miercuri, 20 august 2014

Greaţă



M (îngrijorată): Ce-o fi cu D de nu a ajuns deloc acasă până la ora asta?
Eu (nervos): De ce mă întrebi pe mine? Ai telefon. Sună-l! Întreabă-l!

E clar, sunt din ce în ce mai puţin dispus să ţin seama de sensibilităţile celorlalţi. Nu mă mai interesează că aceste nelinişti sunt semne de anxietate, nu mă mai interesează că fiinţa este suficient de incompetentă tehnic încât să am serioase îndoieli că ar putea folosi un telefon, nu mă mai interesează că, în urma unei iniţiative doar parţial logice, nu putea să sune către mobil, nu mă interesează că nu avea nicăieri notat numărul, cu nişte litere imense, cât să-l vadă.

Sunt situaţii în care sunt suficient de întors pe dos încât să nu mai reuşesc să ţin seama nici de nevoile mele, asta admiţând că satisfacerea respectivelor nevoi mi-ar fi accesibilă. Pentru că uneori lucrurile penibil de simple sunt imposibil de dus la capăt.

Oricum, după cuvintele de mai sus mi-am amintit o fază în care eu am ajuns târziu acasă şi, ca sublim semn de dragoste, am fost aşteptat cu uşa încuiată şi cheia în broască. Mi s-a părut nepotrivit atunci să-i trezesc pe ceilalţi la 3 noaptea aşa că am adormit ca aurolacul, în faţa uşii. Odată în plus, mi s-a demonstrat atunci că sunt iubit.

Şi eu vă iubesc!

luni, 18 august 2014

Şi eu alerg (4) sau intervenţia tragediei



10 august 2014. După 2 săptămâni în care nu alergasem deloc m-am motivat printr-o tură în Decathlon, de unde mi-am mai luat diverse chestii utile alergătorului şi drumeţului. În prima alergare cu proaspăt cumpăratul cronometru (pe care m-am enervat la prima alergare dar de care mă bucur acum deşi, între timp, am constatat că nu era rău dacă luam unul puţin mai performant) mi-a ieşit o cursă de 4720 m (24:44:46) formată din două ture de 2360 m parcurse în 12:16:92 (prima) şi 12:27:54 (a doua). Nimic spectaculos dar, zic eu, satisfăcător pentru reluarea antrenamentului. Oricum, începe să-mi placă să testez echipament nou...

Am acum la îndemână şosete şi adidaşi de alergare low cost, ceva lenjerie din sintetic, tricouri de plastic, manşetă pentru şters transpiraţia (şi alergătorii transpiră, nu glumă, cel puţin în acest sezon canicular), centură de hidratare (adusă de Daniel din Franţa, dintr-un magazin cu marfă rezonabilă la preţuri relativ mici; parcă e mai plăcut să alergi fără bidon în mână), cronometru. Pentru moment este suficient dar, pentru toamnă, cred că mai am nişte echipament de cumpărat, pentru a improviza cât mai puţin.

13 august 2014. Pentru prima dată alerg seara, aproape de lăsarea întunericului, la lumina frontalei. Iese o cursă scurtă, de 3000 m, în 16:25:32.

15 august 2014. Profit de ziua liberă şi de faptul că am "iepure" aşa că bag o alergare. Şi iese o cursă frumoasă de 12 km în 1 oră 10 minute 29 secunde şi restul sutimi. Cu câteva minute mai mult decât timpul "iepurelui" ceva mai bine antrenat.

Cursa s-a format din obişnuitele mele ture de 3000 m (încerc să nu mai bag în seamă cei 30 m în plus pe tură), parcurse după cum urmează:

tura 1- 15:54:47
tura 2- 17:14:53
tura 3- 18:18:98
tura 4- 19:01:70


La 10000 m am avut ca timp 57:37:40. Am considerat util să-mi înregistrez timpul de 10000 pentru că atingeam pentru prima dată acest prag, după cursa de 9000 reuşită pe 6 iulie 2014 (alergasem atunci în 52:08:31). Nu eram deloc convins că voi reuşi să ajung la 12 km alergaţi aşa că, după înregistrarea de la 10000, eram pregătit să opresc cursa la cel mai mic semn de disconfort. După 4 ture încă mă simţeam OK dar am zis să nu exagerez. Am exagerat cu cursa de 9000 din iulie şi am avut ceva de suferit din cauza asta...

16 august 2014. Toate planurile zilei sunt perturbate de o veste tristă din categoria cunoscuţii cunoscuţilor. O persoană moare iar alta este grav rănită în urma incidentului descris pe scurt aici: http://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/tragedie-la-vadu-brasovean-inecat-trupul-gasit-cu-ajutorul-survolului-aerian-507294.html?

Ştirea este scurtă, seacă, mai la obiect ca niciodată. Informaţiile primite de la cei implicaţi descriu o situaţie mult mai complexă despre care nu sunt autorizat să scriu dar despre care aş vrea să pot discuta pe privat cu o persoană apropiată. Dar, de ceva vreme, nu mai consider pe nimeni atât de apropiat încât să pot discuta cu el/ ea despre o întâmplare atât de tristă şi neliniştitoare... În situaţia asta nu-mi rămâne decât să rumeg în tăcere ce am aflat şi să sper că întâmplarea nu va afecta grav oameni pe care-i cunosc mai bine.

Oricum, a fost destul de stresant să aud despre acest accident puţin după 7 dimineaţa, într-o perioadă în care deja eram relativ deprimat. 5 ore din ziua de sâmbătă tot au curs discuţii pe tema asta.

17 august 2014. Refăcut psihic şi fizic într-o oarecare măsură, mă trezesc nu foarte târziu şi trag încă o alergare, la aproximativ 48 de ore după cursa de 12 km. De data asta iese o cursă de 11 km pe care am intenţionat s-o prelungesc dar am renunţat din cauza stării de oboseală care nu mai lăsa loc unei performanţe personale. Cei 11 km (parcurşi în 1 oră 5 minute 21 secunde şi restul sutimi) s-au format din 4 ture de 900 m cu o bucăţică de urcare pe pământ (circuitul meu de la pompă) ,din două ture obişnuite de 3000 m şi dintr-o linie de 1400 m.

Pe ture, timpii au fost următorii:

tura 1 (900 m)- 05:06:52
tura 2 (900 m)- 05:17:21
tura 3 (900 m)- 05:21:74
tura 4 (900 m)- 05:27:74
tura 5 (3000 m)- 17:28:28
tura 6 (3000 m)- 18:06:39
ultima linie (1400 m)- 8:33:48


Spre seară mă deprim dintr-un mărunţiş. După cum am mai constatat şi alte dăţi în ultimele luni, când sunt deprimat şi se întâmplă să fie bere în casă, pentru o vreme mă adâncesc mai rău în tristeţe "ajutându-mă" de bere. Este un dubios mod în care nemulţumirile concrete ajung să îmbrace o formă vagă după care să iasă mult diluate şi relativ acceptabile după ce sunt "spălate".

18 august 2014. Cu gândul la înmormântarea înecatului şi la oamenii adunaţi pentru ultima oară în jurul lui încerc să-mi fac şi treaba la serviciu. Se amestecă tristeţe, responsabilitate, un pic de zâmbet, ceva frustrare, o stare confuză care, deşi nu pare să-mi facă extrem de rău, mă ţine cumva departe de preocupările mele obişnuite.

Pentru a nu ştiu câta oară mă simt destabilizat...

joi, 14 august 2014

Planificare nerealistă



Cam aşa s-ar numi ce fac eu de o lună încoace...

Nici nu mai ştiu cu ce a început. Poate cu ideea de a merge la Dârste pe 26 iulie. Tot căutând impresii despre Dârste am aflat că... în vara 2014 campingul e închis. O fi închis sau nu, nu mi-e nici acum clar. Asta pentru că informaţiile de pe internet se bat cap în cap iar adresa de e-mail de pe site-ul campingului se pare că nu mai funcţionează. Îmi era comod să stabilesc o întâlnire acolo dar... n-a fost să fie!

Câteva zile mai târziu urma să-mi iau cort. Bugetul mai mult decât minimalist mă făcuse să acord încredere unui cort vândut de Decathlon cu 100 de lei. Punând cap la cap cheltuielile care ar fi urmat rezulta că trebuie să reduc cantitatea de nutreţ în următoarea perioadă pentru că banii nu ajungeau şi de cort, şi de Dârste, şi de cheltuielile de zi cu zi.

Propun un alt loc de întâlnire, un camping din Bran despre care citisem chestii rezonabile (între timp am citit şi păreri critice la adresa lui). Aici apărea o problemă cu transportul pentru că depindeam de autobuzul din Braşov. De aici a rezultat un refuz (dacă trebuie să merg noaptea nu e bine) şi o propunere venită din partea cealaltă de data asta.

