Text pe care intenţionam doar să-l formatez dar pe care îl şi modific un pic azi, duminică, 14 martie 2010.
Mă apuc să scriu povestea asta mult mai târziu decât mi-aş fi dorit... :(
Plec de la muncă cu obişnuita stare ciudată din serile în care-mi propun să merg la concerte, atât de ciudată încât uneori mă convinge să renunţ la un spectacol frumos şi să fug (da, chiar să fug, păşind încet dar totuşi fugind, mergând spre casă fără să reuşesc să găsesc ceva rezonabil în asta). Şi de data asta mi-am oferit o momeală în plus prin gogoşile de la Unirii (după ce, din cauza unui incident al dracu de penibil pe care nu cred că-l voi povesti vreodată, am renunţat la merdenele, se pare că am făcut acum o pasiune pentru gogoşile astea). După deja obişnuita masă combinată cu plimbare iată-mă ajuns în Mojo la ceea ce ar putea devenii ora mea obişnuită, 20:35.
Am nimerit în timpul probelor de sunet după încheierea cărora nu prea (of, ce bine că am scăpat de actul ratat concretizat prin adăugarea unei litere la acest des folosit prea!) am putut să mă concentrez la citit. Bine, poate că era ceva mai special şi cazul despre care citeam... Un alt motiv pentru lipsa de concentrare a fost reprezentat de gândurile apărute în timp ce auzeam Could You Be Loved şi To Be With You. Mi-am propus să caut piesele şi, eventual, traduceri ale versurilor... Mă surprind gândind că astfel de piese îi plac şi ei dar habar nu am unde am putea asculta în special aşa ceva. Parcă-mi pare un pic rău că ea nu ascultă folk. :( Muzica de dinaintea concertului Imre pare să prevestească ceva dar îmi propun să nu mă mai îmbăt cu apă rece, aşa cum am mai păţit şi cu alte ocazii... În acelaşi timp îmi propun să reuşesc să mă bucur dacă unele lucruri, pur întâmplător, ar merge bine.
Clubul nu era plin astfel încât să nu ai unde arunca un ac dar mi s-a părut mai plin decât de obicei, amintindu-mi de un alt concert Imre, în formula Emeric Set, concert pe care l-am urmărit în picioare, în 100 Crossroads, cam cu un an în urmă. Eu stăteam fără griji pentru că-mi găsisem locul (altul decât la concertul Mariei Gheorghiu dar în egală măsură de bun) şi, de nu l-aş fi găsit, aş fi stat la fel de bine şi în picioare (deşi, în situaţia asta, ar fi fost mai incomod să notez). Dată fiind mulţimea de chipuri cunoscute sau/ şi plăcute din public aglomeraţia mi se părea cu atât mai faină.
Se face 21:20 şi Ovidiu Mihăilescu îi prezintă pe invitaţii serii: Emeric Imre, Sorin Zamfir şi Gabriel Ghiţă. Se precizează că "Imre este singurul folkist din acea generaţie care reuşeşte să umple un club de x ori în y luni". Nu am reţinut cifrele dar am reţinut că Imre, chiar dacă a ajuns destul de des în Bucureşti, a avut mereu parte de public numeros. Pot confirma asta în cazul concertelor la care am asistat şi eu (pe unele ratându-le, din păcate).
Imi ne anunţă din ce motive absentează Adelina şi Răzvan (un proiect de arhitectură şi ceva legat de Eurovision 2010).
Concertul începe cu Te aştept, o piesă pe care am crezut că n-o ştiu dar am recunoscut-o mai târziu... "anii toţi se mistuiesc (...) şi nu înţeleg iluzia ce-ai fost".
Se continuă cu Prins de fum, piesă pe care eu ştiam că o cheamă Pătimire, titlu cu care am şi postat pe youtube înregistrarea din toamna trecută, din Iron City.
Se pare că Sandra n-a mai apărut pe la concertele lui Imre dar mi-ar fi plăcut s-o revăd...
La câteva dintre următoarele piese nu reuşeam să înţeleg când Imre spunea titlul piesei dar le recunoşteam mai târziu...
