Cu morcovu-n...

...

În doza de băutură energizantă, stimabililor! Voi la ce vă gândeaţi? :))

Am făcut acum câteva săptămâni o descoperire. Eram în Cora, mă învârteam printre lichide când, pe raftul cu doze de băutură energizantă îmi sare în ochi o doză colorată care se mândrea că ar conţine o chestie bio. Deşi nu sunt genul de individ care să ţină cont de modă (bănuiesc că nu mă înşel afirmând că sunt la modă produsele bio, nu-i aşa?) şi nici prea curios nu mă ştiu, am studiat cu atenţie eticheta şi am decis să gust.

Unii dintre voi ştiu probabil cât sunt de conservator în legătură cu ce bag în gură motiv pentru care vă puteţi mira că am decis să gust ceva nou. Ei bine, şi eu mă mir. Mă mir poate mai tare decât voi dat fiind că mi s-a părut bună băutura şi mi-am propus să o mai consum din când în când.

Mă mir şi mai tare amintindu-mi că am decis să gust în ciuda faptului că cel puţin un ingredient era total în afara meniului meu obişnuit. Dacă mi-ai fi spus cu câteva ore înainte că voi bea ceva ce conţine 2 % suc concentrat de morcovi probabil te-aş fi contrazis, poate chiar te-aş fi înjurat ca la uşa cortului (folosesc expresia chiar dacă nu se prea potriveşte cu felul în care mă gândesc eu la cort). Totuşi, uite că am băut şi, după cum deja spuneam, mi-a plăcut. În aceste condiţii, dacă tot mă amăgesc uneori cu supradoza de cofeină, mi-am propus să accept preţul mai mare pentru cofeină naturală combinată cu sucul de morcovi şi de portocale.

În cazul în care eşti şi tu un băutor obişnuit de energizante, îţi recomand să încerci şi tu acest pure BIO energy drink. Deşi este de preferat să nu consumi astfel de supradoze de cofeină, dacă tot nu te poţi abţine măcar să consumi un produs ceva mai puţin dăunător, sugerez eu.

Chestia cu sucul de morcovi se încadrează şi ea în seria micilor mărunţişuri care mă fac să spun că acţionez ceva mai adaptat în faţa vieţii. S-a dus vremea în care speram că o anume ea o să-mi modifice viaţa atât de mult încât voi ajunge să mănânc ca un om normal, acum sper doar să ajung să mănânc un pic mai diversificat astfel încât, măcar din punct de vedere fizic, să ajung să mă simt mai puternic.

La toamnă reluăm activitatea, zice Dragoş

Ieri, pe la jumătatea zilei, mă întâlnesc întâmplător cu Dragoş Toma care mi-a spus că în toamnă se reiau concertele Casa cu prieteni. Deşi am spus că voi fi atent la anunţurile lor, sugerând că îmi voi face simţită prezenţa şi la următoarele lor concerte, câteva minute după ce ne-am despărţit mă gândeam că acele două elemente care mi-au creat un oarecare disconfort în legătură cu ei ar putea să mă ţină uneori departe de concertele lor.

Ştiu că NIMIC NU-I PERFECT, situaţie în care nici Casa cu prieteni nu are cum să fie o construcţie perfectă dar mi-am propus să nu-mi forţez nici mie limitele. Voi merge să-i văd când voi avea starea psihică suficient de bună şi-i voi ocoli atunci când microdetaliile acelea mi-ar putea înrăutăţi starea. Viaţa-i complicată...

Câteva ore mai târziu terminam Umbre întunecate, o carte cumva batjocorită care a lăsat în urmă o amintire puternică legată de acel accident din Alpi, din vecinătatea Mont Blanc-ului, accident în care trei oameni au căzut într-o crevasă, accident soldat cu un mort. Înşiruirea Alpi, gheţar, crevasă, cădere, moarte nu reprezintă ceva comod pentru mine în aceste zile în care aştept pe zi ce trece mai nerăbdător veşti din Alpi (zona Matterhorn şi Mont Blanc).