Accept cu entuziasm dar... pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că nu îmi permit acea ieşire la 400 km distanţă. Odată cu constatarea asta începeam să regret achiziţionarea Cardului Tren Plus pe care speram să-l amortizez în mare parte prin acea călătorie.

Îmi socotesc banii iar rezultatul insistă să nu se potrivească cu ce aveam nevoie. Încep să-mi socotesc şi timpul şi constat că nu am cum să ajung în Gara de Nord pe la 9 seara, vineri, cu bagajul făcut. În plus, după o săptămână de muncă, nici cu odihna nu stăteam prea bine aşa că o noapte petrecută pe tren era cât se poate de nepotrivită. Combinată cu o zi de sâmbătă în care plănuiam un traseu pe munte de vreo 7 ore, cu o duminică cu program incert şi cu o retragere spre casă care să presupună o altă noapte pe tren urmată de sosirea în Bucureşti la puţin timp înainte de începerea programului la serviciu, toată treaba începea să sune a dezastru total. Adăugând neliniştile legate de aşteptările pe care le aveam fiecare de la acea întâlnire şi nelămuririle cu privire la ce era bine să-mi pun în bagaj, panica a pus stăpânire pe mine aşa că am renunţat la călătorie.

Compensez disconfortul, într-o oarecare măsură, prin cele două ieşiri la munte din iulie. Plănuiesc să încep şi luna august tot cu sâmbete pe munte dar din nou calculele s-au opus planurilor. Din ce în ce mai stresat caut o cale prin care să-mi fac din nou o plăcere. Deşi se răriseră până aproape de dispariţie ieşirile la alergare, am trecut prin Decathlon pentru a-mi cumpăra unele chestii care să mă reapropie de ideea de fugă. E adevărat că mi-am luat aproape tot ce-mi propusesem dar... astfel m-am trezit din nou în faliment. Şi mă gândesc că planific într-un mod tare stupid lucrurile dacă ajung să am batoane proteice în frigider, echipament rezonabil pentru alergare, poftă de sport mai degrabă lipsă, bani aproape deloc şi chef de munte cât casa, într-un moment în care, în următoarele 3 săptămâni, e puţin probabil să fac loc în buget şi pentru bilete de tren.

Cu toate astea îmi propun să-mi iau concediu între 21- 27 iulie. Ca să ce? Ca să stau acasă, bronzându-mă la bec şi ascultând aberaţiile şi gemetele bătrânilor bolnavi (închipuiţi?) ai familiei.

Curând aflu că concediul meu s-ar suprapune cu ocazia cuiva de a merge prin Cazanele Dunării sau prin cazanele de ţuică, nu am înţeles exact. Încă nu eram suficient de furios. Dar au trecut zilele şi s-a rediscutat treaba cu concediile. A rămas că pleacă până pe 20 ca să plec eu după. Imediat îmi sună telefonul. Un client cu care, în ultimul timp, apar diverse probleme. Deja senzaţia de prea plin îşi face apariţia.

Furie 100 %. Ies la aer, pocnesc o scrumieră cu o lovitură de karate pe care nu ştiam c-o ştiu, lovesc astfel simbolic şi inconştient toţi fumătorii care, într-un fel sau altul, îmi afectează viaţa (începând cu tata şi teminând cu retardaţii care fumează în parc, obligându-mă să inspir fumul lor în timp ce alerg). Trec câteva minute până să se dilueze furia. Lasă în urmă o tristeţe supradimensionată, o ură faţă de oameni, o senzaţie puternică de pierdere. Sună iar telefonul, tratez cu suficient calm şi înţelegere problema clientului dar rămân adâncit în dilema concediului.

Să-l iau? Să nu-l iau? Dacă-l iau nu mă aleg cu nicio plăcere, dacă nu-l iau pleacă pe Cazane. Şi totuşi, a trecut un an de când nu mi-am mai luat concediu, am rămas cu zile de concediu neluate din 2011, cealaltă parte are oricum periodic planuri sau probleme deci... din punct de vedere al zilelor de concediu am tot pierdut aşteptând să-i cadă în cap definitivul drob de sare sau, mai puţin simbolic, să moară mă-sa.

Îmi vine să-i transmit să stea dracu` în concediu până pleacă cealaltă dar asta i-ar întări impresia că face ce vrea cu mine. E rău să-mi reafişez vulnerabilitatea, e rău şi să stau în concediu aproape fără un ban în buzunar, e rău indiferent cum pun problema. E genul ăla de dilemă pe care numai rataţii o au...

Şi totuşi, în ciuda calculelor care nu se vor potrivi niciodată, insist să visez să merg cu cortul în Piatra Neamţ, Bicaz, Ceahlău, Călimani, Călimăneşti, să caut microbuze, autobuze, trenuri care să mă ducă în zone pe care îmi doresc să le vizitez... Asta deşi cu un cort ieftin nu prea ai ce căuta pe munte (iar eu nici pe ăla nu-l am) iar unul bun nu găseşti decât printr-un mare noroc mai jos de 500 de lei. Şi o să am eu 500 de lei de dat pe cort când o zbura porcul, o învia mortul şi o face plopul bere... Unde mai pui că sezonul în care sunt campingurile deschise se apropie de sfârşit.

Dar de ce vă povestesc vouă toate astea? În definitiv, sunt convins de multă vreme că nu doare pe nimeni în p*** dacă mă doare pe mine-n p***.

Chiar nu mi-ar părea rău dacă aş muri azi...

joi, 7 august 2014

Singur pe munte 4 (cred) sau Prima dată pe Vf. Clăbucetul Azugii (raport de tură 26 iulie 2014)



NOTĂ: Acest jurnal conţine link-uri către produse potrivite cu textul, disponibile în magazine online. Daţi click şi studiaţi oferta magazinelor. Sigur găsiţi ceva interesant de cumpărat! :)


Traseu: Azuga- Drum Forestier Cazacu (cu întoarcere)- Drum Forestier Valea Azugii (cu întoarcere)- Drum Forestier Limbăşelul Mare- Vf. Clăbucetul Azugii- Cabana Susai- Predeal

Data: 26 iulie 2014

Marcaj:

-marcajul nesimţitului (câteva pet-uri pe marginea potecii spre Vf. Clăbucetul Azugii)
-fără (pe drum forestier Cazacu şi drum forestier Valea Azugii)
-bandă albastră (din DF Limbăşel până aproape de Vf. Clăbucetul Azugii)
-bandă roşie (forestieră, probabil, în continuarea benzii albastre până aproape de Vf. Clăbucetul Azugii)
-punct roz neoficial (cel mai probabil marcajul de concurs pentru Azuga Trail Race; prezent aproape pe tot segmentul cu marcaje, în paralel cu BA, BR, TA)
-bandă albastră (de sub Vf. Clăbucetul Azugii, prin pădure, până la bifurcaţia spre Vila Trifoiul)
-triunghi albastru (de la ramificaţia spre Vila Trifoiul până la Cabana Susai)
-bandă roşie (Cabana Susai- Predeal)

Durata: 8 ore din care popasuri aproximativ o oră

Distanţa parcursă: 25 km (conform track GPS imperfect)

Cronologie:

09:23- ajung în Gara Azuga

10:14- se termină asfaltul, intru pe DF Cazacu

11:07- mă întorc pe DF Cazacu

12:26- mă întorc pe DF Valea Azugii

12:40- intru pe DF Limbăşelul Mare

14:45- ajung pe Vf. Clăbucetul Azugii

15:30- ramificaţie Vila Trifoiul în dreapta

16:00- depăşesc cabana Susai

17:30- ajung în Gara Predeal

Cu gândul la Azuga Trail Race, mi-am propus de ceva vreme să fac o recunoaştere a traseului de concurs. Profit de o sâmbătă în care erau disponibile atât GPS-ul cât şi aparatul foto şi mă pregătesc de tură. Iau de pe site-ul ATR track-urile de concurs, mă supăr pe ideea lor de a pune track-uri de 1000 puncte pe site (pentru GPS-ul meu cu 500 puncte doar un track se potrivea integral), îmi propun să editez cele două track-uri de 1000 puncte pentru următoarea ocazie (pentru tura de sâmbătă deja nu mai aveam timp să fac asta), iau biletul de tren de vineri seară, fac rucsacul, citesc prognoze, apuc să şi dorm vreo 3 ore.

