-mi dau seama apoi, ajuns din urmă, m-am retras din calea ei în metroul care părea să mă aştepte şi care n-o ducea şi pe ea acasă...

Tensiunea a fost puţin intensă şi a durat puţin. Ajung acasă în stare bună dar apoi mă prăbuşesc pentru câteva ore în care nici să adorm nu prea am reuşit... În prima fază nu mi-a plăcut ce am găsit în frigider apoi am încercat să adorm după care mi-am dat seama că mi-am intoxicat seara cu ea. Nu am mai mâncat, m-am sucit în pat de pe o parte pe alta şi m-am gândit la realele sau doar presupusele avantaje pe care ea le are în comparaţie cu mine... Casa, venitul lunar de trei ori mai mare, succesul relativ în dragoste, independenţa, mulţumirea legată de viaţa ei...

M-am gândit din nou că lumea este teribil de nedreaptă şi că rămâne coşmarul vieţii mele faptul că am cunoscut-o. În continuare nu mă pot plasa categoric pe o poziţie anume în legătură cu ea. Nu mă pot considera total vinovat de faptul că sufăr de pe urma ei/ poate a suferit şi ea de pe urma mea, nu o pot considera nici pe ea integral vinovată (dat fiind că am suferit şi din alte motive de-a lungul vremii, insuccesul legat de ea fiind doar una dintre nu puţinele dezamăgiri trăite), nu sunt nici măcar pe jumătate convins că-i datorez scuze sau că merită să îi trag un şut în fund când o întâlnesc, nu reuşesc să gândesc nici o modalitate neutră în care s-o abordez...

Mi-am mai amintit şi de o altă ea, mult mai puţin demnă de apreciere, o altă ea care îi este primei aproape vecină în acel cartier aflat cumva la capătul pământului. O altă ea care, dincolo de norocul legat de faptul că, din ce aud eu, este un copil extrem de dorit şi, prin urmare, răsfăţat, se pare că este bine dotată şi cu sămânţă de incultură. Unii nu se vor mira aducând-o acum în discuţie pe domnişoara Titeică...

-Ce nume ciudat de stradă... Titeică...
-X, tu nu ai auzit de Ţiţeica?
-?!?!?

Nu mă mai cred de mult timp cine ştie ce geniu dar tot am nimerit-o spunând că Ţiţeica a avut ceva legătură cu matematica... Şi nu lucrez într-un departament de deştepţi, nu am facultate, nu am cine ştie ce salariu, nici sponsori pentru a îmi cumpăra o casă nu am. Iar ea, parcă în ciuda momentelor gen proasta pământului, are locuinţa în apropiere de cea a coşmarului vieţii mele...

Rar am avut în ultimele 6 luni zile în care să percep atât de puternic nedreptatea societăţii...

Later edit: Şi dacă tot am amintit-o pe Titeică, ea a mai făcut o nefăcută în februarie când m-a anunţat, abordând un aer gen "să-ţi spun o noutate care te interesează şi pe care n-ai aflat-o cu siguranţă", că Ţapinarii urmează să cânte în Club A pe 14... Nu numai că ştiam deja asta datorită tradiţiei şi a mesajelor deja postate de Tănase pe Facebook dar m-am şi mirat că o astfel de specie de om are idee despre activitatea Ţapinarilor în ciuda faptului că este percepută mai degrabă drept o ultramanelistă...

Nu-mi mai rămâne decât să fac haz de necaz când cineva vorbeşte despre Titeică, fata care n-a auzit de Ţiţeica...

O destul de proastă opţiune, hazul de necaz...