vineri, 19 septembrie 2014

Halep este o vacă!



Invocându-se numele Simonei Halep şi a unui magazin cu materiale de construcţii, cineva s-a apucat să construiască un teren de tenis în Parcul Morarilor, în fundul Sf. Pantelimon. Acest demers a dus la distrugerea unui sector cu spaţiu verde şi la schilodirea unui copac din care s-au tăiat fragmente importante.

Serile trecute, în locul acela se vedea o bordură de beton care încadra nişte munţi de zgură.

Concluzia mea: Simona Halep este o vacă (pentru că mănâncă iarbă) şi cacă zgură (pentru că asta rămâne în urma ei, pe post de balegă).



Zâmbet (11) sau Biciclista



O seară de vineri, acum vreo două săptămâni. Plec de la birou în starea aia în care îţi este total indiferent dacă eşti sunat să ţi se anunţe o megamoştenire din partea mătuşii Tamara sau dacă îţi pică un bolovan în cap şi te ucide pe loc.



Într-o astfel de seară, privind absent într-o direcţie întâmplătoare, remarc pe contrasens (faţă de direcţia mea de deplasare, pe trotuarul din partea opusă) o biciclistă. Nimic nou. O biciclistă cu înfăţişare plăcută plecând pedalând de la birou. Totuşi, acum tânăra întoarce capul spre mine şi pare să schiţeze un zâmbet. Cred că apuc să-i răspund la rândul meu cu un zâmbet apoi mă întreb de unde vine senzaţia că aş cunoaşte-o. Să fie o activistă ecologistă pe care să o fi remarcat la protestele din toamna 2013? Să fie o ascultătoare de folk pe care să o fi remarcat în vreun club? Să fie alpinistă? Nu am nici cea mai vagă idee... Peste vreo 10 zile aveam s-o revăd, fără ca ea să mai schiţeze vreun gest.

Oricum, zâmbetul din acea seară a reuşit să-mi schimbe pentru o vreme starea de spirit. Păcat doar că zâmbetul ei este o simplă picătură în paharul cu întâmplări gri care-mi populează viaţa.

La câteva zile, într-o dimineaţă, văd o puştoaică mergând spre birou pe skateboard. Mai văzusem bicicliste, tinere pe trotinetă, tipe coborând din taxiuri sau alte vehicule, mai mult sau mai puţin aproape de intrarea în clădire. Totuşi, parcurgerea ultimilor metri spre birou pe skateboard n-o mai remarcasem. Încă o dovadă, promiţătoare, că nu toţi oamenii au minţile la fel de înguste.

Firesc, mi-am amintit de un cântec pe care-l prindeam uneori pe MTV cu mulţi ani în urmă...



Nişte cretini (1)


Aseară...

-Încercaţi să nu ieşiţi pe balcon?
-De ce?
-Şi-a pus termopan vecinul de sus şi e posibil să fie cioburi căzute.
-Deci e posibil să fi ajuns cioburi în ciorapii pe care-i aveam pe sârmă.
-Da


Dimineaţă, pe lumină, arunc o privire şi constat că este ceva mizerie asociată cu fragmente de sticlă pe balcon. Deci cretinul de vecin chiar şi-a scos geamurile vechi cu ciocanul, deşi putea încerca să le scoată întregi şi să le evacueze oarecum în siguranţă.

-Era o bucată de sticlă pe balcon, am aruncat-o.
-Dar cioburile mici nu le-ai văzut? Nu-i suficient că e vecinul cretin, acum mai împrăştii şi tu prin casă cioburile pe care le-ai luat pe tălpi...


Aşa îşi începe omul o zi. Firesc, logic, des întâlnit început de zi, nu-i aşa? Mai degrabă sursă constantă de depresie, zic eu... În condiţiile astea, să-mi bag pendula dacă îmi mai vine să trăiesc...

