sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Câteva ore pentru Roşia Montană

Pentru că subiectul încă mă interesează deşi am destule probleme personale care îmi mănâncă majoritatea timpului, pentru că activiştii pentru Roşia Montană fără cianuri sunt consecvenţi, am aflat şi eu de protestul de azi. Firesc, mi-am organizat programul astfel încât să pot merge şi eu acolo. Şi am fost...

Am văzut acolo puţine persoane cunoscute. Previzibil cumva, ştiu personal puţini oameni implicaţi în salvarea Roşiei Montane. Mă aşteptam să dau acolo de un fost coleg de muncă, mă aşteptam să văd acolo o doamnă cu care, cu ani în urmă, am avut plăcerea să interacţionez mai mult în domeniul eco. În schimb nu mă aşteptam să dau acolo de un om pe care-l ştiu tot de la muncă şi despre care nu ştiam că este pasionat de Roşia Montană. Bravo lui!

Protestul din faţa Casei Poporului s-a desfăşurat calm, cu mici discursuri întrerupte de scandări cât mai apropiate de cauza susţinută. Au fost ceva oameni. Totuşi, o astfel de cauză mă gândesc că putea aduna şi mai mulţi adepţi. Pe partea cealaltă, dat fiind că de data asta nu s-a semnat vreo petiţie, presupun că cei care au absentat au fost prezenţi când activiştii au adunat semnături în acea serioasă campanie desfăşurată la metrou.

Zilele trecute se anunţase că autorităţile nu au permis ca protestul din Piaţa Constituţiei să fie continuat cu un marş. Nu-mi plăcea ideea dar, decât nimic, era bine şi aşa. Totuşi, pentru că eram mulţi, pentru că protestul trebuia cumva continuat, am încercat să ne menţinem uniţi după încheierea discursurilor şi să ne îndreptăm spre Piaţa Universităţii. Deşi iniţial jandarmeria a avut grijă să ne anunţe că am avut autorizaţie doar până atunci şi că mai departe trebuie să eliberăm locul fără a forma grupuri, până la urmă jandarmii şi poliţia ne-au însoţit, dirijat, trecut pe roşu la unele semafoare. Deşi m-a mirat atitudinea paşnică a forţelor de ordine, mi-a părut bine că a ieşit aşa.

Ajunşi în Piaţa Universităţii, protestatarii deja adunaţi acolo au fost cumva înghiţiţi de noi. Am mai stat şi pe acolo o vreme apoi m-am îndreptat spre casă.

Din discursuri, cel mai important mi s-a părut că am aflat că sunt procese în derulare împotriva proiectului RMGC (pentru PUG, PUZ şi alte documente eliberate nu tocmai legal) şi că există acel mizerabil proiect de lege a minelor care, dacă avem ghinionul să se aprobe, va permite RMGC să exproprieze localnicii care refuză să cedeze în faţa responsabililor cu criminalul proiect minier. Prin urmare... ochii pe discuţiile legate de legea minelor! Pe tema asta mi se pare important că pe 21 septembrie 2011 Camera Deputaţilor a trimis propunerile către Senat. Ce s-a întâmplat mai departe nu găsesc. Presupun că legea încă se discută, apoi urmează să fie votată de camerele reunite ale parlamentului după care să ajungă la Cotroceni. Să sperăm că nu va ajunge la Cotroceni în forma care să permită exproprierea celor care, azi, au declarat că vor rămâne în casele lor până la îngroparea definitivă a proiectului RMGC.

În acelaşi timp cu protestul de la Bucureşti auzeam că se desfăşura, în Roşia Montană, o acţiune a RMGC de la care televiziunile s-au grăbit să transmită în direct. Dacă exact aşa au stat lucrurile, putem discuta de o dublă mizerie, atât din partea televiziunilor care s-au umplut deja de bani promovând RMGC cât şi din partea responsabililor proiectului minier care au profitat de plecarea la Bucureşti a celor mai serioşi activişti împotriva lor. Este momentul să spun că au fost la protest câţiva oameni din Roşia Montană care se ţin tari pe poziţie chiar dacă, bănuiesc eu, este din ce în ce mai greu să reziste presiunilor.

Cinste lor! Cinste lor! Cinste roşienilor!

Mai departe, fotografii:



Protest Rosia Montana Bucuresti 28 ianuarie 2012

joi, 26 ianuarie 2012

Cică nişte militari... (2)

Aceiaşi bătrânei forţoşi merg la TVR şi depun o hârtie prin care cer Jos Băsescu!