Sâmbătă mă trezesc cu noaptea în cap, pe la 5 ies pe uşă, înainte de 6 eram deja în gară. În metrou parcă se spărsese conducta cu gagici mişto. Urc în trenul regio format din doar trei vagoane, găsesc loc şi pentru mine şi pentru rucsac, treptat se umple tot trenul. Se pare că, sâmbătă dimineaţă, ar fi necesar un tren mai lung. Conducta de gagici mişto se pare că avea drum şi prin tren. Pe măsură ce se umplea locul începeau să se dezlege şi limbile aşa că am avut parte de conversaţie plăcută pe timpul călătoriei. Discuţiile s-au învârtit în special în jurul munţilor, a traseelor şi a sporturilor care se pot practica pe ei (aşa am aflat că unul nu înţelege care-i plăcerea căţărătorului iar altul are genunchiul avariat, motiv pentru care nu-şi permite să practice alergarea montană), ne-am dat cu presupusul despre Padina Fest despre care întreba un nene mai în vârstă cu care aveam să cobor în Azuga, fost profesor de sport, după cum aveam să aflu mai târziu (mi-a spus asta când, mărşăluind pe străzile Azugii, i-am lăudat condiţia fizică), am discutat despre orientare (cu harta, GPS-ul, busola, ocazie pentru a povesti faza cu drumul către Curmătura Fiarelor transformat în drumul de Zănoaga datorită faptului că, având la mine hartă şi GPS, mă dezorientasem pentru că-mi uitasem dezactivat neuronul) dar şi despre politică şi politici economice. Spre mulţumirea mea, niciunul nu părea fan Ponta. Nu am identificat nici un pro-Băsescu, existând mai degrabă o tendinţă spre Băsescu- scepticism sau spre anti-Băsescu combinată cu anti-Ponta. Concluzia politică a zilei: singurul politician care a făcut ceva pentru popor este Tăriceanu care a introdus cota unică de impozitare în urma căreia românii s-au ales cu nişte bani în plus în portofel.

Îmi amintesc şi eu că, acum câţiva ani, m-am trezit cu net-ul un pic mărit dar recunosc că nu mai ştiu nici când s-a întâmplat asta, nici cine era pe atunci prim- ministru.

La Buşteni, partenerii de conversaţie se împuţinează, doi coborând aici. Schimb cu Doru numerele de telefon (cine ştie, poate mai călătorim şi altă dată stând la poveşti) după ce aflu cum îşi semnalează ei apropierea de locul în care coboară: Uite stânca! Ei îşi propuseseră să urce prin Mălăeşti către Omu- Scara, urmând să doarmă în refugiu. Pentru duminică se gândeau la Valea Cerbului.

La Azuga, cumva pe fugă (încă eram prinşi de conversaţie) cobor împreună cu profesorul de sport. El urma să urce Sorica şi să coboare pe drumul afinarilor. Mergem într-un ritm destul de alert pe strada care trece pe sub pârtii, după ce depăşim locul în care se dărâmase (recent, probabil) fosta fabrică de bere. Comentăm despre industria care a murit în Azuga, profesorul mai întreabă câte-un localnic una-  alta, se opreşte scurt la două magazine pentru a-şi completa bagajul. În momentul în care lăsăm în stânga o stradă cu indicator spre Păstrăvărie (ştiam că acolo trebuie să ajung în prima fază, în urma documentării rapide din cursul zilei de vineri) profesorul spune că şi prin dreapta tot la Păstrăvărie se ajunge. Merg în continuare cu el până sub Sorica unde el începe să urce pârtia.



Câteva minute mai târziu văd stupizenia aia de panou care anunţa TransBaiu. La cum văd eu lucrurile, pare a fi vorba despre o autostradă pentru oi. Problema e că, dacă punem oile să urce până la stână pe asfalt, ar trebui să le dăm şi pantofi de alergare cu gel. Parafrazând-o pe Ada Milea, vom spune că oaia Asics vrea să sară TransBaiu la primăvară.








Se termină asfaltul, intru pe DF Cazacu. Exact aici, am observat acasă studiind track-ul de la Azuga Trail Race, din dreapta coboară drumul afinarilor, nemarcat. Parcă aveam treabă cu DF Valea Azugii dar... până la urmă dă şi ăsta acolo, credeam eu. Pe GPS se vedea că sunt paralel cu track-ul dar... dădeam vina pe eroare. Urc cât urc şi dau de ramificaţie la stânga. Intru pe ea şi ajung pe malul râului într-o poiană în care lumea ieşise la plajă şi la grătar. Am picat şi eu printre ei, cu rucsacul în spate, cam ca musca în lapte. Tot în zona aia văd un pod dar îl ignor. Mai târziu aveam să-mi dau seama că podul ală m-ar fi dus pe drumul cel bun. Mă mişc mai departe pe DF Cazacu. O grămadă de biciclişti coborau cine ştie de unde. Şi aici se spărsese conducta de gagici mişto urcate în şa. Din când în când mă strecor printre bălţile şi noroaiele de pe drum. Încă o ramificaţie în stânga, intru şi pe asta, tot spre malul râului ajung dar de data asta mult deasupra lui, cu o pantă emoţionantă de peste 45 de grade coborând spre râu. 



Pe aici reţin o poiană nepopulată, aflată la 50 m de drum. Peste vale se vede clar un drum mai bun decât cel pe care mergeam eu. Văd şi pe acolo biciclişti. Fac o poză cu zoom.



Începe să-mi fie clar că drumul pe care merg rămâne pe stânga răului (geografic) iar drumul către Păstrăvărie merge pe dreapta. Totuşi, sub un impuls neclar argumentat, merg înainte. Ajung la o curbă a drumului, cu ceva iarbă pe stânga, relativ bună pentru un popas. Popas să fie! Beau câte ceva (aveam la mine energizant de la Rieni, apă plată de la Voslauer, suc făcut din pastile efervescente de la Isostar şi Oshee cu vitamine şi minerale –varianta cu magneziu n-o mai aveam prin casă iar bugetul era cam la limită aşa că am fost obligat să renunţ la ea-), elimin excesul de umiditate din organism irigând un copac, îmi pun un sandwich în buzunar şi îmi propun în sfârşit să mă întorc din drum, convins deja că DF Cazacu nu are de gând să mă scoată unde aveam eu treabă. Parcă m-aş plimba mai mult pe el cu altă ocazie.

Câteva minute mai târziu ajung în dreptul poienii pe care o descoperisem mai devreme. Fac dreapta şi descopăr, coborând spre râul Azuga, un şir de trepte care se opresc în boscheţi, lângă ruina unei construcţii. 





Drumul bun se vedea frustrant de aproape dar bariera de ciulini părea de nepenetrat. Arăta mai descurajant decât o virgină pregătită să plece la mânăstire. O macetă-mi trebuia! Pe malul celălalt oamenii par ieşiţi la plajă. Ce ciudat! Oamenii lenevesc la plajă iar eu bălăuresc ca disperatul cu 9 kg în spate. Revin în poiană, stau şi eu o vreme la plajă dar soarele începe să se joace cu mine. 

Când aruncă raze printre copaci, când se piteşte după un nor. Fac câteva selfie-uri.





Încerc să recuperez din timpul pierdut cu bună ştiinţă alergând uşor la vale. Este plăcută senzaţia dar curând trebuie să reduc viteza. N-am plămânii potriviţi pentru aşa efort. Aproape de poiana în care picasem peste oamenii ieşiţi la plajă observ o scurtătură înierbată a drumului. Intru pe ea deşi constat curând că este cam noroioasă. Trec prin fel de fel de mocirle şi, curând, constat că am făcut o foarte proastă alegere cu scurtătura aia. Fac doi paşi (bine că au fost doar doi) printr-o mocirlă care mi-a trecut de bocanc. Mă uit cu milă la bocancii acoperiţi până sus de noroi şi la ciorapii albi imprimaţi acum ca nişte dalmaţieni. Revin în DF Cazacu, mai merg puţin pe el şi ajung la podul pe care-l ignorasem mai devreme. Acum nu-l mai ignor, pare să ducă unde vreau eu. Dau să fac dreapta după pod când constat că, în stânga, pe partea stângă, către vale, tâşneşte apă din ceva. Ajung acolo, constat că este o conductă înţepată, încerc să-mi curăţ bocancii dar din cauza presiunii apei mă stropesc ca dracu` şi sunt nevoit să renunţ. Revin la pod şi intru pe varianta de drum care, speram, chiar duce la Păstrăvărie. Ceva mai sus drumul se apropie de apă. Cobor la apă, agit puţin bocancii prin râu în speranţa că se vor mai curăţa puţin. 

Şi pe DF Valea Azugii dau de biciclişti. În plus, pe aici apar şi maşini parcate, oameni ieşiţi să se bronzeze, să citească, să se aerisească, să culeagă diverse plante (medicinale, probabil). Printre ei tot trece, nu mă prind cu ce scop, o maşină a Jandarmeriei. Ajung la ramificaţia DF Limbăşel. Văd indicatoarele spre cabanele Susai şi Gârbova






Nu ştiu cum citisem eu un jurnal al unui grup urcat pe Clăbucetul Azugii de am înţeles că nu trebuie intrat pe Limbăşel, poteca de vârf pornind undeva după păstrăvărie. Prin urmare depăşesc păstrăvăria şi casc ochii în stânga după dorita potecă. În stânga observ pante destul de abrupte pe care nu mă imaginam urcând prea uşor. Mai merg ce mai merg şi versantul din stânga devine pe alocuri pietros şi aproape vertical. 




