joi, 30 octombrie 2014

Cum se naşte frustrarea (1)



Chiar dacă ajung pe munte din ce în ce mai rar, pe carpaţi.org intru destul de des. De ceva timp mi-am format obiceiul de a verifica ce grupă montană este aşezată în pagina principală a site-ului şi de a intra în căutarea detaliilor atunci când este prezentată o zonă mai puţin popularizată şi circulată. Aşa am dat recent de Munţii Codru Moma. Intru, citesc cele două jurnale, nu tocmai pe placul meu, apoi intru pe un user care scrisese despre Codru Moma. Acesta postase şi despre Avenul de la Betfia care pare să aibă o zonă plăcută în jurul său. Mă gândesc că ar fi frumos să ajung şi eu la gura avenului şi încep să organizez informaţiile.

Mă gândesc la o călătorie cu trenul, în timpul zilei, astfel încât să nu simt neapărat nevoia de somn în timpul călătoriei şi să văd prin ce peisaje mă poartă trenul. Găsesc trei variante de traseu, cea mai avantajoasă ca oră de sosire în Oradea (cel mai apropiat oraş mare faţă de zona avenului), fiind cea de 141 lei. Presupunând că întoarcerea cea mai avantajoasă ar costa la fel, rezultă un total de 282 lei necesari pentru tren. La asta se adaugă minim 30 lei două nopţi de campare în Băile Felix (la Camping Apollo). Dacă adăugăm la asta cheltuielile legate de alimente, îmbrăcăminte şi echipament, diferenţa dintre încasări şi cheltuieli creşte din nou. Se adună mai mult de 300 lei care ar fi cheltuiţi în doar 3 zile. Fiind eu setat pe ideea că, zilnic, conform venitului meu, pot cheltui cam 30 de lei, îmi dau seama că în cele trei zile ar trebui să cheltui de 3 ori mai mult decât încasez.

De aici până la abandonarea proiectului nu este decât un pas. Iar gândul care rezultă din toată povestea este: nu am voie să călătoresc.

Şi dacă-i tai omului posibilitatea de a face ce-i place mai mult ce obţii?

Un om mulţumit?



Informaţii despre aven pot fi găsite aici: http://www.carpati.org/jurnal/avenul_de_la_betfia/2354/

miercuri, 29 octombrie 2014

Amintiri



Cineva a trecut ieri pe aici: http://sufletologie-prezentul.blogspot.ro/2009/07/tura-scurta-in-baiului-11-12-iulie-2009.html

Pentru că nu-mi mai aminteam deloc despre ce era vorba în acea postare, i-am călcat pe urme vizitatorului recitind textul. Şi mi-am dat seama că tura aia se întâmpla înainte de ultima mea încercare de a face ceva din viaţa mea de rahat. Încercarea, deşi a presupus mult efort (financiar, intelectual, emoţional, fizic), nu a adus nici pe departe la ce speram eu, deşi am lucrat câţiva ani cu un profesionist în reconfigurat vieţi iar acesta a făcut la rândul său mari eforturi, în încercarea de a-mi fi de folos.

S-a dovedit că am limitele mele pe care probabil nu le voi depăşi NICIODATĂ iar ceilalţi, la rândul lor, au limitele lor care nu le permit să reacţioneze astfel încât acţiunile lor să le fie utile, fiindu-mi şi mie utile în acelaşi timp. Principiul win- win pare să fie o simplă poveste de adormit adulţi naivi.

Mi-am mai dat seama şi că o bună parte dintre femeile care mi-au trecut prin viaţă au avut ciudăţeniile lor. Bănuiesc că este prost făcut acordul în acest enunţ dar sigur îmi va fi scuzată greşeala, dat fiind că trăim în ţara lui "este mulţi".

Am mai constatat că persoanele despre care scriam atunci au cam dispărut din viaţa mea. Cu Florin m-am mai văzut o vreme în ture (cred) sau prin cluburi de folk/ rock. Cu Sorin am mai comunicat un timp, mergând uneori şi la concerte împreună. Pe Alina am mai văzut-o pe la concerte. Răzvan este ultimul dintre oamenii din acea tură pe care l-am revăzut, chiar vara aceasta, în tura pe Take Ionescu.

Cu restul nu-mi aduc aminte să mă mai fi văzut de atunci. S-a dovedit că vieţile noastre sunt mult prea diferite pentru a mai ajunge să ne întâlnim, chiar şi întâmplător. Interesant e că, ţinând cont şi de proba timpului, pot spune că nu m-a dezamăgit niciun om în acea tură.

Oricum, cei 5 ani care au trecut de atunci par să fi avut două perioade diferite, perioada în care încă speram că ceva o să se întâmple şi perioada în care mi-am dat seama că speranţele mele erau în bună măsură nerealiste.

