luni, 28 noiembrie 2011

Oameni şi case

Aseară, accesez un vechi cont de e-mail pe care intru din ce în ce mai rar în ultimii ani. Aici, apărută de aiurea (încurcate sunt căile messengerului, ar spune cineva), văd o fotografie în dreptul unui id la ale cărui update-uri nu credeam că mai am acces. În fotografie o cameră goală, cu o fereastră în capăt. "Citesc" în fotografie că este casa proaspăt achiziţionată de ea. Cum ar spune Andrieş, e adevărat, ştiam că o să se întâmple doar că durează de atâţia ani... Cu un amestec de bucurie (pentru reuşita ei, o persoană pe care am apreciat-o foarte mult cândva) şi invidie (la adresa succesului ei), m-am gândit câteva clipe să-i las un mesaj în care s-o felicit pentru achiziţie. După mai bine de 7 ani de plătit chirie... Mai târziu mi-am amintit că ea nu mai are de gând să stea la poveşti cu mine, mi-am dat seama că m-ar nemulţumi absenţa răspunsului ei, am conştientizat odată în plus că sentimentele mele faţă de ea sunt amestecate aşa că am decis să tac deşi degetele aveau tendinţa să se repeadă în taste cu o viteză mai mare decât cea a gândului.

Şi poate nu aş fi scris nimic dacă nu mi-aş fi amintit că, de curând, o altă cunoştinţă de-a mea a făcut public faptul că a cumpărat o casă. O cunoştinţă doar virtuală de data asta... O cunoştinţă care seamănă cu prima cel puţin dintr-un punct de vedere... Atât casa de pe messenger cât şi casa de care aflasem mai devreme sunt locuite de femei care au afirmat în mod repetat că nu intenţionează să se căsătorească. Motivele primei femei pomenite în acest text le cunosc, pentru cea de-a doua am doar vagi bănuieli.

Ei bine, observând cum aceste femei sunt suficient de puternice din punct de vedere financiar încât să-şi permită singure câte o casă dar insuficient de comune în convingeri pentru a avea dorinţe simple gen soţ şi copil, m-am gândit din nou că viaţa este nedreaptă atâta timp cât oameni cu dorinţe atât de comune nu reuşesc nici printr-un efort financiar de cuplu să ajungă proprietarii unei locuinţe decente.

M-am surprins din nou gândind că e inutil să-ţi baţi capul cu cumpărarea unei locuinţe atâta vreme cât nu ai nici cea mai vagă intenţie de a creşte un copil în ea.

M-am întrebat din nou ce le face pe aceste femei (despre care ştiu sau doar bănuiesc că şi-ar fi putut permite o veşnicie atât să plătească chirie cât şi să călătorească, pasiunea pentru călătorii fiindu-le comună şi aflându-se printre motivele pentru care am ajuns să le cunosc) să îşi dorească suficient de mult să se stabilească la casa lor încât să-şi cumpere casă, chiar cu preţul răririi călătoriilor .

Dacă stau un pic să mă gândesc constat că astfel de evenimente contribuie activ la consolidarea schemei conform căreia mă consider inferior. Pornind de la aceste modele mă întreb deseori cu ce sunt eu mai prost/ slab/ nepriceput/ ghinionist sau cine mai ştie cum ca să nu-mi permit casa mea... Şi pentru a încerca uciderea schemei îmi imaginez uneori că este nerezonabil să mă compar cu persoane care au fost pur şi simplu mai norocoase/ mai bine organizate încă din adolescenţă/ mai puternice/ cu avantaje mai mari ca ascendenţă.

De dragul coerenţei, mă întreb dacă, în ipotetica prezenţă a puterii financiare, aş fi la rândul meu tentat să-mi cumpăr casa mea chiar dacă nu s-ar arăta nicio oportunitate legată de întemeierea familiei şi apariţia unui biped micuţ care să mă alerge şi să strige: Tati! Tati!

Sunt prea multe ipoteze totuşi... Sunt situaţii în care e greu să anticipezi cum ai reacţiona... Sunt situaţii de genul văzând şi făcând... Oare aş renunţa la stilul meu de gândire clasic- conservator dacă aş ajunge în situaţia celor două? Oare aş fi mai puţin critic la adresa lor dacă aş trăi şi eu un scenariu asemănător?

În acelaşi timp, am luat în calcul şi improbabila situaţie în care mi-ar pica în cap, ca moştenire sau la fel de improbabil cadou, o locuinţă goală. Oare aş intra în panică la gândul că, din resursele mele limitate, ar trebui ca, treptat, să o mobilez, să o dotez cu aparatura necesară, să achit cheltuielile pe care le implică ipotetica proprietate?