Nu am în mod special ceva împotriva iniţiativei lor (pentru că, bănuiesc, cu sau fără Băsescu, mie tot la fel de prost îmi va merge în următorul cincinal) dar mă miră locul unde au ales să depună hârtia.

După umila mea părere, acest gen de hârtie, musai însoţit de datele de identitate ale semnatarilor (cu cât mai mulţi, cu atât mai bine pentru succesul cauzei apărate), este logic să fie depus în altă parte. Nu ştiu dacă Băsescu ar putea fi forţat să demisioneze dacă un număr mare de români (10 milioane, să zicem) ar semna hârtia militarilor forţoşi şi ar depune lista de semnături la Biroul Electoral Central, Cotroceni, Victoria, Parlament, sau la altă instituţie de genul acesta, păstrând o dublură a listelor de semnături şi pentru presă şi, eventual, instituţii europene. Ştiu în schimb că acea hârtie, întocmită cum sugerez eu şi depusă în acel loc unde, conform legislaţiei, se poate lua, chiar impune o decizie, cel puţin teoretic (adică neţinând seama de specificul democraţiei româneşti), are mai mari şanse să ducă la rezultatul dorit.

Oare sunt exagerat de idealist şi profund utopic?

Cică nişte militari...

îşi doreau pensii mai mari...

Proteste în România, anul dracului 2012... O armată în miniatură, formată din vajnici bătrânei aflaţi, din punct de vedere statistic (vechea mea obsesie legată de speranţa de viaţă la naştere...), foarte aproape de moarte, protestează pentru pensii mai mari. Cineva dă şi cifre... Cică bietul pensionar se plânge de minuscula pensie de 1500 lei.

De aici... devin subiectiv. 1500 lei reprezintă o sumă cu câteva sute de lei mai mare decât salariul meu actual. Salariul meu, dacă aş reuşi să-l fac să crească (prin obţinerea unei bucăţi de hârtie emisă de o instituţie americană, hârtie care să dovedească faptul că sunt mai priceput decât în prezent în domeniul în care lucrez, hârtie care, dincolo de orele necesare pentru studiu -neplătite- m-ar costa salariul pe aproape două luni), ar rămâne totuşi cu alte sute de lei mai mic decât acea minusculă pensie. Un pensionar, zic eu, are viaţa pe sfârşite deci nu mai are loc de planuri mai mult sau mai puţin geniale, planuri pentru îndeplinirea cărora să fie necesare sume mari de bani. Şi atunci? Ce îi poate face pe acei indivizi să se agite pentru o sumă mai mică sau mai mare în plus?

Pe alt fundal, mă mai irită şi altă speranţă de a căpăta o sumă mare de bani. Îmi sare în ochi de câteva ori pe săptămână o bătrână bolnavă, bătrână care, cu ceva timp în urmă, a avut parte de atenţia unui ziar care i-a dedicat un articol de 2 pagini. Ei bine, bătrâna în cauză afirmă că are nevoie de 62000 Euro pentru nu ştiu ce operaţie. Devin din nou subiectiv şi mă întreb ce locuinţă poţi achiziţiona pe acea sumă... Şi mă întreb iar dacă societatea se simte bine ajutând o fosilă... Şi mă întreb...

Îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg de ce, ca copil sau pensionar, ţi se acceptă solicitări dintre cele mai nerezonabile în timp ce, ca adult, primeşti critici din toate părţile, inclusiv pentru banalul motiv că ai spus cândva, lângă urechea nepotrivită, că un salariu sub 4000 lei este un mare căcat din care nu te alegi cu prea multe...

Oare trebuie să mă simt vinovat că am cunoscut oameni care au astfel de salarii, oameni care-şi permit tururi prin Europa sau chiar sărbători de iarnă petrecute la căldurică, pe o plajă mexicană?

Dacă nu aş fi cunoscut genul acesta de oameni care, la o privire superficială, nu afişau nimic care să sugereze bogăţia, poate aş fi crezut şi acum că ce îmi permit eu este luxul cel mai mare posibil...

Dar i-am cunoscut şi... poate că nu trebuia... Pentru că, după ce i-am cunoscut, încet dar sigur, am început să mă simt cel mai sărac dintre pământeni...

Pierdut găinaţ. Îl declar nul.

Azi ar fi împlinit 7 săptămâni... Dar soarta lui a fost crudă cu puţine zile înainte de paralizanta ninsoare. O "mână criminală" a curăţat temeinic toate urmele rămase de la precedenta încercare de curăţare. Şi aşa m-am trezit, total pe neaşteptate, cu uşa curată.