Şi dacă tot vorbesc de Umbre întunecate, spun acum că această carte a stat o grămadă de vreme (peste 6 luni, cred) deschisă la pagina 74, cu coperţile în sus, timp în care s-a umplut de praf dar, spre bucuria mea, n-au început să-i sară paginile. Când am luat-o eu de pe dulap, cu aproximativ o săptămână în urmă, am şters-o întâi de praf cu un şerveţel umed, am făcut-o să arate decent apoi am adresat un gând de reproş celui care a lăsat-o aşa, batjocorind-o.

În timp ce o citeam, am constatat că lipiciul cu care sunt fixate paginile a cedat intr-o zonă, paginile fiind acum gata să zboare la cea mai mică urmă de neatenţie. Cred că este a treia carte cu lipici insuficient de bun citită în vara asta. Presupun că temperaturile ridicate la care am citit au ajutat la dezlipirea paginilor dar ştiu sigur că nu sunt singurul care citeşte sub soarele arzător. Oare ceilalţi reuşesc să-şi menţină cărţile nedezlipite sau păţesc şi ei exact ca mine? Fapt este că, cel puţin teoretic, aş prefera să dau ceva mai mulţi bani pe o carte care să fie legată astfel încât să nu cedeze la căldură, o carte cu copertă cartonată, cu paginile cusute decât să trebuiască să fiu atent să nu-mi fugă vreo pagină mai slab lipită din carte.

Altfel, am descoperit azi un site al unei firme de ghizi montani. Exact genul de activitate pe care o dezaprobă, argumentat, Joe Simpson. În principiu dezaprob şi au acest mod de a urca munţii dar, dacă singurul mod în care aş putea ajunge cât de cât în siguranţă într-un loc fain din munţii lumii ar fi să mă las ghidat, aproape sigur aş accepta dacă aş avea banii necesari.

Poate vreţi să vă faceţi o idee despre ce presupune o ascensiune ghidată pe munţii înalţi. Aruncaţi-vă o privire aici. Din ce scria şi Simpson, se pare că Ama Dablam este un vârf foarte popular în Himalaya... Date fiind solicitările la care este supus alpinistul acolo, atât fizice cât şi psihice, chiar dacă prin absurd aş face vreodată rost de banii necesari, tot nu aş putea urca acolo. Această dublă condiţionare mă întristează un pic...

Nu trageţi în biciclist!

Dar în căţeluş se poate? Nu ştiu. Mă mai gândesc...

Ieri, mă retrăgeam în parc după porţia de Umbre întunecate citită la cald când aud o voce supărată:

-Nenorocitul! Era să calce căţelul! Dacă era un copil?

O altă voce, stupidă de data asta:

-Păi căţelul ce e? Nu este şi el un copil?

În sfârşit, vocea cea mai echilibrată:

-Căţelul trebuie ţinut în lesă şi cu botniţă, să nu muşte oamenii.

Şi acum, părerea mea:

Vocea supărată a reacţionat emoţional în faţa imaginatei ameninţări la adresa căţelului (o piticanie simpatică în felul ei şi spun asta deşi nu sunt de obicei pasionat de câini), ameninţare reprezentată de un biciclist care a fost perceput ca trecând prea aproape de căţel şi prea în viteză. În secunda următoare am văzut biciclistul trecând pe lângă mine şi nu am avut deloc senzaţia că acesta ar fi pedalat imprudent deci, după părerea mea, căţelul nu a fost nicio clipă în pericol să fie călcat.

Dacă în locul căţelului ar fi fost un copil, acesta nu ar fi fost nici el în pericol. Cu atât mai mult cu cât, dacă acel căţeluş mic putea să nu fie observat de biciclist, un copil este suficient de mare încât să fie cu siguranţă văzut şi ocolit.