Mă gândesc să prind o potecă după ce mai scade panta. Văd un firicel de apă pe care părea că se poate merge dar un impuls de moment mă face să-l evit. Mai urc un pic pe drum şi, precum pe DF Cazacu, decid în al 12-lea ceas să mă întorc înainte de a ajunge la mama dracului (a se citi Vila Trifoiul, de exemplu).Pe partea cealaltă a râului observ ruina construcţiei despărţită de apă prin rândul de ciulini. 



Într-un loc mai ferit un cuplu pare să facă nudism

Revin la DF Limbăşel. De data asta îmi propun să intru pe el. Imediat după ruina de gard din spatele păstrăvăriei văd o bandă albastră pe un pom. Mai văd un x care părea să arate drumul greşit pentru ATR. Deci aici s-ar face dreapta. Atenţie la cei doi câini mari ai păstrăvăriei, sugera un jurnal. Iar eu încă nu scosesem beţele telescopice de pe rucsac. Nu aud nicio lătrătură dar asta nu mă făcea să stau total relaxat. Trec Valea Limbăşelului prin apă (mică, din fericire) intru pe o porţiune cu vegetaţie imensă (dacă era un câine la 2 m de mine nu aveam nicio şansă să-l văd), văd pe direcţia logică de mers o balustradă care părea să te ajute să urci o pantă mai abruptă (cam dur începe urcuşul către Clăbucetul Azugii; ideea de a urca pe acolo mă cam stresează în perspectiva concursului). Totuşi, marcajul nu se mai vede. În schimb, pe malul râului, pare a se croi o potecă. Mă uit pe GPS, nu pare poteca bună. Track-ul începe să urce într-un unghi pe care nu reuşesc să-l identific în teren. Intru totuşi pe poteca de pe malul râului şi constat că se înfundă după câţiva metri. Mi-e lene să mă întorc la balustradă. Mă uit la GPS şi trag concluzia că, dacă o iau drept în sus, pe linia de cea mai mare pantă, ar trebui să ajung în marcaj. Pornesc la deal şi încep să regret că nu am scos deja beţele. Mă opresc după un copac unde locul părea cât de cât plat, dau jos rucsacul, reglez beţele apoi o iau la deal cu tracţiune 4*4. Altă viaţă! Soarele tocmai atunci se trezeşte să iasă dintre nori aşa că, până ajung la marcaj (partea frumoasă e că am ajuns la marcaj, după cum mă aşteptam), transpir din greu.



Ajuns în marcaj, pe drumul bun, pe culmea care se profila suficient de clar încât să poată fi urmărită şi în lipsa marcajului turistic şi al celui de concurs (cel puţin aşa am crezut eu, că bulina roz aplicată destul de des pe copaci este marcajul pentru ATR). După atâta bălăureală sunt fericit şi liniştit la ideea că, pe o hartă din Azuga, banda albastră apărea ca fiind aplicată până la Susai. Nu mai e loc de rătăciri începând de aici. Merg ce merg pe banda albastră, prin pădure, atent la zgomotele care se aud din când în când. Când trosniturile mă fac să mă gândesc la urs scot câteva vorbe în speranţa că nu voi da nas în nas cu jivina. După trosnituri de obicei urma un fâlfâit de aripi. Îmi vine inima la loc. Ştiu că de păsărică nu am de ce să mă tem.

Urc într-un ritm bun, sau cel puţin aşa aveam impresia. Câteodată mă ajut şi de beţe dar parcă în mai multe situaţii mă bazez doar pe picioare, beţele neatingând pământul. E cald! Pe potecă este pustiu. Nimeni nu pare să urce în urma mea, nimeni nu pare să se apropie dinspre vârf. Deşi, acasă, nu mă gândeam neapărat că voi fi singur pe potecă, gândul că mă trezesc acum singur nu-mi provoacă stres. Cumva chiar începe să-mi placă ideea.



Încep să mă gândesc la ideea unui contact mai intim cu natura. Rumeg câteva minute ideea apoi mă opresc şi scot tricoul transpirat. Îl leg de rucsac, să se usuce cât de cât. Ascult pădurea, nu detectez nici un sunet care să indice un turist în apropiere. Şi dacă, totuşi... Fie ce-o fi, cred că am învăţat să-mi cer scuze când este cazul aşa că asta o să fac dacă o să întâlnesc pe cineva. Rămân aproape gol, acoperit doar de rucsac, de borseta de la brâu (care, la nevoie, acoperea în faţă cam cât un slip), de şosete şi de bocanci. Urc cu spor, verificând din când în când dacă se apropie cineva din faţă sau din spate. Poteca se menţine pustie, soarele se strecoară uneori printre crengi, aerul mă mângâie plăcut pe trup. Percep un tip de plăcere care nu are legătură cu instinctul sexual. Naturism în toată puterea cuvântului, parcă mai naturism decât naturismul oarecum sexualizat practicat în Vama Veche. Fain!

Merg o vreme urmând marcajul perfect aplicat. Vine totuşi şi clipa în care dispare banda albastră (probabil marcatorii nu au apucat să finalizeze traseul) dar rămân punctele roz şi, de nicăieri, apar nişte urme de bandă roşie care par ba marcaje turistice învechite, ba marcaje forestiere sau delimitări de bazine hidrografice. Merg pe aceste semne, continuând pe culmea bine profilată. Ies într-o poiană. În poiană nu mai este nici urmă de potecă. Încerc să păstrez direcţia generală de mers. Consult track-ul şi văd că traseul de concurs face în apropiere un colţ prin care ocoleşte vârful. Merg oarecum la ghici prin poiană până remarc silueta care părea să fie vârful Clăbucetul Azugii. Vegetaţia ierboasă îmi mângâie picioarele. În stânga, printre conifere, fuge marcajul de concurs. Intru pe el dar îmi dau imediat seama că acela nu urcă vârful. Mă întorc şi continui prin poiană. Urc pe marginea pădurii, pe unde se remarcă acum o firavă potecuţă. Parcă recunosc poiana asta din filmările de anul trecut, din concurs. Alergau oamenii pe aici, nu glumă! Mi-e greu să cred că aş putea avea pe aici ritmul lor. 


Încep să se audă tunete. Dinspre cerul parţial noros încep să mă viziteze câţiva stropi. Mă refugiez sub un molid. Era cam înghesuit locul dar măcar eram adăpostit de ploaie. Plouă cu soare. Dintr-un unghi pică, din alt unghi te mângâie soarele. Interesantă senzaţia. Las rucsacul la adăpost în timp ce eu, încă nehotărât, mă mişc când sub stropi şi soare, când sub molid, trăind plăceri nebănuite. Beau, fac poze, simt că se lasă rece aşa că pregătesc hainele. 




Să pun şi goretexul? Parcă nu-i atât de ud şi de rece… Să schimb tricoul? Parcă s-a uscat cât de cât cel cu care am urcat. Decid să nu apelez la hainele uscate păstrate într-un sac, pe fundul rucsacului. Îmbrac pantalonii şi tricoul cu care urcasem. 


Chiloţii stăteau de mult într-un buzunar al rucsacului. Până la finalul turei aveam să-mi reamintesc că plasa care dublează pantalonii obişnuieşte să producă rosături în zonele delicate care se udă atunci când ne ninge şi ne plouă şi ne udă până la ...glezne, vorba cântecului...



Cu chiloţi de bumbac transpiri prea tare, fără te alegi cu rosături. Şi aşa, şi aşa, tot te alegi cu disconfort... Cred că merită testaţi  chiloţii din sintetic, vânduţi de magazinele pentru sportivi.

Mai sus observ două pete care par siluete umane. Dispar repede deci nu îmi e clar ce au fost, dacă au fost. Poate a fost doar o iluzie.

Scot un sandwich şi încep să urc încet. Nu prea-mi prieşte mâncatul din mers aşa că bag jumătate de sandwich în borsetă şi uit de el până la tren. Iar am mâncat puţin... De când am plecat de acasă până am ajuns înapoi în Bucureşti  am mâncat două sandwich-uri cu pâine de la Vel Pitar (cea feliată, în pachet verde) şi cu caşcaval relativ ieftin, de la ProdLacta, un baton proteic de la Isostar şi atât. În schimb, de băut am băut suficient, cred. Ceva mai mult de doi litri de lichid, în combinaţia mai sus pomenită. M-am întors iar cu o sticlă de Voslauer nedesfăcută, o nouă dovadă a unui nu tocmai perfect management al bagajului. Mai aveam la mine o ciocolăţică cu alune de la Heidi, un baton energizant de la Isostar, un baton de cereale de la Isostar şi două sandwich-uri. Şi cu acestea din urmă m-am întors acasă.