Unde-s cretinii care nu permit legalizarea eutanasiei? Că sunt dispus să le ofer eu argumente în favoarea eutanasiei, atât de multe încât să nu le poată duce...

luni, 8 septembrie 2014

Şi eu alerg (5) sau puţină nebunie



Nu mai alergasem de două săptămâni, de la cursa de 13400 m din 24 august 2014, pe care nu am reuşit să o prelungesc până la 15000, oprind cronometrul la 1 oră 16 minute 32 secunde 32 sutimi. Terminasem apa (de unde concluzia că, vara, 750 ml apă îţi ajung doar pentru o oră sau aproximativ 10000 m de alergare), transpiram pe măsura temperaturii de august din jurul prânzului (nu garantez că aş fi alergat mai bine dacă mă trezeam devreme dar bănuiesc că aş fi ajuns totuşi la 15000), Daniel nu era deloc în formă (alerga pe lângă mine pe unele sectoare, se odihnea, iar alerga, toate întreruperile lui îl ajutau să aibă viteză mai mare ca a mea, motiv pentru care i-am spus că, în acel punct al cursei, nu mai am nevoie de iepure, fiind mai potrivit un melc), începuseră să apară dureri pe care nu le resimţisem în precedentele alergări aşa că, într-un punct în care ştiam exact ce distanţă am alergat am oprit cronometrul. În câteva minute apărea şi Daniel cu apa din care am băut pe nerăsuflate cam 500 ml. Pentru mine, pentru alergare, apa plată pare cea mai bună băutură...

Gândeam atunci că, până în 10000 m poate să alerge oricine, fiind posibile şi salturile cu 2000- 3000 m adăugaţi de la o cursă lungă la alta, salturi pe care le observasem şi la mine. Dar după 10000 m se pare că nu mai poţi mări cursele tot cu 3000 m, o creştere cu 1000 m părând suficientă şi rezonabilă. Deja intrase în moarte clinică visul meu legat de semimaraton. Semimaratonul meu personal, nu cel din cadrul maratonului din octombrie... Lucrurile începeau să se complice.

A urmat o perioadă în care m-am simţit deprimat (nu că aş fi acum fericit dar mi-am revenit cât de cât), nu am mai avut stare nici pentru sport, nici pentru altă activitate cât de cât plăcută. Au trecut două săptămâni pe lângă mine fără să înţeleg mare lucru din ele.

Sâmbătă 6 septembrie 2014. Mănânc seara târziu nişte piept de pui prăjit în tigaie [parcă duc dorul unui grătar dar mi-e o lene teribilă aşa că nu-i deloc perioada potrivită pentru a-mi asuma curăţarea grătarului care sfârşeşte într-o baie de resturi de carne după ce îl folosesc, asta de (ne)priceput ce sunt, probabil]. Peste pui torn şi nişte bere. Mă bag în pat la 23:30.

Duminică 7 septembrie 2014. Dorm destul de prost până pe la 6:15, somnul meu având multe şi lungi întreruperi, un somn de nota 5, ca să zic aşa.

Cobor din pat, mă mişc în reluare fără să fac mare lucru până aproape de 9:00. Îmi pregătesc echipamentul de alergare mai mult din inerţie decât cu entuziasm, iau un baton proteic din frigider, constat că s-a cam dus dracu` rezerva de batoane Isostar pe care o aveam (se pare că le gustă şi nealergătorii din familie, nu-mi displace ideea în sine, îmi displace faptul că, pentru nealergători, ar fi suficientă o ciocolată mai ieftină, de 5 lei/ 100 grame să zicem, nefiind nevoie de "ciocolată" de 5 lei/ 35 grame), ies pe uşă, desfac batonul Isostar în lift, pornesc spre parc pe o vreme noros- răcoroasă, constat că dă şi cu stropi de sus (iar a băut prea multă bere Sf. Ilie), observ în treacăt privirile trecătorilor. Ajung în parc, văd încă de la intrare doi alergători (din Ro Club Maraton, parcă), cobor la locul meu de start obişnuit, fac puţină încălzire (recent observasem că un exerciţiu de încălzire îl practicam cumva pe dos, am reparat postura greşită începând de duminică), parcă intimidat de alergătorii cu care m-am întâlnit şi jos, care păreau mult mai motivaţi, reuşesc şi eu să pornesc în cursă.

Apa nu părea suficientă (deşi temperatura era mult mai scăzută decât cea la care alergasem până atunci), eu eram nealergat de mult timp, cu moralul eram cam la podea, intestinul bolborosea dar insista să dea doar o senzaţie neplăcută, fără să aibă intenţia de a se goli înainte de start.