Jurământ, pe versurile lui Păunescu, piesă pe care mă surprind pe rând melancolic şi zâmbitor... Melancolic din cauza amintirilor, zâmbitor pentru că... "Dumnezeu A FOST ea..." Nu se aşterne definitiv uitarea peste poveste dar cel puţin sunt foarte aproape de ideea de a accepta că povestea respectivă este trecut cu foarte puţine şanse de a reajunge prezent şi de a devenii viitor.
Urmează, pe versurile lui Imre, Ramuri de lumină şi se continuă cu Of, Doamne ceaţa e târzie. Sesizez în apropierea mea două cupluri frumoase. Plăcute imagini! Să fie fericiţi! :)
Vine şi timpul pentru Oraţie de nuntă, moment în care constat că nu sunt nici acum total imun la text. Apare un nedorit gând care spunea că NU trebuia să se întâmple aşa. S-a întâmplat totuşi şi lucrurile sunt aproape imposibil de schimbat...
Constat că Oraţie de nuntă nu a mai fost urmată, precum în alte concerte, de una dintre piesele vesele, Ilie de la sculărie sau Povestea cavalerului cu brici.
Este prezentată apoi o piesă compusă la mare, în care "plouă obsesiv..." Datorită textului puţin înşelător am avut senzaţia că este vorba de Război dar, mai târziu, mi-am dat seama că Război sună altfel.
Afirmând că "nu-i târziu să înceapă viaţa în fiecare zi" (optimiste vorbe! :)), Imi prezintă Târziu... De aici titlul postării... "Cât mă mai iubeşti? Un infinit pe zi..."
Urmează Bună varianta rea, prezentată ca o piesă de dragoste. Şi mă trezesc regândind titlul unei postări vechi având ca pretext acest fragment de Emeric Imre şi ca subiect cu totul alte întâmplări, stăruindu-mi acum în creier un NU "m-ai prefăcut în cioburi şi ruine". Şi chiar dacă, pentru o vreme, am avut senzaţia că sunt distrus şi, în plus, chiar asta a fost dorinţa ei, acum sunt din ce în ce mai convins că nu s-a întâmplat nimic iremediabil şi, în plus, că ea nu a avut nici măcar o clipă intenţia de a mă demola. Este posibil să o fi judecat greşit cândva...
Pe Scrisoare supărată, piesa care a încheiat prima parte a concertului, a rămas vizibil doar unul dintre cuplurile de care pomeneam mai devreme. Imi pare să-şi arunce din când în când privirea către acest cuplu. Şi nici nu prea poţi să-i ignori de moment ce părea o alegere mult mai bună să te bucuri de imaginea frumoasă oferită de cele două persoane.
Între 22:15- 22:35, pe timpul pauzei, am avut ocazia să admir o grămadă de puştoaice frumoase. De-aş fi fost cu vreo 10 ani mai tânăr!
Curând trece pe lângă mine Ştefan. După ce ne salutăm îmi dau seama că nu mă aşteptam să lipsească de la acest concert. Prezenţa tivodărească la concertele Imre este deja o obişnuinţă.
Din boxe se aude Nu am chef azi, piesă care pare să-i placă foarte mult unei tipe ai cărei sâni, într-un moment de îndreptare a spatelui, i-am ghicit ca fiind frumoşi deşi erau bine ascunşi sub bluza cărămizie. Îţi dau dreptul ţie, eventuală cititoare pudică, să strigi aici un "Obsedatule!" :D
La revenire, Imre cântă Cine ştie? o piesă plăcută pe care acum am remarcat-o pentru prima dată în mod deosebit. Urmează În mii şi mii şi mii iar apoi vine piesa compusă-n permisie, În gară. Notez acum prezenţa cameramanului profesionist ale cărei filmări sunt curios dacă şi unde vor putea fi urmărite.
Emeric Imre redevine Emeric Trio prin revenirea pe scenă a lui Sorin Zamfir şi a lui Gabriel Ghiţă. Se continuă cu Condamnare la toamnă ("nu e toamnă cum eşti tu" dar "mai am senzaţia că toate pot fi şi altfel decât sunt"; şi eu sunt de părerea asta de la un timp, mă gândesc că este posibil să apară un altfel şi în viaţa mea, un altfel mai bun...).
În sfârşit, aud şi Povestea cavalerului cu brici, piesă pe care-mi amintesc cât de frumos s-a auzit în alt concert vocea Adelinei Boloţ. Urmează Insula, piesă pe care, cu altă muzică, a cântat-o şi Vali Sterian.
Vine şi rândul Nebunului de alb, atât de bine primit de spectatori încât, la refren, publicul s-a auzit superfain. Genul de moment pentru care prefer câteva ore de concert în locul aceloraşi ore petrecute pe youtube ascultând, poate, aceleaşi muzici. Nimic nu se compară cu sunetul şi imaginea oferite de uniunea public- artist din astfel de momente.
Imre mai spune o vorbă de duh cu care mă declar de acord: "Atunci când te trezeşti privind în ochii frumoşi ai unei femei... există viaţă".
Există viaţă dar... ce te faci când, după viaţă, urmează Rană şi cuţit continuată cu Noapte de unul singur? "Te-aş cere înapoi..." Nu te mai cer... Se pare că după romantism urmează tragedia... De NU s-ar sfârşi aşa fiecare nouă poveste de dragoste!
Ilie de la sculărie aduce apoi cu el nişte Iluzii. "Eu îţi dăruiesc o plajă cu nisip şi piatră aridă..." după care urmează să-ţi comunic o Condamnare. Ei, da! Asta era! În sfârşit notez titlul acestei piese care, după cum spuneam şi cu altă ocazie, m-a obsedat pentru o vreme... "Şi totuşi te caut într-una..." Dar nu te mai caut pe tine, caut o persoană care să vadă în mine altceva, poate chiar evoluţia pe care, în felul tău destul de dur, m-ai provocat s-o încep.
"Nimic nu mai am de la tine" după ce ne-am declarat Război. Pare să fie ultimul cântec dar n-a fost aşa. O parte a publicului, parte pe care am apreciat-o în mod deosebit, a început să cânte "Acum sunt mai pustiu ca totdeauna..." Imre pare să aprecieze faza şi revine pe scenă. Astfel, un concert frumos s-a sfârşit în cel mai fain mod pe care mi-l puteam imagina. Era deja aproape mâine, mai exact 23:45...
Inutil de precizat că, aşa cum mi se întâmplă cam la fiecare concert Imre la care particip, şi de data asta a zburat, dinspre mine către Ioana, un gând de mulţumire pentru faptul că, acum câţiva ani (cine mai ştie cât a trecut de atunci?), m-a învăţat să ascult Emeric Imre.
Imre se retrage de pe scenă mulţumind publicului şi echipei E- Folk iar Ovidiu Mihăilescu vine la microfon pentru a anunţa programul următoarei seri folk din Mojo. Marţea următoare vor fi mai mulţi invitaţi, pe scenă urmând să urce, printre alţii, Eugen Avram şi însuşi Ovidiu.
Mă retrag pe jos spre casă bucurându-mă de noaptea caldă, mult mai caldă decât resimţisem dimineaţa. Iar somnul care a urmat a fost nu foarte lung dar cu adevărat odihnitor.
Sper să reuşesc săptămâna viitoare să ajung la cele două seri pe care le ghicesc de pe acum ca fiind plăcute, cea de luni, din Expirat, cu Puiu Creţu şi fetele de la Lemn Dulce şi seara de marţi, din Mojo.
Iar dacă nu aţi aflat deja, anunţ din nou serile de azi şi de mâine din Iron City când vor cânta Ţapinarii (azi) şi Ză` Duff.
Public acum dar va urma o formatare a textului pentru o mai directă citire a lucrurilor importante spuse aici.
Zile senine!
Later edit: alte cronici de-ale mele pentru concerte Emeric Imre aici, aici, aici şi aici.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu