joi, 21 mai 2015

Următoarea mea cursă de alergare



Pentru a experimenta din nou alergarea în grup, m-am înscris la alergarea organizată de Fundaţia Renaşterea duminică 7 iunie. E o cursă scurtă (5k) pe care sper să scot un timp sub 30 de minute. :)

Pentru detalii despre cursă şi cauză, vezi filmuleţul şi site-ul acesta.

Ne vedem acolo?








marți, 19 mai 2015

Trag un claxon sau Mi-a luat mama metrou!



Într-o dimineaţă, recent, cobor din metrou la Piaţa Victoriei şi mă îndrept către magistrala cealaltă. "Şoferul" metroului din care tocmai coborâsem bagă textul ăla enervant cu "după coborârea din tren vă rugăm să vă depărtaţi de la marginea peronului". Ideea este enervantă pentru că în acel moment peronul este atât de aglomerat încât, chiar dacă ai vrea, e puţin probabil să poţi elibera toată lungimea benzii de siguranţă. Driverul observă călătorii "indisciplinaţi" şi îi pune la respect trăgând un claxon luuuuung şi tare enervant care te duce cu gândul la un diagnostic psihiatric pe care-l poţi aplica mecanicului.

Chiar aşa, oare ăştia sunt examinaţi psihologic periodic? Nu de alta dar, încercând să-i înţeleg şi pe istericii aceştia, mă gândesc că pot rămâne şocaţi după ce se trezesc cu un sinucigaş sub roţi...

Prin urmare, când o să execute Metrorex un sistem de acces în tren care să elimime posibilitatea de a ajunge sub roţi, intenţionat sau accidental? Probabil când va reveni abonamentul lunar la 50 de lei, nu-i aşa?




luni, 18 mai 2015

O ard dubios...


Ar fi fost drăguţ să scriu despre cursa de ieri, prima mea cursă oficială de alergare şi despre propunerea superfaină pe care am primit-o câteva ore mai târziu... Ar fi teribil de interesant să pot onora propunerea dar... e dificil atât ca timp, ca mod de relaţionare cu unele persoane cât şi ca bani... Deşi într-o perioadă am fost convins că nu-i aşa, se pare că eşti un suflet frumos, altfel nu mi-ai fi făcut propunerea asta...

Dar, după cum m-am obişnuit, evenimentele plăcute sunt mereu făcute sandwich între perioade scârboase.

În săptămâna dinaintea cursei intenţionam să-mi iau concediu. Pentru că sunt genul de om uşor exploatabil, a fost suficientă o vorbă aruncată de cineva pentru a renunţa la acele zile de concediu. Mi-am luat doar nişte nenorocite de ore dar... şi cu astea mi-am auzit vagi reproşuri. Mi-am rezolvat (se pare) problema care era de rezolvat dar cu preţul unor eforturi pe care nu cred că era musai să le fac. Şi încă mai am de tras...

Prezenţa mea la cursa de duminică era pusă sub semnul întrebării, şi asta nu numai din cauza unor tendoane dureroase...

-Nu am ştiut că ai probleme.
-Normal, eu nu sunt Robert să mă plâng tot timpul...

Şi dacă tot am rămas la birou, m-am trezit şi pe post de cobai la o migrare către alt sistem de operare. Dat fiind că treaba nu a fost făcută într-un mod profesionist, a trebuit eu să plâng din cauza unor chestii care nu mergeau într-o variantă minimală de 7 (urăsc ideea de 7 de când cu tristeţea unei vite care se întristase în faţa morţii 7-lui ei patruped). A doua zi s-a aprobat o variantă mai bună de 7 cu care se părea că pot lucra. Totuşi, un modul esenţial în munca mea, modificarea datelor într-o nenorocită de aplicaţie, nu mergea. M-am înfuriat dar, după ce m-am calmat, am găsit soluţia înaintea celui delegat să rezolve problema. Iar eu sunt doar un cretin cu leafă mică, nicidecum un individ care face pe helpdesk-ul.

Pe munca şi pe nervii mei s-a rezolvat problema... Deşi nu-mi propusesem să verbalizez ce gândeam, până la urmă le-am explicat că nu este în regulă să facă experimente pe nervii mei. I-am întrebat, fără a spera că voi fi înţeles, dacă ştiu cât costă o şedinţă de psihoterapie sau o reţetă de antidepresive...

Cu o zi sau două înainte tocmai fusesem recunoscut de un doctor la care apelasem, deşi nu mă mai văzuse vreo 3 ani şi jumătate. M-a recunoscut pe baza unui semn de depresie. Chiar dacă aveam cu totul altă treabă cu el, omul a sugerat că mi-ar putea prescrie nişte antidepresive. Până la urmă, nu am fost de acord cu ideea din motive destul de încurcate. Doar am citit câteva cărţi care tratau inclusiv posibilele efecte negative ale antidepresivelor aşa că nu mi se pare deloc în regulă să risc.

Oricum, deşi nu-mi spunea o noutate, nu m-a încântat deloc să mi se sugereze că sunt deprimat...

Aici s-a reactivat o nemulţumire care-mi tot revine în gând de ceva vreme... Unele evenimente din viaţă, evenimente în care am considerat că am avut o reacţie nu tocmai potrivită, m-au făcut să apelez în două rânduri la psihoterapie. Am cheltuit, timp de vreo 4 ani, cam un sfert de salariu pe lună pentru a-mi ameliora unele simptome. Deşi, bazându-mă tot pe cărţi, aflasem deja că nu există soluţii pentru situaţia mea, destul de complexă, am tot sperat până când, psihoterapeutul cu care lucram, un individ nu numai foarte priceput în meseria lui dar şi cu un nivel de bunăvoinţă rar întâlnită, şi-a dat seama că ajungem să ne învârtim ca Grivei în jurul cozii şi a organizat lucrurile în aşa fel încât să accept întreruperea şedinţelor.

Acum, după nişte ani fără psihoterapie, am ajuns la concluzia că în urma acelor şedinţe am ajuns să relaţionez ceva mai bine dar strict în direcţii avantajoase pentru ceilalţi. Am învăţat să accept neputinţă, reavoinţă, oportunism, exploatare, discriminare (nu am consultat definiţia oficială a discriminării dar sunt de părere că individul care nu ţine seama sau chiar profită de nişte neputinţe emoţionale te discriminează), lene, incompetenţă, am învăţat să-mi uzez mai puţin neuronul când mă lovesc de astfel de situaţii dar nu am reuşit să învăţ să-mi cer drepturile, să îmi lărgesc orizontul astfel încât să am o cât de mică şansă să-mi ameliorez nemulţumiri puternice legate de calitatea propriei vieţi.

Prin urmare, speriat fiind că aş putea face rău celorlalţi, am ajuns să cheltui o grămadă de bani în folosul celorlalţi. Ca tot timpul în viaţa mea, am făcut şi aici o afacere proastă.

Acum sunt destul de des tentat să le reproşez celorlalţi că traiul în preajma lor pe mine m-a costat mulţi bani. Aşa stau lucrurile, m-a costat să învăţ să risipesc mai puţine emoţii în situaţii legate de relaţionarea cu cei cu care interacţionez des (familie şi relaţii de serviciu, că alte moduri de relaţionare rar mai practic, plus că acelea sunt categoric mai puţin conflictuale).

Prin urmare, mi-am promis să nu mai cheltui nici măcar un leu pe psihoterapie sau psihiatrie. Dacă aş cheltui tot pentru ceilalţi, aş fi pe zi ce trece mai nemulţumit, mai furios, mai departe de satisfacerea micilor plăceri destul de egoiste (o tură la munte, o cursă de alergare, o carte, o haină mai cu moţ).

Dacă ceilalţi vor învăţa să mă înţeleagă, bine. Dacă nu, nu exclud varianta în care voi vătăma pe cineva într-un moment de furie sau varianta în care voi deveni subiect de ştire de la ora 5 storcindu-mi hoitul de asfalt de exemplu... Ceilalţi par să nu înţeleagă asta dar pentru mine, în cele mai negre momente, e destul de simplu să nu mai dau doi bani pe viaţa mea. Nu afirm că sunt important pentru cineva, mai degrabă afirm că cei care sub o formă sau alta mă exploatează, vor trebui să-şi rezolve singuri micile probleme în care, de obicei, mă implicam eu. Şi asta ar putea să-i coste renunţarea la lene, de exemplu...

Câteva zile mai târziu, altă problemă... Nu se poate instala programul de facturare. Din nou un şir de spume la gură, din nou fac reproşuri:

-Dacă impui migrarea asta nu e normal să verifici înainte cum funcţionează aplicaţiile folosite pe noul sistem de operare?
-Păi s-a verificat. În alte părţi merge...
-Şi atunci la mine de ce nu merge?
-?!?
-Oricum, eu sunt un prost, se pare că nu ştiu cum se fac lucrurile... Că dacă nu eram prost, nu mai lucram pe un salariu de rahat şi pe un post de rahat! Nu mai eram nevoit să mănânc pe banii lu` tata atunci când îmi mai fac şi eu o mică plăcere.

Revine ideea genială de a merge la alt calculator să facturez. Normal, când eşti incompetent propui soluţii care ţin seama doar de propria incompetenţă, nu şi de confortul celuilalt... Am fost nevoit să explic:

-Mi-e scârbă să intru în biroul lor. Nu e acolo nici un om care să trăiască ce trăiesc eu...

Bine, explicaţia era dubios concepută pentru că mi-e egală scârbă de 99,99 % dintre oamenii cu care interacţionez pentru că, e perfect adevărat, nu cunosc nici măcar un om care să trăiască ce trăiesc eu...

Ca să fie lucrurile şi mai frumoase, discutând cu cineva despre rezultatele de la alergările de ieri, aflu că ar fi alergat la semimaraton şi Mircea Badea. Iar persoana ştia de ceva vreme că mi-e scârbă atât de Mircea Badea cât şi de persoanele care nu ştiu să se informeze decât de la Antena 3.

Mă credeţi că aproape mi-a pierit curiozitatea de a verifica rezultatele de ieri?

Vă urăsc, dragi oameni de bine! Pe zi ce trece vă urăsc mai mult!


vineri, 8 mai 2015

Furie 100% (1)



Dacă aseară mă prindea cu un cuţit în mână cred că îl ciopârţeam...


Aşa, s-a ales doar cu un pahar de bere azvârlit de la doi metri. Nu cred că l-am udat cine ştie ce, în schimb au căzut victime nevinovate unele lucruri, haine, echipamente care, presupun, nu erau pasionate de bere... Dacă nu-i convine, să-mi facă nota de plată... Îl bag în mă-sa!

Nu a simţit, din tonul şi limbajul meu, că sunt extrem de furios. M-a întărâtat şi, pentru o clipă, mi-am pierdut total controlul... Eu, când observ la ceilalţi semnele furiei, tac.

Firesc, în spiritul războinic care-l caracterizează, a supralicitat:

-Păcat că nu ai nimerit în priză, să ştim o treabă.

Meritai să mori electrocutat, boule! am gândit...

Deja era prea mult. Dacă mai stăteam în casă cine ştie la ce nivel ar fi urcat conflictul... M-am îmbrăcat rapid şi am plecat furios, aproape trântind uşa. Iau liftul şi, înăuntru, lansez câteva picioare într-o oglindă. Ies din bloc cu paşi grei. Apucasem să mănânc înainte să apară el aşa că jinduiam după încă o porţie de bere. În zona în care eram obişnuit cu un şir de chioşcuri deschise noaptea mă trezesc că acestea dispăruseră, ca efect al "modernizării" străzii.

De unde pula mea îmi mai iau bere???

Era trecut de 10 noaptea. Căutam un loc în care să mă aşez. Prin parcul de lângă casă nu puteam să trec, era ora la care paznicii cei jalnici te alungă, de frică să nu-i penalizeze şefii. Parc cu program, să mă fut în ea de ţară! Ţinteam o intersecţie cu ceva spaţiu verde şi cu bănci. Până să ajung la ea, dau de un dozator de cafea. Ce conta că e 11 noaptea? Îmi iau o cafea şi-mi văd de drum. Ajung în zona cu bănci, mă aşez, aproape adorm de vreo două ori, intru vag în panică auzind paşi în apropiere, mă cuprinde frigul (deşi sunt convins că a fost o noapte caldă), observ că nu se mai aud tramvaie în drum spre depou.

S-or fi culcat javrele de acasă? Or fi lăsat cheia în uşă? Nu prea contează, oricum nu merge s-o arzi dubios pe stradă în mijlocul nopţii. Mai dau o tură pe la dozator, mai iau o cafea, primesc o cafea pe jumătate răsturnată, o beau, "admir" ultimele etape ale organizării de şantier din care, peste câteva zile, va rezulta un nou mall în oraşul ăsta de căcat, o iau cu paşi aproape târşâiţi spre casă.

Caut în întuneric bidonul de bere, dau peste cel de apă minerală, mai beau puţin apoi mă arunc în pat şi încerc să dorm.

Mă trezesc, plec de acasă fără să schimb o vorbă cu nimeni. Sunt furios pe toţi cei cu care mă văd, prin natura "meseriei" aproape zilnic. Mă situez, zi de zi, între două celule pe care le urăsc.

Urăsc viaţa asta! Urăsc oamenii din jur! Urăsc!!!



Mă piş pe ţara în care, ca muiere, trebuie să-ţi iei concediu atunci când masculul îşi ia concediu la rândul său.

Trebuie? Sau e moft de femeie răsfăţată???

Căcat!


miercuri, 6 mai 2015

Ai iPhone deci te urăsc! sau De-ale hârţogarului în IT (2)



Ieri, pe seară, pe când se dusese dracului aproape toată orientarea spre client, intră un tânăr în biroul meu...

-Am un telefon de reparat...

Auzind de telefon dau să-i spun scurt că nu reparăm telefoane. Totuşi, fidel principiului meu conform căruia este bine să ajut într-un fel sau altul utilizatorii echipamentelor produse de firmele pentru care facem service (deşi forma asta de altruism nu-mi aduce decât timp pierdut şi, câteodată, ceva mulţumiri ale potenţialilor clienţi care nu ţin de foame şi cu care nu plătesc nici înscrieri la crosuri, nici batoane proteice) cer detalii...

-Ce telefon?
-iPhone.
-Îmi pare rău, nu lucrăm cu Apple.
-Dar mi s-a spus să vin aici.

Aici m-am înfuriat...

-Cine v-a spus să veniţi aici?
-Nu ştiu cine. Am vorbit la telefon.
-Daţi-mi documentele, să încerc să-mi dau seama care-i situaţia.

Încerc să-mi dau seama cine a îndrumat omul către noi. Pe documente, două adrese de service-uri Lenovo scrise cu pixul, probabil în urma convorbirii telefonice. Printre documente, un e-mail printat care cuprindea un link de genul service.apple-romania.ro. Intru pe acel URL, găsesc acolo numere de telefon şi adresă, ceva total diferit de măzgăleala în pix de pe foaia iPhone-istului.

-Este total neprocedural dar vă rog să veniţi pe partea asta, să vedeţi cum stau lucrurile.

Vine omul, se uită ca curca în crăci la pagina pe care i-o arătam, îi tipăresc datele de contact în timp ce-i spun pe un ton furios.