Mă motivau cumva doar două aspecte: speram să-mi iasă de data asta cursa de 15000 şi încercam pentru prima dată alergarea cu muşchii comprimaţi (după ce citisem ceva teorie despre compresie ajunsesem la concluzia că merită încercată aşa că, neavând cine ştie ce buget la dispoziţie, cumpărasem recent cea mai ieftină pereche de colanţi de alergare în care, judecând după privirile câtorva cocalari, arătam ca dracu`).

Muşchii fleoşcăiţi reacţionează negativ pe primul km. Nu dureau, doar dădeau semne că preferă să nu fie folosiţi prea mult. Până se termină kilometrul am senzaţia că nu voi reuşi să alerg mare lucru. Insist totuşi, mă încăpăţânez să alerg mai departe deşi starea aceea plăcută şi optimistă pe care o aveam în alte zile de alergare nu era prezentă şi acum. Întâlnesc în continuare alergători cu care, dacă mă pot exprima aşa, simt că formez o "haită" virtuală. Deşi sunt singur, mă motivează oarecum să văd că nu sunt singurul care aleargă. Îmi propun să verific cronometrul după 1400 m dar renunţ să mă descurajez astfel. Simţeam că sunt departe de ritmul meu obişnuit de alergare, alergam ca un melc în convalescenţă.

Consult cronometrul la finalul turei (după 3000 m): 17:17:32. Nu-mi amintesc timpul din alte alergări dar un calcul rapid arată o medie sub 6 minute/ km. Vag nemulţumit, mă gândesc că sunt totuşi într-o stare rezonabilă pentru alergat. Mă gândesc că un maxim de 18 minute/ tură este satisfăcător aşa că merită să alerg în continuare.

Tura 2 o termin în 17:31:38 după ce, dacă îmi amintesc corect momentul, cronometrasem şi scurta oprire necesară pentru a scuipa o muscă ajunsă la mine-n gură. Constat că am gura cam uscată şi, probabil, sunt insuficient hidratat. După ce scap de muscă continui alergarea.

Tura 3 iese ca dracu` de lentă dar îmi dau seama de asta abia acasă. 19:13:25, cu 54:01:95 timp total pe primii 9000 m. În alergare am socotit doar că sunt foarte aproape de ritmul general de 6 minute/ km deci merită continuat. Dacă aş fi conştientizat timpul imens pe tură cred că m-aş fi oprit din cursă, frustrat. În tura asta cred că apăruse o senzaţie de urinare iminentă aşa că mă oprisem (lăsând cronometrul pornit) lângă un boschet ca să constat că e alarmă falsă. Mi se părea în acel moment că sunt exagerat de hidratat şi puneam pe seama acestui aspect senzaţia de urinare. Mai socoteam şi temperatura care mă făcea să transpir mai puţin decât eram obişnuit. Se schimbă sezonul, este necesar să-mi adaptez unele obiceiuri legate de alergare. Colanţii lungi au fost o adaptare, mi se părea cam rece să alerg în pantaloni scurţi. În acelaşi timp, colanţii reprezintă şi o complicaţie, e cam greu să urinezi cu ei pe tine. Muşchii par totuşi să zică săru` mâna, simt că mă mai pot duce măcar o tură.

În tura 4 ameliorez un pic viteza şi termin cu 18:37:95. Transpiraţia devine abundentă, apare senzaţia dubioasă că aş fi făcut pe mine. Reuşesc să tratez senzaţia asta cu o oarecare indiferenţă şi alerg mai departe.

Tura 5, sunt atent la semnalele muşchilor şi la reperele legate de distanţă. Îmi spun că este cazul să mă opresc la 13400 m pentru că ceva părea să nu funcţioneze tocmai bine. Ajung la 13400 şi, într-o clipă, decid că ar mai merge alergat un pic. Nu mai reuşesc să urc în fugă rampa de la mijlocul turei dar, după ce o depăşesc în mers destul de rapid, reuşesc să-mi recapăt forţa pentru alergare. Şi alerg în deja cea mai lungă cursă a mea. Peste câteva minute aveam să văd pe cronometru că am alergat 1 oră 31 minute 50 secunde 19 sutimi, în ultima tură având ca timp 19:10:29.