Dacă nu mai avem ce aniversa mă gândeam să-i facem un parastas. :D

În amintirea rezistentului găinaţ!

luni, 23 ianuarie 2012

Casa cu Prieteni sau Ovidiu Scridon?

Dacă mâine seară voi avea starea de folk voi avea de ales între Ovidiu Scridon (Mojo, în organizarea lui Ovidiu Mihăilescu) şi Casa cu Prieteni (în deja obişnuitul El Comandante Primer). Ambele concerte sunt anunţate la 20:30.

Tu ce ai alege?



sau



?

Postare inspirată într-o oarecare măsură de un vizitator de mai devreme care căuta textul de la Oameni răi, disponibil în cadrul descrierii clipului de mai sus.

joi, 19 ianuarie 2012

Cu protestatarii la psiholog

Pentru că uneori sunt prea obosit pentru muncă, prea supărat pentru a face ceva special pentru mine, prea dezamăgit pentru a mai încerca vreo formă de dialog, se întâmplă să mă arunc în valurile internetului şi să mă las dus de curent. Dintr-o astfel de experienţă am ajuns la un articol interesant despre protestele derulate după demisia lui Raed Arafat. Şi dacă tot am ajuns la SMURD, vreau să spun că cel mai de bun simţ text pe tema asta l-am citit aici.

Acum... mare dilemă... să trec şi eu prin pieţe riscând, după cum se exprima un coleg de serviciu, să-mi iau un caldarâm în cap? Dincolo de dilema iniţială mă văd acum în altă dilemă. Date fiind definiţiile relativ vagi din DEX, a folosit sau nu corect colegul cuvântul caldarâm? Iniţial eram ferm convins că a greşit dar acum sunt cam în ceaţă...

Despre frică...

Se pare că am mai avut o postare cu acest titlu... Nu ştiu când, nici nu îmi propun acum să o caut.

Vreau doar să scriu că, după seara de marţi din Mojo (tare frumos ce s-a întâmplat acolo, îmi pare rău că unele probleme tehnice m-au împiedicat să finalizez şi să postez cronica) am avut parte de o sperietură miercuri dimineaţă.

Speriat fiind, mi-am dat seama că treaba pe care o am de rezolvat şi care nu poate fi dusă la capăt decât cu colaborarea bătrânului este necesar să fie rezolvată URGENT pentru a reduce complicaţiile mai mari care, după semnele de acum, vor apărea cu siguranţă. Ajung acasă şi... constat că vremea rea ne-a recompus celula de bază. Pândesc un moment prielnic pentru o discuţie serioasă dar... mă blochez subit în faţa zâmbetului tembel al dezlegătorului de sudoku. Bătrânul nu dă nici cel mai vag semn că şi-ar aminti ce am discutat în decembrie. La fel, nu dă nici cel mai vag semn că ar dori să colaboreze la rezolvarea problemei. Un nemernic iresponsabil...

Mă gândeam să povestesc despre asta unor persoane cu care am mai încercat să mă sfătuiesc şi cu alte ocazii dar mi-am dat seama că astfel aş emite un semnal gen "am nevoie să te intereseze problemele mele", semnal pe care nu mai intenţionez să-l emit în faţa nimănui. Motivele ar fi cam astea: propriul orgoliu, necesitatea unui minim de independenţă în gândire şi acţiune, faptul că în ultima vreme mesajele mele nu au mai primit răspunsuri potrivite (existând mai degrabă non- răspunsuri sau răspunsuri care dădeau în bălării), faptul că am înţeles că nu poţi impune nimănui să se intereseze de tine.

În aceste condiţii, rămân cu două dimineţi în care m-am trezit speriat şi destul de prost dispus, rămân cu sperietura mea, cu speranţa că lucrurile nu se vor complica totuşi foarte tare, cu chinul şi cu încrederea în oameni încă odată serios zdruncinată.

Şi totuşi, sunt şi oameni care nu m-au dezamăgit. Vorbesc acum de amiciţiile legate pe baza pasiunii pentru folk. Am întâlnit graţie folk-ului, ajutat un pic şi de comunicarea virtuală care m-a scos din anonimat, câţiva oameni cu care doar întâmplător am ajuns la intimitate psihologică dar cu care, în ciuda unor întreruperi cauzate de perioadele mele proaste, relaţiile au avut o oarecare continuitate atât în timp cât şi în tipul de emoţii puse la mijloc. Adevărat, de la oamenii de folk cred că am avut cele mai realiste aşteptări, situaţie în care, nu odată, aşteptările mi-au fost depăşite în sensul frumos.

Dacă m-ar surprinde şi familia la fel de frumos cum m-au surprins oamenii de folk tare bine ar fi...

Câteodată, mă privesc în oglindă cu tristeţe şi, într-o încercare de haz de necaz, îmi spun: trăiască mă-ta care te-a făcut!

Borcea îşi salvează suporterii?

Povestea începe duminică seară, când urmăream întâmplător "revoluţia". Aud de atacurile cu pietre îndreptate împotriva jandarmilor şi-mi spun că asta este sigur mâna galeriilor de la Fotbaluri Cluburi Bucureşti (intenţionat am folosit formula asta ciudată). Câteva minute mai târziu se aude asta şi la televizor (galeriile echipelor de fotbal participă la protest şi au provocat atacul împotriva jandarmilor). A doua zi presa spune acelaşi lucru.

Se face joi şi văd în Ring o referire la Borcea. Omul ar fi anunţat că-şi pune avocaţii la dispoziţia celor care au fost abuzaţi de jandarmi. Obişnuit fiind eu să citesc printre rânduri, m-am gândit că Borcea vrea de fapt să-şi salveze suporterii care sunt cercetaţi penal pentru incidentele din piaţă, nicidecum pe cei care au fost agresaţi de jandarmerie pe nedrept şi din exces de zel. Oare mă înşel?

Din toată povestea asta rămâne, printre altele, următoarea întrebare:

Cum pot nişte bătăuşi de profesie să se numere printre spectatorii de la un joc sportiv care se vrea civilizat?

luni, 16 ianuarie 2012

Un căţel atât de mic făcea caca în nisip

Deşi gestul patrupedului nu mi se pare corect decât dacă e urmat de gestul stăpânului de a curăţa locul, am căpătat cu timpul convingerea că, atrăgând atenţia acestor stăpâni de câini, te loveşti de carenţele lor la capitolul civilizaţie, situaţie în care răspunsul este o variantă la Ce ai domnule cu câinele?

La doi paşi de casă, într-un mic părculeţ reamenajat ca loc de joacă pentru copii după o perioadă în care arăta asemănător cu o groapă de gunoi, parcurg ultimii metri spre bloc. Trec pe lângă stimabilul căţeluş pe care nu îndrăznesc să-l deranjez în timp ce, cu mândrie, făcea caca pe ctitoria domnului primar. Peste câteva secunde, uşurat şi fericit, patrupedul îşi aminteşte de mine şi, profitând de întuneric, se apropie şi... începe să mă latre.

Stăpâna: Câine de căcat (acesta înţeleg că era numele de botez al patrupedului), nu e voie! apoi, către mine: Scuzaţi-ne!
Eu, profit cu nesimţire de faptul că am fost băgat în seamă şi întreb: Dar să facă caca în parc şi să nu strângă nimeni după el e voie?
S: Înainte era parc pentru câini aici.

Voce din off: nu am recunoscut nici câinele, nici omuleţii care-l păzeau deşi îmi sunt destul de cunoscute (măcar ca chipuri) cam toate figurile de câini şi de oameni din zonă, asta şi datorită faptului că stau în zonă de 35 de ani. Tot din cauza asta, ştiu că acea bucată de loc dintre blocuri nu a fost însoţită NICIODATĂ de tăbliţa cu LOC PENTRU CÂINI. Din păcate nu am fost suficient de spontan ca să contrazic bravii omuleţi. Asta e! Uneori gândesc şi eu ca ardelenii, încet dar bine.

Eu: Dar acum nu mai e. Dacă era vreun poliţist în zonă l-aş fi întrebat şi pe dumnealui dacă e în regulă.
S: Nu am zis că e în regulă.

Mi-am continuat drumul dar, câteva clipe mai târziu, mi-a părut rău că nu am insistat pentru a vedea dacă acea fiinţă bipedă curăţă sau nu excrementele lui Câine de căcat.

Întâmplarea asta are o singură parte bună. Acel nu am zis că e în regulă pronunţat de stăpâna câinelui. Aceste vorbe, cu ceva abilitate în domeniul comunicării, puteau transforma discursul ei într-un discurs autocritic în urma căruia, cu timpul, femeia ar fi adoptat un comportament nu numai civilizat dar, după ştiinţa mea, şi conform cu nişte norme legale.