-Aveţi aici datele de contact. Ar trebui să rezolvaţi prin ei. Mă lovesc des de astfel de situaţii, din cauza asta sunt furios...

Pleacă omul... Ce-o face mai departe chiar nu mă priveşte. Nu-mi rămâne decât să constat că oamenii cu iPhone e puţin probabil să aibă şi neuroni funcţionali. Pe lângă acest cocalar care nu a ştiut să dea click stânga pe un amărât de link (sper să nu fiu obligat peste ani să-l consider client) mai ştiu o persoană proastă ca noaptea dar cu suficienţi bani încât să-şi cumpere un telefon pe care, mă gândesc uneori, nici măcar nu ştie să citeşte... La un moment dat am mai întâlnit un posesor de iPhone (cumpărat din leafa lu` mămica, desigur) care, deşi până atunci nu-mi stârnea nici măcar indiferenţa, a reuşit să primească în câteva secunde eticheta de ratat norocos.

Se cristalizează un raţionament de genul:

Ai bani dar eşti prost? Atunci îţi iei/ ţi se ia iPhone

Dacă eşti prost cu iPhone atunci te urăsc.

Punct

.

Dacă nu-ţi place că te urăsc atunci mai cumpără un iPhone de aici. Mă voi bucura să încasez un mic comision de pe urma ta. :)


marți, 5 mai 2015

Ursul din Malul Ursului



Am citit întâmplător, pe burtiera unui canal de ştiri, de omul atacat de urs în apropiere de Predeal, duminică 3 mai 2015.

Interesat fiind să aflu cât mai multe detalii, am luat la rând articolele apărute prin presă.

După părerea mea, cel mai complet este acesta. Aici se mai adaugă un detaliu important, locul accidentului.

Pentru cei care cunosc cât de cât locurile, precizez că, din cele înţelese de mine, accidentul s-a produs în partea de jos a Culmii Malul Ursului, culmea cea mai scurtă dintre Vf. Clăbucetul Taurului (în apropierea cabanei Gârbova) şi DN 1, având direcţie aproximativă est- vest, fără potecă în lungul ei (spun asta orientându-mă după o hartă turistică clasică a Bucegilor, cea portocalie, tipărită acum vreo 30 de ani). Nu exclud nici varianta în care accidentul s-a petrecut în apropierea Str. Malul Ursului, aflată la o oarecare distanţă, spre nord, în partea inferioară a Piciorului Olăresei (conform aceleiaşi hărţi).

Părerile mele legate de caz:

În primul rând este regretabil faptul că un om a avut de suferit.

Mă bucur că accidentatul a fost suficient de puternic încât să poată anunţa că are probleme, fiind astfel salvat.

Deşi, în general, nu am nimic împotriva urşilor, cred totuşi că în zonele extrem de circulate populaţia de urşi a devenit problematică (asta, desigur, şi cu contribuţia oamenilor care, spre exemplu, aleg să-i hrănească expunându-se unor riscuri nu tocmai mici).

Dacă e adevărată informaţia legată de prezenţa câinelui accidentatului, sunt de părere că acesta a contribuit decisiv la declanşarea atacului.

Cândva, puţin sub Cota 1400 (o altă zonă intens frecventată atât de turişti cât şi de urşi), am văzut cum procedează câinii când identifică un urs în apropiere: îl hărţuiesc suficient de rău încât jivina să nu observe imediat omul. Hărţuit fiind de câini, ursul văzut de mine a făcut un salt imens exact pe direcţia mea, făcându-mă să îngheţ de frică până în secunda următoare când, extrem de precis şi rapid, ursul şi-a schimbat direcţia de deplasare cu 90 de grade. Eu am fost norocos, accidentatul de duminică a fost mai puţin norocos...



Îţi doresc refacere grabnică, maratonistule Florin Jitaru!

Poate voi avea ocazia să-ţi strâng mâna cu ocazia unei competiţii...