Comparaţia între un copil şi un căţeluş putea fi făcută ori de către o fiinţă extrem de proastă, ori de către o fiinţă care, din cine ştie ce motive, nu a avut ocazia să se bucure de un copil, situaţie în care s-a ataşat ceva mai mult decât era cazul de animale. Ca să dărâm mitul căţelului copil, folosindu-mă de o justificare des întâlnită pentru conceperea unui copil, pot afirma cu certitudine că un căţel nu o să-ţi aducă niciodată un pahar cu apă la bătrâneţe.

Cât despre cel care pomenea de botniţă şi lesă, deşi în principiu îi dau dreptate, exagera şi el într-o oarecare măsură dată fiind talia căţelului despre care era vorba, o miniatură care, cred eu, nu poate speria pe nimeni şi care nu poate muşca decât chestii foarte subţiri (adevărat, chiar şi acel căţel ar putea teoretic muşca un deget al cuiva). Oricum, dintre toţi, consider că avea dreptate să se exprime astfel în mai mare măsură în comparaţie cu ceilalţi.

Precizez că acea miniatură de căţel nu era în lesă iar botniţa era mai mult decât absentă. Mai precizez că, dată fiind aparenta fragilitate a căţeluşului, ar putea fi în folosul lui să fie ţinut în lesă, astfel încât să nu se poată depărta periculos de mult de stăpânul pe care îl presupunem mai atent la trafic.

Totuşi, să nu uit că, anul trecut, pedalând la rândul meu prin parc, era să mă trezesc pe cadru chiar cu un tătic zăpăcit de copilul foarte dinamic. Iar un tătic este mai atent la trafic decât un posesor de câine, nu-i aşa? :)

Moştenire

Încercarea de a-mi explica prezentul apelând la trecut a mai avut o ocazie să se manifeste acum câteva zile. Parcă de nicăieri a apărut o poveste cu un adolescent care avea pentru prima dată un ceas în faţa ochilor dar... nu ştia să-l citească. Acest tânăr a ales să-şi stoarcă creierii timp de câteva ore şi să deducă semnificaţia mişcărilor limbilor. A reuşit să înţeleagă la timp pentru a salva situaţia care altfel se putea complica.

Ei bine, nu m-am putut abţine aşa că am întrebat:

-Ce te-a făcut să încerci să pricepi singur? De ce n-ai întrebat pe cineva?
-Am preferat mereu să mă descurc singur.
-De ce?
-Din ambiţie, cred.
-Am senzaţia că este totuşi altceva în dorinţa asta de a te descurca singur dar nu-mi dau seama ce.

(Într-o oarecare măsură deja îmi dădusem seama despre ce ar putea fi vorba dar am preferat ca omul să se descopere fără ca astfel să las impresia că mă dau eu deştept)

-Nu-mi dau nici eu seama.
-Dacă era vorba de ambiţie, ai fi ajuns vreun director sau ai fi reuşit o altfel de ispravă de acelaşi nivel.
-?!?
-Uite, eu îmi amintesc aceiaşi tendinţă a ta de a te descurca singur din 1988 când rătăceam prin Slănic şi n-ai întrebat localnicii.
-Da, şi voi îmi spuneaţi să întreb.
-Iar până la urmă a apărut acel om care ne-a remarcat privirile încurcate şi ne-a explicat pe ce drum trebuie să mergem.
-Poate să fie şi ceva ruşine la mijloc.
-Sau poate te gândeşti că ai putea fi considerat prost dacă întrebi.
-Pe vremea mea era o vorbă: cine cere nu piere, dar nici bine nu îi e.
-Acum pare să funcţioneze cere şi ţi se va da. Totuşi, niciuna dintre vorbe nu poate fi generalizată.

S-au mai lămurit nişte lucruri, am mai reprodus un model. Nu consider neapărat că astfel am obţinut o victorie. Totuşi, consider util că am găsit o posibilă origine a unui fenomen. Am sesizat pe propria-mi piele şi felul în care a evoluat situaţia în cazul meu. Acum nu pot decât să încerc să nu dau mai departe aceste sentimente de ruşine care îţi pot mânca timp, îţi pot uza neuroni, te pot da la o parte din calea unor oportunităţi, îţi pot provoca o stare de puternic disconfort psihic.

Dacă o vezi la fix înseamnă că NU te iubeşte

Peste noapte, câteva ore de insomnie... Gânduri peste gânduri, o idee care părea genială şi pe care am aruncat-o până la urmă la coş. Ce rost are să-i cer să-mi povestească la ce mă pot aştepta?

Peste zi primesc o veste care mă lasă aproape indiferent. Cred că mi-am găsit de muncă, aud. Cred că mi-a ajuns odihna... Deci da, odihnă a fost asta... Poţi să pleci, oricum reprezinţi omul cu care am colaborat cel mai prost în cei deja peste 12 ani de Computerland...

Seara casc ochii un pic pe carpaţi după care plec spre casă. La Victoriei, la 19:00, ceasul rău pisica 13... o văd iar... Depăşesc dar rămân totuşi la 10 m de ea, deşi n-o mai vedeam în aglomeraţie. Las baltă cartea (poate apuc în viaţa asta să scriu un pic şi despre cum am ajuns să merg pe Dale), la staţia ei o caut cu privirea s-o văd trecând prin faţa mea, n-o văd, intru în panică şi cobor. Studiez atent chipurile care veneau pe peron, nimic... Oare mi s-a părut? Pentru orice eventualitate, hai după ea!

O văd din nou, o las să se îndepărteze pentru că-mi dau seama că nu mai am curaj s-o abordez. Sunt la un pas să plâng privind-o cum traversează atât de cunoscuta intersecţie. Mă retrag din calea trecătorilor şi privesc foarte trist şi panicat în urma ei. Eu care nu sesizam de obicei manifestări somatice prea clare am sesizat acum că respiraţia mi-o ia razna, reuşind să respir cu oarecare dificultate. O neplăcută stare de agitaţie nu-mi dădea pace. Deşi avea un avans de cel puţin 200 m pornesc pe urma ei aproape alergând. Dispare în stânga, ajung şi eu la intersecţie şi-mi dau seama că ea nu mergea înainte pe acolo. Privesc lung şi o revăd. Deci şi-a schimbat din nou obiceiurile...

Mai privesc un pic şi sesizez că e cu cineva. Şi de aici... m-am simţit de tot demolat. Până la un punct îi intuiesc traseul. Cuvintele refuzau deja să-mi mai iasă din gură aşa că orice încercare de a îi vorbi părea sortită eşecului. Am privit mut în urma ei până a dispărut iar. Trec pe strada ei gândindu-mă că, după pauza la magazin, mă pot trezi că dau nas în nas cu ea. Mă întorc. Apare. Împreună cu acea persoană pe care am ocazia s-o privesc de la vreo 10 m. O ştiu, am mai văzut perechea asta cel puţin odată. Doi oameni pe care cred că-i urăsc... Parcă ne calculăm fiecare mişcările astfel încât să ne putem controla vizual dar să nu fim apropiaţi fizic. Aşa cum mă obişnuise dealtfel...

Mă trezesc regretând că nu am avut puterea s-o abandonez când mă prinsesem că lucrurile nu vor merge bine cu ea iar ea era singură şi părea să sufere din cauza asta. De două ori m-a convins să n-o las baltă... Am fost cel mai prost tip din oraşul acesta... De fapt încă sunt...

Mă trezesc gândindu-mă că era corect să rămânem amândoi singuri. Că e total nedrept ca ea să fie iubită iar eu să fiu al nimănui.

Odată în plus mi-am dat seama că nu am pentru ce să trăiesc...

Doborât de gânduri şi de imaginea proaspăt văzută merg pe jos câţiva kilometri până acasă. Cred că dacă aş fi văzut şi un mic zâmbet pe faţa ei m-aş fi înfuriat fantastic... Dar chiar şi aşa ştiu sigur că este mult mai fericită decât mine. Iar asta este de o mie de ori NEDREPT!

:((

Regret (2)

Mi-am amintit mai devreme că regret încă ceva. M-a "ajutat" mama să-mi amintesc... Mă întreabă dacă mănânc şi... îmi stătea pe vârful limbii să o întreb:

De ce? Ai ceva otravă în frigider?

Regret fiecare moment în care, tentat fiind să nu mai mănânc, nu mai beau, cedez până la urmă eu în faţa mea şi mănânc, beau o vitamină efervescentă, caut nişte apă minerală sau ceva de genul. Astfel nu fac altceva decât să mai surpavieţuiesc o vreme.

Contrar logicii mele, se pare că o parte mică din mine insistă să trăiască prost în ciuda celeilalte părţi, mai mari, care în locul acestei imitaţii de viaţă ar prefera un definitiv PA!

Regret...

Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...

ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!

Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.

Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.

Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.

Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.

Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.

Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.

Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.

Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!

Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.

Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".

Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!

Kempes

După ce, în mai, comentam despre perioada mea fără Cargo şi despre amintirile din adolescenţă cu Cargo avându-l ca vocal pe Kempes, uite ce îmi este dat să citesc pe metalhead.ro: Kempes va cânta din nou în România cu o nouă trupă.

Rockerii se bucură. Într-o oarecare măsură mă bucur şi eu...

Boli de nervi

Cam o săptămână în urmă aud pe cineva întrebând:

-Te-ai uitat aseară la meci ca să te îmbolnăveşti de nervi?

N-am auzit, în cazul în care a existat, răspunsul celui întrebat. În schimb, nu m-am putut abţine să comentez deşi, la rândul meu, probabil că nu am mai fost auzit:

-Ce-mi plac mie cei care vorbesc în necunoştinţă de cauză despre bolile de nervi! Să stai la mine acasă câteva zile dacă vrei cu adevărat să ai motiv pentru a te îmbolnăvi de nervi!

Spuse şi nespuse despre bani (2)

Auzeam pe cineva spunând că a băgat în ultimii 7 ani vreo 70000 lei în casa de vacanţă.

Şi mă gândeam că omul este într-adevăr sărac dacă a cheltuit pe casa de vacanţă echivalentul întregului meu salariu pe aceiaşi perioadă. Pe lângă asta şi-a mai plătit rata la maşină, cheltuielile curente din casă, crăpelniţa (sau mâncarea, ca să folosesc un limbaj mai clar). Sărac lipit, bietul om...

Să văd cum mă criticaţi acum pentru "păcătoasa"-mi invidie...

Spuse şi nespuse despre bani (1)

-Trebuie să-mi mai rotunjesc veniturile cumva. Doar din salariu... vorba lui R, rămâi cu câţiva lei în buzunar a doua zi după ziua de salariu.
-Auzi? Lasă-mă cu R...
-De ce? Tu nu vezi cât munceşte?
-Da dar... pe ce salariu? Este printre cei cu cele mai mari trei salarii din departament.
-Ai dreptate dar M are salariul mai mare ca al lui R şi nu munceşte la fel de mult.
-Nu te contrazic.
-În plus, R are copil deci o mai mare nevoie de bani.
-De ce are el nevoie de mai mulţi bani? Eu cred că am aceleaşi nevoi ca el şi e puţin probabil să mi le pot satisface din salariul încasat. Cât despre copil, scuză-mă că-ţi spun dar... nu i-am f**** eu nevasta ca să îi port de grijă copilului.

Nu prea sunt eu de acord cu teoriile auzite de-a lungul timpului de la bătrânul dar aici se pare că are dreptate. Nu ai cum să te plângi şi tu de lipsa banilor pentru că se găsesc mereu unii mai bogaţi şi mai grăbiţi să se plângă. Ca să fac o comparaţie din seria se poate şi mai rău, este ca şi cum m-aş plânge eu unui cerşetor care locuieşte într-o "casă" de carton sau în canal... Cam aşa tratez eu momentele în care indivizi cu familie, casă, maşină, concedii şi cine ştie câte alte chestii după care probabil salivez şi eu mi se plâng mie de bani.

Cum sunt ei? Egoişti? Nesătui? Tupeişti? Obraznici?

Dar eu, dat fiind că pun în discuţie astfel de subiecte, cum sunt?

Despre frică...

În urmă cu vreo 10 seri eram extrem de trist gândindu-mă că nu am nici cui, nici cum să povestesc de teama pe care o am în legătură cu unele aspecte ale vieţii. Şi dacă un ascultător s-ar mai putea găsi totuşi (o dovadă în acest sens fiind chiar tu, cititorule) este greu de crezut că, ascultându-mă, acesta ar reuşi să-mi dilueze frica până la un nivel la care să abordez relativ relaxat unele probleme.

Prin urmare, de ce să te fac să pierzi timpul atâta vreme cât este vorba de o luptă între mine şi mine? Că eu rămân cu tristeţea, cu handicapul, cu durerea este strict treaba mea, probabil. În definitiv, fiecare şi le ştie pe ale lui, nimeni nu are nevoie să fie împovărat cu tristeţea altcuiva.

Ce mă miră, poate uneori chiar mă enervează în legătură cu frica este modul în care alţii povestesc despre ea în contexte nu chiar grave (de exemplu, dacă mergi pe munte pe trasee păşunoase pentru că ţi-ar tremura sticks-urile pe brâna Coştilei nu este ceva grav, în definitiv nu cred să existe vreun om care să aibă neapărată nevoie să meargă pe munte în general sau pe trasee semialpine- alpine în special) şi faptul că se găsesc oameni care să discute despre frică în aceste contexte înguste şi, repet, puţin grave, oameni care uneori chiar dau exemple de modalităţi în care şi-au învins frica. O astfel de modalitate de a reduce la tăcere frica a adus în discuţie ideea de dumnezeu iar asta aproape că m-a înfuriat deşi persoana care comenta îmi este într-o oarecare măsură simpatică.

Mi-e frică deci... Şi este firesc ca ţie să nu-ţi pese...

Greu...

Dat fiind că în ultimele săptămâni m-am simţit destul de slăbit, căpătasem convingerea că am scăzut în greutate după ce mă chinuisem în ultimele luni să acumulez câteva kilograme amărâte care să se adauge obişnuitelor mele 45. Serile trecute am verificat ipoteza şi am constatat că mi-am menţinut greutatea în jurul valorii de 48 kg. Dar atunci de unde vine senzaţia asta de slăbiciune??? Din imaginaţia mea, probabil...

Tot serile trecute, ajungând la concluzia că am lăsat cam mult timp să treacă de la ultima partidă serioasă de cumpărături, iau rucsacul şi merg în Cora. Şi încarc, şi tot încarc... Când vine momentul să ridic de jos rucsacul în care transferasem o mare parte a cumpărăturilor, constat că acesta se ridică mai greu decât de obicei. Am pus asta pe seama stării de slăbiciune mai sus pomenite, am insistat, l-am pus în spate şi l-am dus până acasă.

Acasă, surprins în continuare de dificultatea cu care îl cărasem, am avut curiozitatea să adun greutăţile produselor pe care le-am scos din rucsac. Am avut un mic şoc când am ajuns la un total de 26 kg.

Este o greutate cu care nu sunt obişnuit. Pe munte nu cred că am cărat vreodată mai mult de 22 kg care, după vreo 4 zile de mers prin Retezat- Godeanu mă doborâseră. La fel, m-au chinuit ceva cele 18 kg pe care le-am cărat în iunie pe Piatra Mare. 26 kg era deja mult peste puterile mele. Şi dacă mai e să mă orientez şi după socoteala aceea cu 1/3 din greutate, se pare că orice trece de 17 kg (asta să nu mizez pe 16,xx kg) depăşeşte greutatea maximă pe care mi-ar fi recomandat să o car.

Greu la deal (adică pe scări) cu boul mic... Repede, daţi-mi 10 găleţi de apă!