Nu am idee cum ar sta lucrurile dacă situaţia reală ar fi un pic alta. Ce ştiu sigur este că secunda de invidie îşi face când şi când prezenţa printre neuronii mei.

Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să se fi derulat un pic altfel?

miercuri, 23 noiembrie 2011

Soarele ăsta îmi bate-n cap...

-Îţi bate în nas.
-Şi nasul este o parte a capului aşa că ai dreptate... Uite ce chestie mi-a trecut prin cap... Dacă nasul este o parte a capului atunci aş putea să gândesc cu mucii?
-Ce scârbos eşti...

Deşi pare inspirat dintr-un mai vechi "şlagăr", titlul meu nu are prea mare legătură cu acesta. Spun asta pentru că cineva ar putea gândi că ard de nerăbdare să o... Oare există şi non- cântecul acela pe tub sau trilu? :) Deşi nu face parte din zona muzicală pe care o frecventez, mi-ar plăcea să-l mai ascult odată, dacă tot s-a nimerit să mi-l amintesc...

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Zile (mai) pline

Câteva zile, interesante în felul lor, cel puţin pentru mine.

Miercuri, trec ceva mai uşor decât mă aşteptam peste o intervenţie medicală.

Joi, după o pauză destul de mare (cine a mai numărat săptămânile?), o porţie relativ modestă de cumpărături. Ce să fac? Sunt obligat să fiu atent cu bugetul, dat fiind că vreau să las loc şi de ceva distracţii din când în când... De exemplu o tură simplă, banală, de unul singur prin Baiului sau Bucegi, poate chiar de Moş Nici-o-lae dacă am parte de un liber atunci...

Vineri, aflu că problema medicală evoluează bine. Chiar aveam nevoie să aflu că e bine...

Înainte de asta, mi se taie respiraţia revăzând-o... Nu ştiu de ce sunt în continuare surprins când se întâmplă... De data asta ajunseseră să ne despartă doar 2 metri. Când a coborât a avut grijă să se depărteze... E clar că în lumea ei nu au loc şi alţi oameni, alte păreri... Ea ştie că trebuie să mă ocolească şi pace bună...Probabil şi atitudinea ei de acum mă face să spun în continuare că este cea mai interesantă persoană pe care am cunoscut-o... Cândva o iubeam... Acum am plasat-o, la egalitate cu altă cunoştinţă de gen feminin, pe locurile 1- 2 ale topului femeilor despre care pot spune că nu înţeleg din ce motiv s-au purtat cu mine aşa cum s-au purtat/ se poartă cu mine aşa cum se poartă... Adevărat, una a fost rece iar alta m-a răsfăţat... Dar rezultatul final a fost negativ cu ambele... Ambele au sfârşit prin a refuza să mai comunice cu mine... Cine să le înţeleagă?


Sâmbătă, pe la prânz, un duş rece care mă adusese aproape de a da ceva apă la şoricei... Ce dracu! Chiar aşa prost stau? Până la urmă am ajuns la concluzia că nu-i dracul aşa de negru şi, câteva ore mai târziu, m-am surprins în flagrant delict de gândire vagă.

Un pic mai târziu, într-o staţie de metrou, văd din nou oamenii care strâng semnături împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. De câteva seri le tot dau târcoale iar azi am decis să semnez şi eu. Încep să fiu de părere că este bine să-ţi clarifici, recunoşti, declari convingerile. Iar convingerea mea, în ciuda valurilor de propagandă care pare să fi convins câţiva amici (am avut surprize pe tema asta văzând ce au like-uit pe Facebook), este că Roşia Montană nu va avea mai nimic de câştigat din minerit. Sper să apuc să vizitez şi eu Roşia Montană agroturistică...

Oamenii vor putea fi găsiţi în continuare la metrou aşa că, dacă eşti la fel de convins ca mine că trebuie semnat împotriva cianurilor, poţi trece pe la Unirii, Victoriei sau Dristor (eu pe aici i-am remarcat dar ei este posibil să se afle şi în alte staţii) pentru a semna. Detalii, aici şi aici.

A urmat ceea ce va deveni probabil obişnuinţa de a merge la film sâmbăta. De data asta, aşa cum probabil bănuiesc cei care mă urmăresc constant, am ales Pielea în care trăiesc. Săptămâna viitoare cred că voi trece tot pe la Studio pentru Dacă bobul nu moare.

Între timp termin al treilea volum de Nabokov din seria de care nu am apucat să scriu în pagina de lecturi.