De data asta sunt dureros de conştient de faptul că, în viaţa mea, nu vor mai apărea decât rar şi, probabil, accidental lucruri plăcute.

Încerc acum să-mi aduc aminte ultima chestie plăcută pe care am trăit-o dar amintirile sunt suficient de vagi încât să nu mai ştiu dacă este vorba de ziua în care am fost spectator la BIM (Bucharest International Marathon) sau cea în care am avut o alergare reuşită. Dacă scot din listă elementele care au legătură cu alergarea, pot spune că nu a mai existat niciun moment cu adevărat plăcut în ultimele 3 luni din viaţa mea.

Mă mai mir că sunt trist şi lipsit de vitalitate?

luni, 27 octombrie 2014

Determinare



Sâmbătă, vânt puternic (până la 70 km/ oră la rafală, estimau meteorologii), ceva tensiuni pe acasă, ceva chef de plimbare. O iau spre parcul în care am alergat în ultimele luni cu intenţia de a verifica cât de alergabil mai este circuitul meu. Nici nu ies bine din bloc şi mă trezesc în freză cu o rafală care aproape mă sufocă. Se treşte orgoliul în mine şi decid să nu mă las înfrânt de prima rafală. Îmi continui drumul privind cumva într-o parte, scap de zona cea mai expusă vântului. Văd cum i se fâlfâie lui Ponta, o văd pe Udrea pusă la pământ de vânt. Nu-mi pasă de cele două personaje din basmul cu care este adormită România, eu tot între Macovei şi Tăriceanu voi da cu banul duminică. Mai văd nişte fâlfâieli pe la nişte firme după care ajung în parc. Aici e vânt, aleile sunt pline de resturi vegetale purtate de vând, paznicii nu se îndură să iasă din cutiuţele lor. Merg ce merg şi dau de un nene care aduna nu ştiu ce bălării. Mai încolo doi proprietari de câini îşi plimbau animalele. Urmează o tanti în şlapi pe care o depăşesc fără să-mi dau seama cu ce scop umbla pe acolo. Cobor panta cu scări, pe care o urc când alerg; acum fac circuitul în sens invers. Fac stânga pe malul lacului. Valurile de 30- 40 cm îmi atrag atenţia. Mă apropii de lac şi privesc câteva clipe. Vântul este destul de insistent aşa că mă întorc cu lateralul spre el şi-mi văd de drum. Apar doi oameni pe alee, apropierea evidenţiază doi paznici care-şi părăsiseră cutiuţele. Unul din el, şocat probabil, mă apostrofează:

-De ce nu stai acasă? Asta-i vreme?
-Da, asta-i vreme!


La o întrebare incompletă dau răspunsul cel mai logic cu putinţă. O secundă mai târziu arunc în vânt continuarea: Ce, mă păzeşti mata?

Mă gândesc că paznicii lui Negoiţă nu realizează că spaţiul public rămâne public, indiferent de vreme. La aşa primar, aşa paznici...

Îmi spun că, dacă nu începe ploaia şi se mai potoleşte vântul, duminică se poate alerga.

Ajung acasă după vreo oră, meciul văcuţei Halep se terminase, frăţiorului îi sună telefonul şi aflăm astfel că... a început să ningă. Mai devreme sesizasem că plouă deci îmi luasem adio de la cursa de duminică. Copilu` (un copil mic şi drăgălaş, de vreo 20 de ani) vrea să se plimbe prin ninsoare, fratele meu acceptă, mă înham şi eu la plimbarea lor şi, o oră mai târziu, ne plimbam prin Tineretului. Era un timp pe care nici bicicletele de închiriat nu mai ieşeau din rasteluri...

Ne plimbăm, aproape singuri pe alei, până ajungem pe malul lacului. Aici, surprinzător, dăm de vreo 3 alergători. Unul, din ce am apucat eu să văd, avea adidaşi faini dar nu mai ştiu ce-mi atrăsese atenţia la încălţările omului. Altul, pe vremea aia crâncenă, alerga în pantaloni scurţi. Dat fiind că ne-am mai întâlnit odată cu el după câteva minute, am rămas cu impresia că era cel mai rapid dintre cei trei.

Văzând alergători am reacţionat diferit. Daniel considera că e nebunie să alergi pe vremea aia, copilu` s-a abţinut de la comentarii, eu mi-am exprimat aprecierea la adresa celor care, presupuneam eu, se antrenau pentru maratoane montane în care este destul de mare probabilitatea de a se confrunta cu condiţii oarecum asemănătoare cu cele de atunci. Nu vedeam nebunie în alergarea lor, vedeam determinare. Mi-ar plăcea să fiu şi eu atât de riguros încât să-mi fac antrenamentul indiferent de vreme...

Apucând să spun că anul viitor sper să fiu suficient de bine antrenat încât să mă înscriu la semimaraton aud copilu` spunând: Vreau şi eu la semimaraton! Nu ştiu dacă devenise brusc interesată de subiect, dacă se gândise şi ea la asta iar acum profita de cursul discuţiei ca să o şi spună, dacă era simplă imitaţie sau vorbă aruncată de dragul conversaţiei dar mi-a plăcut că a spus-o.

Cine ştie, poate vom termina amândoi semimaratonul de la Bucureşti, primăvara următoare... Ar fi frumos! :)

joi, 23 octombrie 2014

Profesorul Întrucât

Postare cu completări...

Ieri dimineaţă mă nimeresc lângă o studentă la drept, încântată că nu trebuie să vorbească decât o zi pe săptămână şi stresată de un profesor care-l bagă pe întrucât din 5 în 5 minute. Dacă am înţeles corect, era vorba de profu` de drept civil. La cât părea de crudă fata, cred că era anul întâi...

Mai târziu văd afişele care anunţau două filme care par interesante: Serena şi Coarne. Serena, cu premiera pe 24 octombrie, mă atrăgea pentru promisiunea descrierii unei poveşti după care nu mai poţi evolua. Coarne sugerează că, cel puţin uneori, dragostea doare ca dracu`. Experimentasem deja ambele situaţii aşa că... Mă gândesc o secundă că vineri merg la cinema dar între timp am renunţat la idee. Mai bine păstrez banii pentru câteva batoane proteice pentru următoarele alergări.

Seara plec sictirit de la muncă, de nicăieri încep să-mi apară în minte imaginile unei tipe care se chinuie să-mi alunge tristeţea dar nu prea reuşeşte. Era totuşi interesant să fac duş cu ea chiar dacă nu arată precum tipele de care îmi place de obicei. :) De unde ideea că o gagică s-ar chinui să mă înveselească nu ştiu...

Dau colţul (străzii) şi mă intersectez cu o tipă. Are un chip ciudat care pare să se schimbe exact în clipa în care trece pe lângă mine. Îmi dau seama că e posibil să plângă. Aşa, şi??? N-am ştiut niciodată cum să reacţionez când o tipă plânge lângă mine. Îmi amintesc din nou faza aceea dintr-un decembrie târziu în care m-am văzut la un concert cu o tipă care, în acea perioadă, era certată cu cel care urma să-i devină soţ. Vine momentul recitalului Ţapinarii, tipei îi dau lacrimile, pleacă din sală şi, un pic mai târziu, părăseşte clădirea teatrului. Pe atunci eu nu ajunsesem să mă apropii de trupa Ţapinarii (o trupă pe care o apreciez şi acum deşi nu mai sunt la curent cu creaţiile lor) dar ea îi ştia .

Pe la mijlocul drumului cu metroul mă trezesc lângă o mutră cunoscută. O geacă Mammut de culoare light blue (aşa botează culoarea MS Office-ul cu care lucrez), blugi, nişte pantofi sport de la Jack Wolfskin cumpăraţi probabil de la Sport Virus, păr scurt, o privire severă. În câteva secunde îmi dau seama că tipa e iubita ei. După o "întâlnire" fulger petrecută anul trecut, cu doar două zile mai târziu, mă aşteptam să apară şi anul acesta, cam în aceiaşi perioadă, un semn despre ea... Asta deşi, pentru prima dată în 10 ani, trecuseră vreo 6 luni în care nu o mai văzusem.

Las lucrurile să (nu) se întâmple dar, când cobor din metrou, cu privirea severă exact în spate, îmi dau seama că ele este foarte probabil să se întâlnească acolo. Privesc către capătul peronului dar de data asta nu apare nici vechea mea cunoştinţă, nici iubita ei. Fac stânga- împrejur pentru că brusc, îmi venise poftă să o văd. Casc bine ochii şi îmi dau seama că cele două au dispărut în direcţia cealaltă sau... pur şi simplu nu s-au întâlnit. Altădată m-ar fi înfuriat lipsa mea de atenţie dar acum... am considerat doar că este o nouă întâmplare de rahat strecurată printre multe altele de acelaşi soi. Şi mi-am văzut mai departe de viaţa mea de rahat, aproape uitând faza...



Două zile mai târziu văd din nou laba lui Jack Wolfskin, de data asta pe geaca unei gagici cu o privire asemănătoare celei observate la "iubi"...

vineri, 3 octombrie 2014

Încurajaţi maratoniştii! :)



Ştiu că, în Bucureşti, orice restricţionare a circulaţiei auto este resimţită dureros de o mulţime de participanţi la trafic. Totuşi, restricţiile impuse sâmbătă şi duminică cu ocazia Bucharest International Marathon, sper să nu stârnească furia celor care, dintr-un motiv sau din altul, vor avea drumuri de făcut prin oraş.

Comunicatul legat de închiderea circulaţiei cu ocazia maratonului este disponibil aici: http://bucharest-marathon.com/inchiderea-circulatiei-pentru-raiffeisen-bank-bucharest-international-marathon-4-5-octombrie-2014/

Citez din comunicat:

"Traficul va fi închis sâmbătă, 4 octombrie între orele 8.00 și 14.00 pe bd. Unirii între Piața Constituției și intersecția cu Regina Maria, pe ambele sensuri, iar duminică, 5 octombrie, circulația auto este restricționată între orele: 6.30-16.00 pe traseele amintite mai jos:

Pentru Cursele Maraton, Semi-maraton Volkswagen, Maraton Stafeta Vodafone (42km, 21km și 4 x 10 km), intre orele 6:30 – 16:00: Piața Constituției; Bulevardul Libertății între Piața George Coșbuc și Splaiul Independenței; bd. Unirii pe toată lungimea; bd Decebal pe toată lungimea; bd. Basarabia de la Piața Muncii (Hurmuzachi) până la intersecția cu bd. Chișinău; zona Național Arena; bd Națiunile Unite; strada Halelor; Splaiul Independenței pe ambele maluri ale Damboviței între Pod Eroilor/ Știrbei Vodă și Piața Unirii; Calea Victoriei între intersecția cu Splaiul Independenței și cea cu Ion Câmpineanu.

Pentru Cursa Populară Mega Image (2,9 km): străzile din jurul Palatului Parlamentului respectiv bd. Libertății, Calea 13 Septembrie, strada Izvor.
Următoarele instituții, datorită amplasării în zona de circuit a maratonului nu vor avea cale de acces duminică, 5 octombrie în intervalul orar 06:30- 16:00: SRI, SPP, Palatul Parlamentului ( accesul la aceste instituții se poate face doar prin zona 13 Septembrie, Uranus), MApN, Facultatea de Medicină Veterinară, Institutul Cantacuzino, Hotel Marriott, Hotel Ibis. De asemenea, în intervalele orare mai sus menționate, liniile de transport în comun care trec pe aceste trasee vor fi deviate.
Harta traseelor competiției poate fi accesată pe http://bucharest-marathon.com/traseu/
"

După cum probabil ştiţi, resimt o oarecare frustrare legată de faptul că, în ciuda unor semnale promiţătoare, nu am reuşit până în prezent o cursă de lungimea semimaratonului, ajungând doar la acea cursă oarecum problematică de 15 km. Sunt nemulţumit şi datorită faptului că, după nişte săptămâni în care, din nou, nu alergasem, duminica trecută am reuşit cu greu o cursă de 3000 în mai mult de 20 minute, având o viteză medie mult sub cea cu care mă obişnuisem. E clar că ceva se întâmplă... Un motiv de stres cu privire la alergare pare să fie şi răcirea vremii. Mă obişnuisem să alerg cu apă după mine, să beau suficient cât să nu mă simt deshidratat. Acum, odată cu răcirea vremii, este necesar să-mi reorganizez alergările, din punct de vedere al echipamentului şi al hidratării. Din păcate încă nu sunt acomodat cu noile temperaturi, încă nu ştiu cum să mă îmbrac pentru alergările de toamnă, dacă sau câtă apă să mai iau cu mine, dacă şi în ce măsură creşte gradul de risc dacă insist ca, măcar la câteva săptămâni odată, să alerg câţiva kilometri.

Totuşi, în ciuda frustrării, îmi propun să ies sâmbătă şi duminică în oraş pentru a asista la cursele din cadrul Bucharest International Marathon. Dacă voi fi suficient de harnic, poate reuşesc să fac şi fotografii.

Cel puţin copiii care vor alerga sâmbătă pe Bulevardul Unirii, începând cu ora 10:30, chiar merită atenţia fotografilor. Mai este interesantă şi cursa părinţilor cu bebe în cărucior care începe tot sâmbătă, la ora 12:30, în Piaţa Constituţiei.

Duminică, startul se dă între 8:50- 9:00.

Oricum, e clar că, indiferent de greutatea cu care se va circula prin oraş, nu voi fi supărat pe maratonişti. Dimpotrivă, sunt şi voi fi de părere că maratoniştii trebuie apreciaţi şi încurajaţi. Lor trebuie să le mulţumim că, măcar câteva ore pe an, aerul din Bucureşti este mult mai respirabil, cel puţin pe traseele de alergare.