Mă opresc din alergare după 15000 m, cea mai mare distanţă şi cel mai mare timp alergat de mine până acum.

Constat că mai am în bidon cam 250 ml apă, constat că de data asta chiar e musai să urinez aşa că, după câţiva metri de mers şi câteva mişcări de cool- down, încep să caut un loc mai ferit de privirile trecătorilor. Trec pe lângă o toaletă dar o găsesc pe roşu. Merg mai departe şi, în câteva secunde, aud trântindu-se uşa toaletei. Deci e folosibilă... Peste câteva clipe, pentru câteva clipe, deveneam un om fericit. Încep să fac calcule şi constat că, după 10- 15 km sau 60- 90 minute, este necesar să trec pe la toaletă. E necesar să fiu atent şi la acest aspect, dacă mă hotărăsc vreodată să mă înscriu într-o cursă oficială, de parcă nu s-ar fi adunat deja suficiente piedici. Varianta cealaltă, în care aş bea puţin lichid, nu mi se pare de dorit, fiind chiar riscantă. Să văd cum arată o salvare pe dinăuntru la finalul cursei nu mi se pare o chestie interesantă. Deshidratarea aici m-ar putea aduce...

Pornesc uşor spre casă, începe din nou să plouă, de data asta cu picături ceva mai mari. Ajung, mă dezbrac şi mă aşez pe pat. Deşi temperatura era plăcută în casă apare senzaţia de frig şi, parcă, o vagă febră. Mă învelesc. În secunda următoare adormeam. Am dormit cam o oră, o necesară completare a somnului pe sărite de peste noapte. Mai stau încă 30 minute în pat apoi mă ridic, mănânc, plec la plimbare. Constat că picioarele se resimt după cursă dar nimic nu doare în mod exagerat. Ceva dureri sunt prezente şi luni. Mă întreb cum ar fi ieşit cursa dacă aş fi alergat fără compresie. Am convingerea că ar fi ieşit mai prost.

Făcând o analiză cost- beneficiu, se pare că acele priviri de cocalar sunt pe deplin compensate cu o stare mai bună a muşchilor. Încă nu e aerul suficient de rece încât să fie necesar să pun şi un trening la suprafaţă dar va veni curând şi vremea aceea...

De ce am inclus nebunia în titlu? Pentru că, în condiţii normale, aş fi planificat alergarea, aş fi renunţat la berea de seară, m-aş fi culcat mai devreme şi, după un somn neodihnitor, aş fi renunţat să alerg sau aş fi făcut o alergare scurtă. Dar cu puţină nebunie, în ciuda condiţiilor nu tocmai prielnice, am reuşit cea mai lungă cursă din viaţa mea, fără ca asta să-mi provoace neajunsuri majore.

Dar până la urmă tot trebuie să-mi iau cartilaj de rechin. Simt că ar ajuta la alergarea pe distanţe mari. Totuşi, mama lui de buget!, puţin probabil să fac loc şi rechinaşului pe lista de cumpărături de luna asta. Şi ar mai fi de cumpărat unele lucruri pentru a preîntâmpina unele probleme care pot apărea pe măsură ce se răceşte vremea. Dar bugetul insistă să spună NU! Iar eu, deşi nu am niciun motiv serios să o fac, încă sper că va veni şi vremea competiţiilor, a echipamentului mai performant, a antrenamentului mai serios, a revenirii plăcerii alergării.

joi, 4 septembrie 2014

Ştim ce-i muzica?



De câteva zile, cea mai dubioasă prezenţă din lista mea de prieteni Facebook s-a apucat din nou să povestească cum face el bani respectându-l pe cel care-l plăteşte. Normal, eu mi-am dat imediat seama cât de fals sună vorbele lui în momentul în care am conştientizat din nou că individul încasează lunar 1500 lei deşi nimic din ceea ce face nu se încadrează în zona respectului faţă de plătitor. Şi când vorbesc de respect nu mă refer la atitudinea aia tip "era să aveţi o scamă", mă refer la muncă, la responsabilitate, la eficienţă.

Dar în momentul în care omul răspunde de o problemă, o încurcă şi apoi lasă pe altul să rezolve ce a încurcat, mi se pare că şi respectul faţă de plătitor este cu desăvârşire absent. Prin urmare, dacă un plătitor este astfel tratat, cred că pot generaliza spunând că toţi indivizii care îl plătesc pe "prietenul" meu ajung să fie luaţi de proşti.

Omul nostru, genul ăla aparent priceput la toate, a ajuns cândva la concluzia că se pricepe şi la muzică. Prin urmare, într-un popor de manelişti, şi-a dat seama că poţi avea avantaje dacă pui manele la petreceri. Face teorii stufoase pe tema asta dar, dacă eşti cât de cât rezonabil în gândire, îţi dai seama imediat că omul nu este frecventabil.

Mie îmi e clar că omul, în ciuda unor vagi semne că ar asculta muzică decentă, nu este altceva decât un manelist sub acoperire, un ţigan albit cu clor şi un pic alfabetizat, un profitor, un hoţ, un individ fără valoare dar cu un nivel al autostimei mult prea ridicat, un individ care are noroc de mulţi proşti în jur, proşti care, sub o formă sau alta, îi permit să trăiască exagerat de bine.

Nu este trist că astfel de oameni există, este trist că astfel de oameni fac lumea să arate atât de horror...

Pentru a reveni la întrebarea din titlu, sunt de părere că eu ştiu destul de bine ce-i muzica. Un exemplu este cel de mai jos. Cu o oarecare bunăvoinţă, s-ar putea prin postarea aceasta să inaugurez un şir de postări în care să prezint muzică adevărată, nu zdrăngăneală de DJ manelist...



Am avut plăcerea să-i ascult live acum ceva vreme. Mai multe despre ei găsiţi aici: http://www.echo-band.ro/store



luni, 1 septembrie 2014

Acum un an, pentru Roşia Montană



Duminică 1 septembrie 2013 se anunţa mare protest împotriva planului lui Victor Ponta (prim ministru) de a distruge Roşia Montană folosindu-se în acest sens de RMGC. Mai erau atunci criticaţi Daniel Barbu (ministru la Cultură), Rovana Plumb (ministru la Mediu), Dan Şova (ministru Mari Proiecte), toţi iniţiatori ai legii prin care RMGC ar fi primit puteri depline asupra zonei Roşia Montană. În anul trecut de atunci au părăsit respectiva funcţie Barbu şi Plumb, Şova şi Ponta rămânând în continuare în posturi din care intenţionează să distrugă, definitiv şi iremediabil, puţinul care a rămas nedistrus până acum în România.

Am fost atunci la protest, am revenit aproape săptămânal în piaţă până în momentul în care am fost abordat de Jandarmerie. De atunci, din simţ de conservare, nu din convingere, am rămas acasă la din ce în ce mai puţinele proteste ecologiste care au urmat.

A fost o perioadă în care mă caracteriza un oarecare entuziasm, în care socializam mai bine ca niciodată, în care aveam suficientă energie încât să tai în marş oraşul în două, alături de zecile de mii de ecologişti cărora mă alăturam. A fost perioada în care un comunist a încercat să mă intimideze după ce m-a văzut pe Blănari, lângă maşina lui Barbu, filmat de o televiziune. A fost perioada în care alţi oameni au considerat normal că am protestat şi cu acea ocazie la adresa lui Barbu. În acelaşi timp, a fost o perioadă în care am conştientizat la modul destul de dureros faptul că, în afara orelor de proteste, în jurul meu am, la serviciu sau pe stradă, 99,99 % comunişti.

Acum sunt în mică măsură informat despre ce se mai întâmplă la Roşia Montană. Dacă anul trecut eram entuziasmat, anul acesta 1 septembrie mă găseşte lipsit de speranţă, descurajat, frustrat, obosit, cu un picior în depresie.

Mi-a amintit de momentul 1 septembrie 2013 (şi de protestele următoare despre care am tot postat zilele acelea pe Facebook) văzând dimineaţă, în metrou, o tânără mai degrabă elegantă decât frumoasă, cu insigna Salvaţi Roşia Montană pe geantă.