Când silueta vârfului devine mai clară mă apropii cu intenţia de a ajunge cât mai sus posibil. Ajung pe un platou relativ larg în mijlocul căruia găsesc cele două lemne lungi care, din ce am citit, stăteau cândva în picioare pentru a marca (pentru cine?) vârful. Filmez un tur de orizont, observ pârtiile de la Azuga, cabana Gârbova pitită sub Clăbucetul Taurului, ruina de la Clăbucet Plecare, cabana Susai. E interesant să se vadă toate de aici. Chiar se vede frumos de pe vârf. În plus, cabanele din jur îţi dau încredere că te vei orienta bine până la ele. Încredere căpătată parcă în ciuda pădurii în care urmează să te reafunzi în curând, pădure în care devine problematic să păstrezi direcţia, doar vizual. 


În stânga observasem ruinele unei stâne. Coborând de pe vârf mă apropii de ele, trecând între timp printre câteva depresiuni pe care sunt tentat să le pun pe seama tasării. Un loc părăsit! Mă bucur să-l găsesc aşa! Am scăpat de riscul întâlnirii cu câinii de la stână. Sau cel puţin aşa cred. După ce fotografiez zona in care la Azuga Trail Race se instalează un punct de control (sau de hidratare- revitalizare, nu am reţinut exact) constat că, şi mai în stânga, ceva mai jos, se află o altă construcţie, de data asta destul de solidă. În jurul ei, cai. Undeva în curte detectez un câine. 




Resimt o mică doză de teamă aşa că aplic tehnica Stoenică: încerc să merg cât mai departe de animale şi de stână. Observ pe GPS că poteca de concurs ar căpăta aici direcţie aproximativă spre est aşa că eu mă menţin pe direcţie aproximativ nordică în ideea de a o întâlni mai jos, fără să fac bucla spre stâna unde mă aştepta posibilul câine rău. Las în stânga caii, cobor pe un versant oarecum abrupt, înierbat, văd poteca mai jos, ajung în ea şi... fac dreapta. Curând depăşesc un izvor plăcut amenajat (deci datorită lui se face punct de hidratare la stână) după care poteca se afundă din nou în pădure iar marcajele bandă albastră şi bulină roz reapar





După câteva minute consult din nou GPS-ul şi constat că am revenit pe traseul de concurs şi, implicit, mă aflu pe drumul corect către Susai. Pe jos, în destul de desele zone noroioase, urme numeroase de oi. Deci, pe lângă caii deja observaţi, sunt şi oi pe aici. În cazul acesta mă aştept să fie şi câini, probabil alături de turma care se află acum cine ştie pe ce coclauri. 


Ceva mai jos, încep să apară dilemele de orientare. Într-un loc banda albastră mergea oarecum înainte dar nişte săgeţi, una roz, una verde, indicau undeva în stânga, pe o potecă vizibilă. Aleg să merg înainte, bulina roz mă convinge că am ales bine, GPS-ul confirmă că mă aflu pe track. În alt loc mă trezesc în faţa unui triunghi albastru care vine din dreapta. În coborâre se ajunge la Vila Trifoiul, în stânga ar trebui să se ajungă în Susai. Totuşi, ca marcaj turistic rămâne doar triunghiul albastru, banda albastră dispărând cu desăvârşire





Îmi imaginez că nu s-a considerat necesar să se suprapună două marcaje pe acel segment de traseu aşa că-mi pun baza în noul marcaj, şi el însoţit de bulina roz. Intru pe poteca cu borduri despre care citisem în aceiaşi scurtă documentare de vineri. Scurtă dar extrem de utilă pentru că m-a pregătit cumva pentru aceste posibile erori de orientare.

GPS-ul, fie pentru că erau bateriile pe terminate, fie pentru că în apăsam eu din greşeală butonul de închidere (în încercarea de a-l prinde cât mai sus pe breteaua rucsacului, în speranţa că va prinde semnal mai bun) mi s-a închis de câteva ori între Vf. Clăbucetul Azugii şi Predeal. Prin urmare, track-ul nu este prea precis.

În jurul meu continua să tune deci nu m-aş fi declarat deloc suprins dacă ar fi început o ploaie serioasă. Totuşi, nu mă alarmez. Nici măcar nu scot geaca de goretex la suprafaţa rucsacului. Merg în continuare, câteodată ca teleghidat, către Susai



Nu-mi imaginasem că e atât de lungă poteca spre Susai. Vine şi momentul în care ies într-o poiană în care observ triunghiul roşu care merge pe traseul Susai- Lac Găvan, traseu pe care l-am refăcut recent, în cadrul unei ture de primăvară, cu cortul, spre Munţii Neamţului. Firesc, fac stânga însoţit fiind de încă câteva marcaje. Apar anexele de la Susai, apar şi turişti. Pe jos văd un ambalaj de gel PowerBar. Probabil a fost descalificat un concurent din cauza lui. Sau, aflându-se aproape de CP Susai, a fost luat de vânt din punctul de control unde concurentului îi era permis să lase ambalajul.

Până să intru pe poteca de Cioplea un grup mă întreabă de poteca spre Clăbucet Plecare. Le spun că, din ce-mi amintesc, trebuie mers spre Cioplea până se ramifică în stânga crucea albastră. Pe acolo urcaseră dar, probabil, nu fuseseră suficient de atenţi. Oricum, apreciez că au ştiut pe cine să întrebe. Poate că nu era chiar greu să aleagă, eram singurul care venea din pădure, cu rucsacul în spate, setat pe mers rapid, într-un stil care inspiră cunoaştere a locurilor şi încredere.

Merg o vreme în paralel cu ei dar capăt viteză iar grupul rămâne în urmă. Încep să apară şi pe aici mountain bike-uri. Plăcute apariţii! Tunetele par să se intensifice şi să se apropie, apar şi câţiva stropi. Ajung la bifurcaţia crucii albastre, mă opresc, beau ceva, scot geaca de goretex, o îmbrac, strâng rucsacul şi plec exact după ce sunt ajuns de grupul care dorea să meargă spre Clăbucet Plecare. Le arăt poteca apoi ne despărţim.  




În câteva minute începe o ploaie torenţială. Zâmbesc . Nu în felul în care mă obişnuisem în restul zilei dar percep şi această ploaie ca fiind plăcută. Câteodată prind viteză la vale, mulţumit de felul în care aderenţa bocancilor Grisport mă ajută şi de felul în care controlez coborârea. 

Ploaia aia torenţială părea să fie exact ce-mi trebuia la un final de tură începută în zonă călcată pentru prima oară şi terminată într-o zonă străbătută de multe ori, fie iarnă, fie vară. Ajung în Predeal, o iau pe stradă la vale, la o curbă la dreapta decid sa merg înainte deşi amintirile îmi spuneau că de obicei făceam dreapta, constat curând că mă apropii de zona pârtiilor, ajungând astfel la sud de gară, comparativ cu strada care ducea la nord de gară dacă aş fi făcut curbă. Ploaia parcă slăbise în intensitate. De lângă o construcţie mă latră un maidanez pe care-l fac să tacă fâlfâind beţele prin faţa lui. Ajung pe trecerea de sub calea ferată, fac dreapta spre gară, ajung exact la timp ca să văd un tren de Bucureşti. Până să citesc eu că este regio de 17:30 trenul plecase. Mă uit pe tabelă, identific un interregio după care trebuia să aştept aproape o oră. Merg la casă şi întreb dacă următorul tren spre Bucureşti este interregio, iau bilet la el, mă retrag să-mi pun ordine în hârtii şi, cumva în ultima clipă, citesc biletul. Văd că în mai puţin de 15 minute trenul meu urma să fie atât sosit cât şi plecat. Văd că e anunţat la linia 1 aşa că ies pe peron şi-l aştept. În câteva clipe apare interregio Braşov- Constanţa despre care nu-mi dădusem seama că trece prin Bucureşti. M-am considerat norocos că am înţeles la timp pentru ce tren luasem bilet. Dacă rămâneam setat pe cel de 6 şi ceva…

La plecarea de acasă, îmi propusesem să fac integral traseul de 20 km de la Azuga Trail Race. Din cauza timpului pierdut pe forestiere a trebuit să reconfigurez traseul, lăsând jumătate din traseul cursei neparcurs. Se pare că mai am de lucrat la spiritul de competiţie. :) 

Urc în tren înainte să fi apucat să şterg şi să strâng beţele. Vagonul este aproape gol, am loc suficient să mă desfăşor. Fără grabă, îmi pun lichid la îndemână, scot jumătatea de sandwich, mănânc, beau, mă relaxez, arunc la coş câteva ambalaje, curăţ beţele cu şerveţele umede, aproape de Bucureşti le pun pe rucsac, cobor imediat după o tipă încălţată în Ekiden 50.

Ajung acasă, scot din rucsac tot ce era “perisabil” apoi mă culc. Duminică dimineaţă spăl bocancii, nu sunt prea mulţumit de felul în care am reuşit să scot noroiul din ei dar nici să-i spăl cu detergent nu vreau. Ciorapii care arătau foarte scorţos am ales să-i arunc. Ce să mai speli la ei? Descarc GPS, descarc fotografii, mănânc, ies la plajă şi mă întorc acasă exact la timp pentru a evita torenţiala care avea să înceapă. Pe mine m-a prins doar o ploaie cu picături mari dar rare. Tipăresc cu Daniel câte ceva pentru tura lui în Alpi, mănânc, trec la somn.

Final de week-end!


miercuri, 6 august 2014

Şobolaniada



Au ajuns celebre reportajele cu şobolanii din IOR, difuzate cu vreo 10 zile în urmă. Ce se ştie mai puţin este că primii şobolani văzuţi de mine în IOR, cu mai multe săptămâni în urmă, se aflau în zona bisericii "maramureşene". Am intenţionat atunci să anunţ această problemă de sănătate publică primăriei dar, dat fiind că terenul respectiv are un statut juridic complicat, am renunţat la idee. Oricum, mi se pare interesant felul în care lângă o clădire inutilă, ca să nu zic chiar toxică (cred că orice vizitator constant al blogului meu a înţeles că, din punctul meu de vedere, biserica este o instituţie toxică), şi-au găsit adăpost şi nişte fiinţe potenţial cauzatoare de probleme. Cum era vorba aia? Cine se aseamănă se adună...

Ca urmare a reportajelor, week-endul trecut a intrat pe terenul retrocedat o echipă de la salubrizare. S-au făcut mormane de gunoi sâmbătă, s-a tuns iarba, s-au rărit tufişurile, grămezile de iarbă şi sacii de gunoi au rămas pe loc până duminică. Probabil acolo vor înţepeni până când vor fi răvăşite de maidanezi. Aceştia, câinii, sigur nu vor reuşi să citească afişele puse de primărie, prin care le este interzis accesul. Ce să le facem dacă sunt analfabeţi???

Dacă am cere un punct de vedere de la primărie am afla probabil că problema şobolanilor din IOR este rezolvată. Şi rezolvată va rămâne pentru că, nu-i aşa?, cetăţenii onorabili nu vor mai arunca gunoaie la marginea parcului iar oamenii străzii vor găsi locul curat şi vor renunţa să se mai aşeze acolo. În plus, şobolanii nici nu mai au nevoie de otravă odată ce, cu repulsie, se vor confrunta cu spaţiul curăţat. În cazul în care, prin absurd, ar mai fi rămas vreunul rătăcit prin tufişuri, acesta va fugi mâncând pământul către un alt depozit de gunoi.

În schimb este cu siguranţă nerezolvată aceiaşi problemă într-un alt loc, situat la graniţa dintre sectoarele 2 şi 3, la 50 de metri de relativ proaspătul deschis Mega Image de pe Vergului, colţ cu Basarabia. Am văzut acolo, atât dimineaţă cât şi seara, o adevărată probă de ştafetă în care concurenţii erau şobolani. Dacă la marginea acelui teren al nimănui erau suficienţi şobolani încât să sară în ochi, mă întreb câţi sunt în mijlocul său. Şi mă mai întreb cât de elegant este să ai o crescătorie de şobolani la mai puţin de 100 de metri de blocuri şi de baza pompierilor. Trimite cineva televiziunea şi pe acolo? Că altfel e puţin probabil să se ia vreo măsură...

Revenind la IOR, după cruciada împotriva şobolanilor, am senzaţia că a crescut populaţia de vrăbiuţe care se "scaldă" în iarba proaspăt tunsă dar a apărut şi o mică populaţie de şopârliţe. Am văzut una traversând în goană o potecă îngustă şi ascunzându-se de mine tot în noile elemente de decor sub formă de grămadă de iarbă. Am încercat să o privesc pe îndelete dar s-a ascuns atât de bine încât nici coadă de şopârliţă nu am mai reuşit să văd. Şi dacă tot vorbim de mormane de iarbă să amintim şi omul care, în amintirea căpiţelor de fân pe care probabil le iubea în copilărie, s-a lungit pe o astfel de "căpiţă" pentru a se odihni.

sâmbătă, 2 august 2014

Şi eu am fost pe Take Ionescu- raport de tură 19 iulie 2014



Traseu: Buşteni- şoseaua de Gura Diham- Gura Diham- Poiana Izvoarelor- Pichetul Roşu- La Prepeleac şi înapoi


Marcaje:
-multe, pe şosea
-bandă roşie (Gura Diham- Poiana Izvoarelor- La Prepeleac)

Timp total: 9 ore
Durată staţionare: 2 ore
Timp de mers: 7 ore

Plănuiam de ceva vreme să încerc să parcurg, cât mai în viteză, un traseu de munte, ca antrenament pentru proba scurtă de la Marathon 7500 din 16- 19 iulie 2015. Plănuiam dar săptămânile treceau iar la munte nu mai ajungeam. Asta până când mi-am reamintit că, pe 19 iulie, era programată proba scurtă de la Marathon 7500. Deşi vremea se anunţa neplăcută, vineri seară mi-am luat bilet la IR 1745. Acasă, cât mai în viteză, am făcut bagajul pe care speram să-l am uşor. A ieşit de fix 9 kg dintre care aproximativ 2 kg de care, la finalul turei, am constatat că mă puteam lipsi. Încă nu-mi organizez în mod ideal bagajul dar cel puţin mă străduiesc. M-am întins cu aranjatul rucsacului până pe la 1 noaptea. 

Sâmbătă, la 3:40, eram în picioare. Peste o oră plecam spre metrou iar la 5 fix urcam în, probabil, primul metrou al zilei. Peste vreo 40 minute eram în gară iar în următoarele minute urcam în trenul de la linia 8. Până la Buşteni am făcut conversaţie cu o doamnă cu reşedinţa în Mediaş, domiciliul în Bucureşti şi locul naşterii undeva prin Moldova, în zona Bârladului. În afara faptului că mi s-a părut cam religioasă şi exagerat de aplecată spre trecut (cumva firesc, dat fiind că nu are copii care să-i atragă atenţia asupra prezentului), în rest mi s-a părut în regulă pentru o conversaţie de omorât timpul.

Cobor în Buşteni la 7:40. Aerul era ceţos, un pic rece (deşi termometrul nu se adaptase temperaturii exterioare, arătând încă 22 grade Celsius), am simţit nevoia să pun bluză de polar peste tricoul sintetic. Peste vreo 10 minute pornesc pe peron, pe sensul spre Azuga, intenţionând să ies din zona gării pe la cârciumile aflate la nord de ea. Văd cârciumile dar mă desparte un gard de ele. Nu am chef să sar garduri aşa că merg spre capătul peronului până-mi dau seama că peronul se termină în bălării. N-am chef acum de bălării ude. Mă întorc. Pierd vreo 5 minute.

În faţa gării fac poze cu abruptul pierdut în nori. Urc pe trecerea pietonală construită relativ recent. Fac poze şi de sus.   




Cu un pas nu tocmai vioi, intru pe la 8:07 pe Nestor Ureche. Înainte de asta îmi atrage atenţia un mesaj unionist.



Stau vreo 3 minute, notez că sunt nori mulţi pe cer şi 18 grade conform termometrului. Urc bulevardul spre Gura Diham. Aproape de limita oraşului un maidanez negru mă ocoleşte când ajung aproape de el. Eram cam singur pe stradă aşa că m-am temut o clipă de un atac din partea câinelui. Nu mai am de multă vreme încredere orbească în câini... 

Maidanezul nu era singurul animal de la ieşirea din oraş. Mai era şi dumnealui:



Staţi liniştiţi! Nu muşcă! :)






La 8:36 intru pe traseul de la Hobby, lăsând în stânga traseul de Omu (bandă galbenă) din care mă aşteptam să apară în ceva timp alergători. Noros, 15 grade, mici picături se scurg din nori. Stau puţin, cât să remarc că indicatorul este aproape de necitit deşi, pe street view, în imaginea de acum câţiva, apărea aproape nou.




La 8:53 depăşesc Cabana Gura Diham. Plouă uşor, 15 grade. Cât am mers pe şosea mersul mi s-a transformat pe porţiuni scurte în alergare uşoară. Pe marginea dreaptă am remarcat un animal mort, cu o tăietură sau muşcătură vizibilă pe o laterală a corpului. Cred că era vulpe. O clipă am fost tentat să documentez fotografic întâlnireadar apoi am renunţat la ideea macabră.

Oamenii de la corturi începeau să se trezească, vidanja începea să golească WC-urile ecologice înşirate de-a lungul şoselei de firma care administrează zona (în sensul că ia taxă, că mai mult nu prea face). Maşinile puţine făceau totuşi înaintarea plăcută.



La Gura Diham casc ochii după punctul de control al competiţiei. Nu văd nimic care să semene cu aşa ceva. Îmi imaginez că vor apărea mai târziu atât concurenţii cât şi punctul de control. Încep să urc panta prostului




La 9:10 eram la bifurcaţia triunghiului albastru către Diham. Puţin mai jos făceam popas şi schimbam bluza de polar cu geaca de goretex. Deja era un pic supărătoare umezeala care părea să se fi transformat în ploaie uşoară. Deasupra mea, o turmă de oi. Ciobanul apreciază că mi-am ales vreme cam urâtă pentru drumeţie. Îi dau dreptate dar… aveam o ţintă. În urma mea se vedea un grup de 2- 3 persoane. Ceva mai sus mă emoţionează doi câini aşezaţi în stânga potecii. Mă latră cumva neconvingător dar simt nevoia să-i bag în seamă vorbindu-le. Mă lămuresc că sunt doar sâcâitori, nu agresivi aşa că-mi văd de drum după scurta pauză din dreptul lor. În unele locuri sunt intrigat de faptul că, pe aproape fiecare copac din stânga potecii, este marcaj aplicat. Exces de zel al marcatorilor, presupun...  




Bag viteză, alergând uşor pe alocuri, şi ajung la 10:05 la Poiana Izvoarelor. Ceaţă, 13 grade. Punct de hidratare pentru concurs nu am văzut. Măi să fie! Suspect! Oare ce se întâmplă cu competiţia? Doar vineri văzusem cum încep să apară rezultate de la ultramaraton deci îmi imaginam că s-a dat startul şi pentru Hobby. Aproape nicio mişcare în jurul cabanei. Un nene care trebăluia ceva şi un câine care mă lătra ascuns într-o îngrăditură.





Fac poze şi continui spre Pichetul Roşu. Pădure deasă, ceaţă, 13 grade, picură când mai tare, când abia sesizabil, din când în când aud câte un zgomot suspect. Mă simt cumva ameninţat, singur în patria ursului... de pluş. Încep să fac puţin zgomot. Îmi vine în minte un text drăguţ:  

Hai mândruţo printre stânci
Nu fi proastă, nu-ţi dau brânci (1:50)


Mă încurajez cu el. Mă ud bine strecurându-mă printre coniferele de pe marginea potecii şi printre noroaiele din potecă. Mai întâlnisem noroaie şi spre Poiana Izvoarelor dar acolo parcă erau mai uşor de străbătut.

La 10:20 mă opresc în Pichetul Roşu. Fac o pauză consistentă. Curând mă depăşeşte grupul pe care îl aveam în urmă. Nu am reuşit să-i mai depăşesc. Mă hidratez, bag un baton energizant (scumpe dar geniale, le găsiţi aici), desfac beţele telescopice, mă mai foiesc un pic, sunt depăşit de un grup măricel de adolescenţi, cu pelerine sau folii de plastic pe ei, unii în adidaşi, ceilalţi în încălţăminte peste gleznă. Vin din Poiana Izvoarelor şi intenţionează să ajungă la Babele, prin Omu. Mă întreabă de Bucşoiu, le recomand să meargă în Mălăeşti apoi să urce în Omu pe banda albastră. Îmi par destul de civilizaţi dar ca experienţă montană cred că se situau cam jos. Mai apare un grup dinspre Diham. Doi băieţi au berile la vedere. Îi întreb cum se descurcă cu berea şi aflu că doar unul bea, fiind începător în ale muntelui. Îi recomand ca, pe viitor, dacă-i va plăcea să urce, să lase berea pentru seara, la cabană sau mai bine pentru finalul turei. Aceştia doi au şi o calitate, i-am auzit spunând că trebuie să pregătească un sac de gunoi, semn că intenţionează să-şi ducă gunoiul în oraş. Bravo lor! În zilele următoare mi-am reamintit unul dintre chipuri, se pare că era vladase de pe carpaţi.org :) Plecăm împreună la 10:44 dar eu pornesc în viteză, forţând din picioare, din beţe, din plămâni. Gâfâi dar menţin viteza până spre capătul primei pante mai abrupte apoi reduc turaţia “motoarelor”. Ce face batonul energizant din om! Nu mai urcasem niciodată acel sector de traseu cu viteză aşa mare. Sunt încântat de descoperire dar un pic nemulţumit pentru efectul cam scurt ca durată. Redevin drumeţ, mă străduiesc totuşi să am o viteză de drumeţ antrenat. Băieţii cu berile sunt lăsaţi în urmă, îi depăşesc şi pe adolescenţi, sunt aproape să-i ajung şi pe cei de neajuns. 

Indicatorul de la ramificaţia Văii Bucşoiului mă păcăleşte şi-mi imaginez că am ajuns deja în Prepeleac. Mă mir că am ajuns aşa de repede dar îmi dau seama rapid că m-am înşelat. Mai am de mers... Depăşesc o placă pusă în memoria cuiva şi banca montată în memoria aceluiaşi. Din sens opus, trece pe lângă mine un grup de 4 oameni. Unul poartă tricou CPNT. Mă gândesc că sunt din echipa Marathon 7500 dar nu apuc decât să-i salut. Trec câteva porţiuni mai abrupte unde mi-am calculat mai greu paşii. Am trecut până la urmă, fără să fac prea mult târâş. Chiar dacă nu sunt extraordinar de bine antrenat, măcar experienţa celor 28 de ani de munte se vede şi mă ajută să-mi plănuiesc paşii, să testez, să recalculez, să depăşesc punctul mai delicat. Poate pe vreme bună nu aş fi întâmpinat nicio problemă dar, cu pământul umed şi cu picăturile care insistau să cadă (din cer sau din copaci, nu-mi dădeam seama exact) alimentând un strat relativ neplăcut de mâzgă, lucrurile deveneau un pic mai tehnice.



Reducând substanţial viteza ajung la indicatorul Mălăeşti, 1 oră pe la 11:50. Plouă, 12 grade. Constat că nu mai văd banda roşie şi-mi dau seama că sunt în Prepeleac







Unde-i punctul de control? Nu-i! Mă opresc puţin, urc câţiva metri pe poteca spre Bucşoiu, ajung să citesc indicatorul montat cu fundul la poteca Take Ionescu. Pozez apoi o iau înapoi spre Pichetul Roşu, conform planului. Încă speram să întâlnesc maratonişti. Ploua, erau 12 grade. Puţin după poiana de sub Prepeleac, unul dintre relativ puţinele locuri mai largi de pe Take Ionescu, pe care poţi depăşi sau intersecta alt grup fără griji, revăd grupul de adolescenţi. Le povestesc cum arată punctele mai dificile care urmau spre Mălăeşti, deşi după vreo 10 ani în care nu mai călcasem pe acolo e posibil să-mi fi amintit oarecum inexact. Le sugerez să pună mâna pe cabluri cu atenţie, ca să evite ţepii care ies uneori din ele, le mai sugerez să aibă grijă la prizele de picior fără să-mi dau seama că ei nu ştiu exact ce spun. O fată îşi imaginează prizele ca nişte găuri. Într-un fel avea dreptate aşa că o aprob şi-i mai atrag atenţia doar asupra faptului că, uneori, te foloseşti de prize mici, cât un sfert de bocanc. Pentru cine are bocanci. Pentru unii dintre ei era vorba de un sfert de talpă de adidas. Fata mă întreabă dacă e periculos ce urmează, eu îi spun că, dacă nu este atentă şi loveşte stânca cu genunchiul riscă ceva durere dar în rest nu simt că s-ar înhăma la ceva extrem de periculos. Se miră că intenţionez să cobor pe unde urcasem şi le spun că nu prea am altă variantă, dat fiind că drumul din Mălăeşti spre Glăjărie- Diham nu prea mă atrage. Ne despărţim cu urări de bine. Nu ştiu de ce dar mi s-a părut destul de simpatic acest grup.


Puţin mai jos mă revăd şi cu băieţii cu berea. Se mişcă bine şi ei. Povestim puţin de alergătorii montani la care eu încă speram şi de care ştiau la rândul lor. Ne despărţim. Puţin mai târziu, pe un sector scurt îngust, aud tropăituri din spate. Ursul, băăăăăăăă! Am dat de dracu`!

Glumesc. Erau trei alergători. Îmi imaginez că s-a schimbat traseul de concurs, altfel nu-mi dau seama de ce alergau ei din sensul opus celui la care mă aşteptam. Ne salutăm, apuc să văd că nu au numere de concurs, coboară cu o viteză pe care nu mi-o imaginam un sector cu potecă relativ îngustă, dând cu spor din picioare şi din beţe. Probabil că oamenii aceştia, când se înscriu la concursuri, prind constant un loc în primul sfert al clasamentului, dacă nu chiar în zona superioară a acestuia. Fiecare cu antrenamentul şi cu curajul lui! Oricum, mă bucur că i-am întâlnit.

Continuând coborârea, mă mai intersectez cu câteva grupuleţe. În Pichetul Roşu mă opresc din nou. Nu ştiu de ce mă credeam singur în poiană aşa că nu m-am ascuns în pădure pentru a “transpira”. Pe când eram în plin proces de scurgere a lichidului excedentar aud paşi. Scuze! Omul trece ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Bine că era bărbat, aş fi intrat în brusturi de ruşine dacă era una dintre tinerele pe care aveam să le intersectez ceva mai târziu. Totuşi, nici să intru prin vegetaţia abundentă şi umedă nu mă tenta, deşi pantalonii mei erau deja fleaşcă aproape până sus iar până la genunchi făcuseră serios cunoştinţă cu noroiul. 

În pauza din Pichetul Roşu intenţionam să şi mănânc dar ploaia nu-mi dădea starea potrivită pentru o pauză mai lungă. Obositoare atmosferă. Ceaţă, nori, picături, destul de sumbru. Dacă ar fi apărut şi un urs dădeam de belea. Dar ursul zonei cred că a simţit de la distanţă mirosul de turist transpirat aşa că s-a ascuns în desiş. Din desiş se mai auzea câteodată zgomot dar de fiecare dată zgomotul era urmat de aripi fâlfâind. Doar nu o să mă sperie o păsărică! :) Între 12:57 – 13:03 am stat în Pichet

Încă picura, la 12 grade, când am ajuns (şi am făcut un nou popas, între 13:19 – 13:23) puţin sub Poiana Izvoarelor. Destul de curând am intersectat şi ultimele grupuri care urcau, printre ultimele fiind o parte a grupului lui Răzvan Ilie. De când stă în Bucureşti nu am apucat să ne vedem dar... a fost simplu să ne revedem pe munte. Cândva mergeam în turele lui, acum nu am mai reuşit, din diverse motive. Schimbăm câteva vorbe apoi ne vedem de drum. Ceva mai jos, pe un sector noroios spre care coboram vertiginos, apare o fetiţă. Mă opresc, îi spun să treacă dar ea preferă să ia o mică pauză. Câţiva metri mai jos îi salut părinţii. De aici până la panta prostului cred că nu am mai întâlnit pe nimeni. Nişte căţei, probabil aceiaşi de dimineaţă, dau semne că ar fi interesaţi de ciolanele mele. Pun la bătaie puterea mea de convingere aşa că se potolesc. Probabil i-am convins şi cu beţele cu care, dacă aş fi fost atacat, aş fi putut încerca să mă apăr. 

Maidanezii de munte ai domnului Emanoil Savin... Să trăieşti, dom` primar! Crezi că o să rămân îndrăgostit de Buşteni dacă prin munţii care aduc atractivitate staţiunii voi fi lătrat în continuare de maidanezi??? Deja este al treilea element pe anul acesta care-mi provoacă o reacţie anti-Buşteni, după proiectul de reabilitare- modernizare de la Crucea Caraiman (lăsat baltă, din ce auzeam, cel puţin pe moment) şi după acel deja celebru banner în cinstea Simonei Halep


Printre copaci apar timid pete luminoase. Ghicesc un soare plăcut deasupra.

Aproape de Gura Diham renunţ să mai salut turiştii. Deja eram mult prea diferiţi pentru a ne saluta. La 14:20 ajung la Gura Diham. Prind şoseaua şi cobor agale, în căutarea unui loc în care să-mi pot băga picioarele în Valea Cerbului şi să mă pot schimba. N-am găsit exact ce căutam, probabil din cauza mării de corturi care acoperise fiecare zonă cât de cât apropiată de ce doream eu. În schimb am găsit o maşină cu număr de Prahova care claxona de zor amicul din faţă, timp în care nu se mai uita la drum, fiind la un pas să mă lovească pe mine, deşi mergeam cât puteam de pe margine, fără a intra în ciulini, totuşi. Faţă de calmul de dimineaţă acum umblau maşinile cam ca pe bulevardele Bucureştiului în orele de vârf.

Până la urmă începe şi soarele să-şi facă mai serios prezenţa, găsesc la 14:44 şi o zonă înierbată, un pic în pantă, populată cu rahaţi de animal din loc în loc. Scot sacul de plastic, îl întind pe iarba udă, mă fac lejer, mă bucur de cele 17- 20 grade din termometru. Într-un ritm de melc cotrobăi prin rucsac, scot schimburi, scot un sandwich (nu sunt deloc disciplinat când vine vorba de mâncare, dacă vreau viteză trebuie să lucrez la acest aspect, e clar că un baton energizant şi un sandwich mâncate pe traseu nu reprezintă o alimentaţie suficientă... şi în rucsac aveam suficientă mâncare...), beau.  În lipsă de apă în apropiere şi cu milă faţă de apa Voslauer nu prea aveam cu ce să mă spăl. Bag nasul la subraţ şi constat că deodorantul Garnier Sport 96h îşi face elegant treaba, mirosul de la subraţ fiind încă plăcut în ciuda valurilor de ploaie şi transpiraţie la care îl supusesem. O problemă rezolvată, nu-i musai să mă spăl, nu-i cazul să mă îngrijorez de nasurile pe care le-aş putea chinui pe tren. Mai rămâne problema schimbatului. Nu poţi schimba chiar tot în public, nu-i aşa? Mă ascund după un fir de iarbă, încerc să nu am nicio privire îndreptată spre mine şi fac marele pas, scap şi de ultima haină transpirată de pe mine. Sper că nu m-a văzut toată Valea Cerbului în acele clipe... Îmbrăcat în haine curate şi uscate era mult mai bine. Se anunţa o sesiune de maşină de spălat de pomină. Curăţ beţele telescopice de noroi, le pun pe rucsac, o mai lălăi învărtindu-mă în jurul cozii, până la urmă strâng bagajul, mă ridic şi plec la 16:00.





Merg în continuare lent, constat că spiritul de autodepăşire e de mult adormit, trec de bariera de la intrarea în zona de campare vizitată de urşi (mi se pare paradoxal să plăteşti 10 lei pe noapte camparea pentru a risca, pe banii tăi, să te viziteze un ursuleţ simpatic, însoţit de mă-sa) la ora 16:23 iar la 16:52 ajung la gară. 



Îmi iau bilet la Regio 3008 apoi aştept aproape o oră, plictisindu-mă pe peron.

Spre final, momentul botanic :) 



Şi dacă tot a sosit momentul botanic, amintesc faptul că am fost surprins de aspectul de vegetaţie de baltă sesizat undeva pe dreapta şoselei, cum cobori. Probabil e o porţiune extrem de umedă care a permis dezvoltarea trestiei.

Acum este momentul potrivit pentru a insera un tabel cu rezumatul cronologic şi meteorologic al turei:

Urc în tren, abia îmi mai ţin ochii deschişi după 36 de ore aproape nedormite, în Gara de Nord mă văd cu Daniel, îi pasez aparatul foto şi GPS-ul (GPS-ul oricum nu apucasem să-l folosesc din cauza bateriilor deja consumate când am coborât din tren), el se îndreaptă spre tren, eu spre casă după ce-mi astâmpăr cât de cât foamea cu un hot dog preparat de o domnişoară drăguţă. 

Ajung acasă, scot din rucsac doar ce nu suporta amânare (hainele ude pe care le las cât de cât la aer, mâncarea care a luat calea frigiderului), mă întind în pat pe la 22:45 şi dorm neîntors până pe la 8:30. Mă trezesc suficient de plin de viaţă. Constat că piciorul pe care-l tratasem în ultimele zile cu antiinflamator a avut nevoie şi de solicitare specific montană pentru a scăpa de dureri. Constat că am dureri nesemnificative la piciorul celălalt. Mănânc, beau, ies la plajă, mă bucur de soare. Dacă aş fi avut soarele de duminică pe munte... cred că ar fi fost mai plăcut. Dar a fost bine şi aşa.

Luni citesc că Marathon 7500, din cauza vremii nefavorabile, s-a rezumat anul acesta la un traseu de 13 ore şi jumătate. Sunt maratoniştii antrenaţi dar se pare că au fost şi pentru ei condiţii aspre. În situaţia asta mă bucur că am ales să nu mă sperii de vreme şi să ies, aflând din nou că, uneori, prognozele indică vreme mai aspră decât găseşti în realitate. Erau anunţaţi până la 20 l/mp precipitaţii şi temperaturi minime de vreo 6 grade. În realitate a fost vizibil mai bine.

Tot luni, întreb pe forumul de la Marathon 7500 de proba Hobby. Îmi răspunde Silviu Bălan: Proba Hobby a fost modificată, traseul fiind: Peştera- Piatra Arsă (prin Şaua Cocora)- Jepii Mari- Buşteni- Jepii Mici- Babele- Peştera.
Cam asta a fost…
Urmarea în episodul următor, într-o tură care cred că va urma parţial traseul aproximativ al Azuga Trail Race, cursă la care au început deja înscrierile. Sper să fie vreme mai bună în tura următoare.