Seara, acasă, obişnuitele bocete, bufnituri, înjurături... Genul acela de atmosferă în care parcă te-ai simţi un pic vinovat dacă eşti mai binedispus în comparaţie cu ceilalţi... Fiecare cu ale lui...

Mai sunt multe de spus dar... pe moment am scos un rezumat pentru cei care, din când în când, se întreabă ce mai fac.

vineri, 18 noiembrie 2011

Insomnie veche

A trecut aproximativ o săptămână de la ultima mea porţie de insomnie. Am păţit-o atunci la câteva ore după ce am auzit o cunoştinţă pesimistă spunând (nu ştiu exact din ce punct de vedere) că, după 40 de ani, nu te mai vrea nimeni...

I-am răspuns imediat că, cel puţin până acum, a făcut câte ceva cu viaţa lui. A aranjat două case, şi-a tras-o cu două neveste, a avut minim două maşini...

Mai târziu, când a venit noaptea, cred că au apărut ceva gânduri intruzive care au stârnit un val de autodevalorizare. Adevărul este că, până la vârsta omului, nu am nicio garanţie că voi putea spune că mă simt un om împlinit. Cumva cred că mă molipsisem în acea noapte de pesimismul lui.

Dimineaţă, cu gândirea trează, mi-am dat seama că nu este cea mai potrivită alegere să cred orbeşte în pesimismul unui om despre care ştiam că nu stă grozav cu sănătatea psihică. Un gen de gândire generalizator- catastrofic nu-i musai să fie nerealist dar, dat fiind că într-un final fiecare evoluează cât poate, îmi sunt dator să caut în continuare soluţii cât mai bune pentru viaţa mea.

Odată ce am ajuns la concluzia asta cred că voi avea mult mai rar insomnii... Sunt curios dacă timpul va demonstra că am dreptate. :)

Week-end fain!

duminică, 13 noiembrie 2011

DIN DRAGOSTE cu cele mai BUNE INTENTII

INTRO

Maşinăria de propagandă îşi face câteodată treaba... Vezi un afiş, citeşti o prezentare, apare curiozitatea şi-ţi propui să mergi la un film în care nu prea pricepi cum se vor lega dragostea cu personajul nevrotic şi cu spitalele româneşti... Trec câteva zile şi curiozitatea se menţine. Îţi reaminteşti de cinemagia.ro, site pe care-l frecventai cândva, şi găseşti programul după care ai putea vedea filmul. Vine week-endul şi... te cuprinde un amestec de lene şi program încurcat. Mai târziu, revezi afişul după ce îţi atrăsese cineva atenţia că, la radio, filmul este prezentat drept unul deja premiat pe la festivaluri. Între curiozitate şi renunţare balanţa se înclină din nou spre curiozitate.

Următorul week-end (12- 13 noiembrie), program un pic mai atent făcut pentru sâmbătă. După prânz... mergem (eu şi cu mine) la cinema. Singurele opţiuni erau nordul şi vestul oraşului, ca şi săptămâna trecută. Fie! Mergem în vest...

Pauză de masă în centru, iese altfel decât plănuisem dar merg mai departe. Sar în metrou şi cobor (după ani de când nu mai trecusem prin zonă, cred că ultima dată trecusem pe acolo prin 2002, într-una din lungile plimbări pe care le făceam cu Corina în zona de vest, pe când simplul fapt de avea cu cine să vorbesc reprezenta pentru mine un "aliment" aproape vital şi clar suficient) la Politehnică.

Găsesc aici un spaţiu verde care părea destul de mare şi neîngrijit, fiind şi aproape pustiu la acea oră. Mă bucură să văd iarba crescută în dezordine, printre rare tufe şi copăcei, printre puţine prezenţe de beton care ar avea cine ştie ce rost. Singura parte proastă era că, din loc în loc, mai apărea câte-un gunoi abandonat de cine ştie ce trecător neatent sau nesimţit.

Mai era timp... Îmi continui plimbarea spre AFI Cotroceni, deloc grăbit. Ajung şi constat că încă e devreme. Bântui prin complex făcându-mi o destul de vagă idee despre ce se întâmplă pe acolo până aproape de ora filmului. Mă adaptez destul de rapid la modul de organizare/ funcţionare a grupului de săli de proiecţie deşi nu mai sărisem niciodată de nivelul cinematografului clasic, cu o singură sală, un singur film rulat în buclă o săptămână la rând. Pe ici, pe colo întreb sau arunc priviri nedumerite în căutarea unui răspuns.

DESPRE FILM

În sfârşit... filmul! Uitasem cu desăvârşire ce citisem şi auzisem aşa că am aşteptat curios să văd ce o să se întâmple. Nu aveam, în momentul începerii proiecţiei, nicio idee preconcepută. Creierul meu era ca o foiţă de hârtie care aştepta să fie scrisă.

Un început domestic, un decor stil Ikea, doi oameni care se înţeleg şi nu prea. Cultul amintirilor... Plasare de produs: Apple. Din zona banalităţii de zi cu zi se trece curând în zona dramatică. Un accident, un drum care trece peste jumătate de ţară (începutul era situat în Bucureşti din ce am înţeles) într-un tren în care un personaj intră, cu oarecare delicateţe, în sufletul lui Alex, capul răutăţilor din acest film. Acesta o pune cu botul pe labe pe doamna- personaj şi reuşeşte să-şi asigure o călătorie relativ liniştită.

La terminarea călătoriei este preluat de la scara vagonului de tatăl său. Se îmbrăţişează pe linia vecină de parcă ar fi ştiut cu maximă certitudine că pe acolo nu urma să treacă niciun tren în curând.

Comparând reacţiile, pot spune că eu, înainte de a traversa o cale ferată, casc ochii în stânga şi în dreapta înainte de a traversa liniile. Dacă trenurile de călători care opresc în gară nu intră neanunţate, despre cele care nu opresc sau despre cele de marfă nu am deloc convingerea că sunt anunţate cu acel feriţi linia x auzit câteodată prin gări. Deci mai bine te uiţi...

O parcare, numerele de înmatriculare blurate ineficient, mă prind şi eu de locul acţiunii: Hunedoara.

Următorul pas, în casa cu pisici sau la spital. În casă din nou plasare de produs: Ursus.

În spital, amestec de trist cu optim. Îngrijorări, teoria spitalului mic unde ai mari şanse să crăpi cu zile. Dacă poate fi transportată o mutăm la Cluj...

În viaţa reală, am mai auzit de două ori ideea asta. Doi pacienţi de la graniţa Moldovei (linia aceea imaginară dintre curbura Carpaţilor şi zona în care Dunărea se despleteşte formând Delta) aduşi la Bucureşti pentru tratament în urma unui accident vascular cerebral (aceiaşi problemă ca în film). În viaţa reală, după o operaţie riscantă, unul dintre pacienţi a surpavieţuit. Totuşi, nu pentru mult timp. Cred că a fost ultima dată când am intrat într-un spital. Îmi mai amintesc uneori cum bolnavul, deşi nu mă mai văzuse de ceva ani, m-a recunoscut şi s-a bucurat că mă vede. Mersesem acolo dintr-un amestec de obligaţie, îngrijorare şi plăcere. Un prieten îmi ceruse să-l însoţesc şi nu l-am putut refuza. Ca şi în alte împrejurări, am funcţionat pe post de mărunt suport moral. Îmi mai amintesc uneori de acel om, mi-a părut rău când am auzit că a murit.

Amnezie temporară care-l panichează rău pe eroul nostru. Intervenţii, telefoane, bănuieli, critici... Un lanţ de momente- spital dramatice sau banale. Până la urmă totul se termină cu bine. Analizele spun că nu există un risc mare de recidivă. Eroul pare să se fi speriat de cea mai bună situaţie posibilă în contextul respectiv.

O cârciumă din Hunedoara, poate cel mai relaxant moment al filmului, în mai mică măsură presărat cu îngrijorări. Un personaj înteresant, Creţul chel. Mai târziu, un moment de gelozie.

Înapoi la Bucureşti, telefon cu ştiri din HD, Alex nu răspunde. Îi explică Deliei că se teme de veşti proaste. Răspunde ea. Află că nu sunt veşti proaste. HD revine pe când D deja plecase. El nu răspunde, sau răspunde târziu, cine mai ţine minte?

Final. Plec din sală şi, câteva minute mai târziu, îmi amintesc că Alex fusese prezentat în reclame ca un personaj nevrotic. Şi astfel am avut cheia întregului film, cu bănuielile, supărările şi îngrijorările sale. S-au explicat chiloţii din armată, furia legată de faptul că ceilalţi nu ţineau în suficientă măsură de părerea lui, îngrijorarea, autoînvinovăţirea, aparenta resemnare furioasă, percepţia exacerbată a geloziei partenerei... Iar istoricul familiei părea să-i ofere "şansa" unor antecedente.

Pentru un pasionat de psihologie clinică, Din dragoste cu cele mai bune intenţii reprezintă un spectacol care merită văzut. Totuşi, se vede treaba că puţini români sunt pasionaţi de psihologie. Altfel nu-mi explic sala aproape goală (fix 3 oameni). Şi nu-mi mai explic ceva. Oare de ce românii nu reuşesc să îi spună pe nume anxietăţii (chiar generalizate), preferând să eticheteze în continuare cu isterie şi paranoia cazuri care sunt departe de sensul ştiinţific în care acele cuvinte sunt folosite?

Deşi într-un cinematograf nu mai fusesem de prin 2004 sau 2005 (când am fost cu Roxana la un film cu munte care, între timp, a apărut şi pe la televiziuni) iar la televizor rar am răbdare să mă uit la un film cap- coadă, deşi filmele pe care le am pe CD/ DVD zac într-un teanc pe care nu-l mai răsfoieşte nimeni cu anii, dacă Din dragoste... ar apărea cândva pe DVD cred că l-aş cumpăra. Totuşi, pare şi acesta genul de film care nu este apreciat de compatrioţii realizatorilor, caz în care este puţin probabil ca cineva să îşi rişte banii pentru a-l pune în vânzare pe DVD.

Revenind la ideea de percepţie personală, deşi în ultimul timp fac destul de des afirmaţii cumva sarcastice, pot spune că acest film a reuşit în câteva momente să-mi provoace o emoţie extremă, dramatismul fiind supradozat într-un mod destul de inteligent. Şi pentru că o dramă trebuia să rămână o dramă, micile momente amuzante nu au nici pe departe intensitatea celor mai puternice momente dramatice.

Probabil voi mai merge la filme româneşti...

Dar până la filmele româneşti, mi-au reţinut atenţia un film care deja rulează:

Pielea în care trăiesc

şi un film care va rula peste câteva săptămâni:

De anul nou

Două filme prin care, zic eu, poţi exemplifica un continuum de sentimente aflat între dramă şi fericire. Probabil că-mi voi face timp şi pentru ele... Mă refer la filme, sentimentele nu sunt la fel de uşor de controlat...

vineri, 11 noiembrie 2011

ANDRIEŞ, SOLD OUT

Întâmplarea a făcut să aud azi câteva cântece ale lui Andrieş. Deşi tocmai scrisesem (în răspunsul la leapşa de la Mi) că, pentru o vreme, nu mai vreau să aud Andrieş, am sfârşit prin a-mi arunca un ochi pe site-ul omului.

Am aflat astfel când este programat obişnuitul concert de Moş Nici-o-lae. Următorul pas a fost să văd dacă mai sunt bilete online (nu mai sunt) după care, dat fiind că Andrieş nu anunţase pe site că s-au terminat biletele (cum făcuse în alţi ani în pagina lui de noutăţi) am sunat la Teatrul Excelsior şi am aflat că de aproape o lună sunt terminate şi acolo biletele.

Interesant acest Andrieş. Îşi anunţă pe 10 octombrie concertul din 5 decembrie şi, câteva zile mai târziu, vinde toate cele 180 de locuri disponibile. Nu are nevoie de afişe prin oraş, oamenii sunt atât de obişnuiţi cu concertul lui de iarnă încât sunt atenţi încă din toamnă cu gândul la el.

Şi totuşi... Pentru mine a existat momentul decembrie 2008 (mai devreme mă minunam că au trecut deja 3 ani de atunci) când mi se făcuse pur şi simplu silă de Andrieş. Deşi nu ar fi o treabă prea complicată, refuz acum să caut cronica pe care am scris-o după acel concert...

Oare, dacă mai erau bilete, încercam să mă reapropii de muzica lui sau nici măcar nu mai scriam acest text? Dilematică întrebare...

Poate voi răspunde la ea anul viitor când, mânat probabil de alt tip de sentimente comparativ cu amestecul de obiectiv- subiectiv/ negativ- pozitiv care mă caracterizează acum, aş putea la rândul meu să verific din timp data concertului astfel încât să-mi rezerv un loc în sala în care va cânta singurul român despre care am citit că a refuzat o distincţie primită din partea preşedintelui României după 1989.

Şi dacă tot vorbesc de spectacole, uite ce mi se mai pare interesant în următoarea perioadă:

21 noiembrie, concert Phoenix


25 noiembrie, concert Pasărea Colibri- 19 ani


27 noiembrie, concert Ovidiu Lipan Ţăndărică


29 noiembrie, teatru, O noapte furtunoasă

25 ianuarie 2012, concert Tarja Turunen. Chiar că merită mers la aşa ceva! Dacă mi s-o potrivi bugetul, mă gândesc să repet experienţa de acum câţiva ani...