În schimb, partea care mi-ar putea fi reproşată este revenirea sentimentelor negative faţă de câini fără stăpân în special, faţă de câinii violenţi cu stăpân şi, mai ales, faţă de stăpânii de câini pe care, din când în când, îi urăsc cu patimă. La fel cum mi s-a întâmplat să-i urăsc şi pe cei de la organizaţia Vier Futem (intenţionat am scris aşa, eventualii pasionaţi de animale s-au prins cu siguranţă despre cine vorbesc iar pentru ceilalţi, indiferent cum aş fi scris, era perfect acelaşi lucru) care umpluseră cu ceva vreme în urmă metroul cu afişe pro-  maidanezi. Înclin să cred că avea dreptate Alex acum vreo 5 ani când îmi povestea cum onorabila organizaţie ia bani din diverse surse, promite să sterilizeze maidanezi după care se constată cu falsă surprindere (că doar nu sunt finanţatorii prostiţi în faţă?) că aceşti simpatici căţeluşi sterilizaţi se reproduc în continuare într-o veselie din cauza faptului că au fost sterilizaţi folosindu-se o procedură medicală care constă în hrănirea acestora cu bobiţele potrivite, ca să crească mari, frumoşi, sănătoşi dar şi supăraţi pe trecătorii iniţial inofensivi dar care, odată atacaţi, ripostează uneori dând cu pietre.

Concluzie 1: Maidanezi din toate oraşele, muriţi-vă!

Concluzie 2: Ai câine? Ia-ţi făraş, măturică şi pungă pentru a curăţa după el atunci când defechează!

vineri, 13 ianuarie 2012

Chinezoaica lui Ovidiu sau Săptămâna folk

Sunt zile-n care oamenii sunt teribil de tentaţi să spună poveşti despre când, cum şi cu cine şi-au tras-o... Într-o astfel de zi, auzind o poveste (care, cel puţin de câteva săptămâni încoace, pare nemuritoare), am pus în discuţie ideea de sex interrasial şi mintea mi-a fugit imediat la Ovidiu Mihăilescu şi Chinezoaica Tzi Tzen Ceai (dacă era româncă o chema Tzi Tzen Ciorbă, probabil :D). Pentru că oamenii din jurul meu rar sunt la curent cu ce se întâmplă în zona de mijloc a folk-ului...



Dacă tot m-am apucat de scris, să anunţ şi concertele interesante de săptămâna viitoare:

Marţi 17 ianuarie 2012, ora 20:30, seara tinerilor folkişti în Mojo (Adela Ţiţescu, Marius Daşcău şi Ioana Pânzariu)

Joi 19 ianuarie 2012, ora 20:00, concert Emeric Imre în Club Aida (dacă am identificat corect clubul, este vorba de forma actuală a clubului în care, dacă îmi amintesc corect, au debutat cei de la Folk frate cu nişte ani înainte de a-i descoperi eu)

Vineri 20 ianuarie 2012, ora 21:30, Proiectul Tivodar în Big Mamou

Sunt destul de tentat de toate cele trei concerte dar până atunci este mult timp aşa că nu promit că voi ajunge la vreunul. Spun doar că mi-ar plăcea să ajung atât în Aida cât şi în Big Mamou dar şi să redescopăr Mojo.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Despre munte, cumva altfel...

Zilele trecute am citit o descriere de tură. Nimic nou, până aici. În definitiv, alpinetul, carpaţi-ul şi blogurile oferă tone de jurnale legate de munte. Totuşi, de data asta abordarea filozofică a făcut diferenţa. Pentru că astfel un articol oarecare s-a transformat în Articolul, consider necesar să vă spun povestea care a stat în spatele minutelor de lectură.

O ea dintr-un colţ de ţară pe care nu l-am vizitat niciodată scrie că vrea să meargă pe munte la vară. Dorinţa ei era inspirată din articolul despre care vorbesc eu acum. L-am citit în special pentru că la rândul ei îl recomanda cu destulă căldură. Mi-a rămas în minte pentru că făcea o referire la Tudor Gheorghe care, pe mine, mă ducea cu gândul mai degrabă la Iulia Guşatu.

Şi aşa mi-am îmbogăţit un pic cunoştinţele muzicale...

Eu ştiam de Iulia Guşatu cântând Bună dimineaţa, mamă:




Ea ştia de Tudor Gheorghe cântând Gara-i gară, leru-i ler:
 

 
Acest ultim clip are sonor doar până la momentul 2:54 după care imaginea rămâne statică iar sunetul dispare. O eroare de prelucrare- postare probabil... Oricum, merită ascultat şi comparat.
 
Textul din Tudor Gheorghe este disponibil aici.

miercuri, 4 ianuarie 2012

Răspuns muzical

la o vorbă banală, aruncată într-un moment banal, cu un sens mai mult decât vag... Bagă-ţi minţile în cap, îmi spunea cineva mai devreme... Şi i-am răspuns cu Cargo: