marți, 26 februarie 2013

Zâmbet 5 sau Dâmboviţa oarecum obsesivă

Dâmboviţa (judeţul) a revenit dimineaţă în viaţa mea într-un mod subtil. Două tinere discutau în metrou pe când eu încercam să termin La aniversară (da, mica nuvelă a lui Eminescu). Una spune ceva de două concerte de la Ateneu în care urma să apară (ce mică-i lumea... după Natalia Colotelo Pancec, colega lui Dan Vasilescu din Trupa Acum, mă trezesc cu altă membră a Filarmonicii George Enescu în apropiere). Firesc, îmi amintesc planul pe care îl făcusem în legătură cu concertele simfonice pe care urmează să le ascult la Ateneu. Oare voi respecta planul sau lebedele roz- gălbui mă vor pune în faţa altor provocări?

Cealaltă dă de înţeles că are legătură cu teatrul (sau baletul, nu m-am lămurit exact). În principiu, dorinţa ei este să realizeze un proiect mai vast pe care să-l concretizeze la Teatrul Municipal Târgovişte. Lipsa finanţării şi dificultatea cu care se lucrează cu directorii de teatru din provincie, dispuşi să susţină în special spectacole în care publicul să hăhăie, constituie piedici majore. În plus, având nevoie de un job stabil, ea nu-şi permite să stea 2 luni în Târgovişte pentru a conduce proiectul... Şi aşa se mai pune un băţ în roatele artei...

Dar Târgoviştea nu  mă "vizitează" doar sub aceasta formă...

Pe Facebook, în urmă cu câteva zile, primesc mesaj de la Tănase. Au concert în Târgovişte, La Scriitori... Pentru o secundă m-am gândit că aş putea merge acolo dar lucrurile sunt totuşi un pic mai complicate. Era fain să ajung în sfârşit la Ţapinarii (doar i-am ratat deja de minim două ori pe anul acesta, în Club A şi în Silver Church) dar sunt nevoit să amân momentul revederii.

Cu câteva săptămâni în urmă, într-un articol al lui Gabriel Giurgiu din Dilema veche, era amintită judecătoria din Târgovişte.

Cu nişte ani în urmă, în 2005, am făcut două vizite relativ lungi în judeţul Dâmboviţa. În vară m-am plimbat prin bazinul superior al Ialomiţei, suprapus în bună măsură pe judeţul DB. În primăvară am ajuns în Târgovişte cu bicicleta.

Şi mai în urmă, am cunoscut o femeie din Târgovişte. A generat nişte evenimente interesante faptul că am întâlnit-o.

Cam în aceiaşi perioadă am ascultat pentru prima dată Trooper, în cadrul primei mele vizite în Vama Veche. Actual: în curând, târgoviştenii vor concerta cu noua variantă a Iris-ului în deschidere.

Coborând mai adând în propriul trecut, ajung aproximativ în 1986, la 10 ani. Pe atunci cumpăram un ghid de oraş pentru Târgovişte. Cam în aceiaşi perioadă îmi pica în mână harta turistică a judeţului Dâmboviţa. Prima vizită în judeţ avea să aştepte un pic, cred că până la prima coborâre de la Babele la Peştera, cu familia, după ce ne cazasem la cabana Caraiman. Cât a trecut de atunci nu mai ştiu exact...

Cam asta e povestea mea despre obsedanta Dâmboviţa... Dacă fac o medie a perioadei trecute de la 10 ani până acum, constat că Dâmboviţa mi-a adus multe momente plăcute. Multiplu de zâmbet, aş putea spune...

Gând reflex

O situaţie banală, de care mă lovesc relativ des... Cineva întreabă dacă-i şefu' în birou... Reacţia mea nu este la fel de banală, este în schimb mai mult decât spontană:

La birou am un şef idiot...

Şi-mi revine în minte Omul plajei:



Versurile, aici.

vineri, 22 februarie 2013

Trecut muribund

Încerci să-ţi aminteşti nişte zile interesante şi te trezeşti că acele momente nu sunt în egală măsură de importante şi pentru alţii. Remarci dispariţia unor fotografii, reaşezarea altora, îţi aduci aminte de unii oameni, constaţi din nou că puteau să fie mult dar... puţin au fost.  Îţi reaminteşti şi de alţi oameni care te-au supărat mult dar care sunt între timp reabilitaţi, îţi dai seama când, cum, unde erai, când, cum, unde erau şi de distanţa imensă dintre acel trecut şi acest prezent.

Trist...

joi, 21 februarie 2013

Mojo, revenirea

Nu mai trecusem pe acolo de peste un an, de la acel concert de folk tânăr cu surorile Ţiţescu, Ioana Pânzariu şi Marius Daşcău, despre care am şi acum în draft o cronică neterminată. E adevărat că în acest an am evitat cam toate cântările de club pe care le-am înlocuit într-o oarecare măsură cu cântări outdoor sau cântări de sală mare (Folk You, Om Bun).

O discuţie purtată cu câteva săptămâni în urmă m-a ajutat să pun în ordine observaţii despre felul în care percep diverse spaţii în care se cântă. Concluzia era că, după unele criterii importante pentru mine, din cluburile prin care trecusem, Iron City era cel care mă incomoda cel mai mult. Ironic, cu Iron City mi-am făcut reintrarea în lumea cluburilor...

Să revin totuşi la seara de cântece de munte organizată de Tituş Constantin. Despre ea mă anunţase pe Facebook Dragoş Toma. Nu ştiam atunci cine urmează să cânte dar îmi propusesem de vreo doua săptămâni să merg. Cu trecerea zilelor am început să bănuiesc apoi să aflu exact cam cine urmează să cânte.

Din punctul meu de vedere, cea mai faină cântare urma să fie cea a Casei cu prieteni. La final am constatat că au mai existat şi alte suprize plăcute. La fel de plăcut a fost şi modul în care Tituş a gândit seara. În locul unor recitaluri lungi, în cadrul cărora să ascultăm, pe rând, oamenii invitaţi, Tituş a gândit o succesiune de microrecitaluri, fiecare persoană/ trupă invitată cântând câte o repriză scurtă de circa 4 cântece după care, în noi porţii de patru cântece, s-a reluat schema. Astfel, nimeni nu a fost lipsit de plăcerea de a-şi asculta favoriţii, chiar dacă s-a întâmplat să plece mai devreme din club (cazul meu, de exemplu).

Când am ajuns, la ceva timp după începerea concertului, clubul era mai plin decât îl văzusem vreodată iar pe scenă era Tituş Constantin. L-am mai ascultat din când în când, în diverse concerte cu mai mulţi invitaţi dar niciodată nu m-am omorât după muzica lui. Ieri seară însă, deşi am fost mai mult indiferent la muzica lui, am fost şi plăcut impresionat de chestii clasice gen Luna în cascade care a sunat fain. Totuşi, Tituş mi-a devenit aseară mai simpatic decât mi-era înainte nu prin cântece cât prin glumele dintre cântece (de exemplu povestea cu fanteziile erotice care apar din primii ani de viaţă) sau prin scurta descriere a contribuţiei sale la organizarea competiţiei de escaladă pe gheaţă de la Buşteni. Am aflat cu ocazia asta că, în sală, se afla şi un alpinist afiliat UIAA...

Ana Teodora, o fiinţă pe care am ascultat-o des pe youtube, a început într-un mod nu tocmai fericit primul microrecital pe care l-am prins. Parcă mi se făcuse un pic greaţă de Soliman Paşa... Chiar auzeam pe cineva sugerând că ea este amatoare, că nu are forţă, că nu prea-şi avea locul într-un concert cu bilet de intrare. Totuşi, preţul mic al biletului a fost şi el remarcat (contravaloarea a circa 700 ml de bere Ciuc) şi, după părerea mea, odată cu trecerea timpului şi cu creşterea valorii recitalurilor, nemulţumiţii s-au lămurit că nici Ana, nici restul oamenilor care au cântat aseară, nu sunt cu adevărat amatori.

Următorul recital a fost al unei tipe de care nu auzisem, membră a clubului Pathos dacă îmi amintesc corect, Zuzi. N-am reţinut nimic special despre ce a cântat dar impresia generală a fost bună. Mi-a plăcut şi faptul că ea a apelat la Paul (Casa cu prieteni) pentru a da ceva greutate cântecelor.

Cei din urmă, dar de fapt cei dintâi din punctul meu de vedere, au urcat pe scenă cei de la Casa cu prieteni.

Crec că am prins fiecare grupare invitată în câte două microrecitaluri. Casa cu prieteni şi Tituş Constantin sunt de părere că au evoluat constant în cele două reprize, un nivel foarte bun pentru Casa cu prieteni şi un nivel mediu pentru Tituş, Zuzi parcă a crescut un pic iar Ana... sunt de părere că a crescut cel mai mult în partea a doua, apropiindu-se oarecum, după părerea mea, de evoluţia Casei cu prieteni.

Ca piese cântate, în afară de Luna în cascade, am mai remarcat Şi te iubesc atât de... (sau cum s-o chema exact această supercunoscută piesă a Alinei Manole), o piesă a lui Emeric Imre, Pseudofabula (într-o interpretare nu tocmai fericită), Suntem vise, Treceţi batalioane române Carpaţii, Copiliţă fără minte, Imnul Dianei.

Pe la 11 noaptea un tip pe care nu îmi amintesc să-l fi cunoscut (într-o tură, virtual sau dintr-un contact anterior prin cluburi) m-a recunoscut şi m-a întrebat dacă e cu mine şi frăţiorul alpinist... Nu era dar l-am sms-it ca să ştie omul că e căutat.

Am plecat din club puţin după miezul nopţii, gândindu-mă că mi-am propus să ies în club şi serile următoare, situaţie în care nu era înţelept să mă supraobosesc din prima seară. Am constatat la plecare că berea, fumul sau amestecul celor două nu mi-au fost tocmai prielnice de data asta. Am remediat oarecum problema printr-o plimbare de aproximativ 45 minute după care, în mod norocos, am fost prins din urmă de un autobuz de noapte când mă aflam cu 4 staţii înainte de casă. L-am luat, am coborât cu o staţie mai devreme decât era logic, am rezolvat în miez de noapte plata unei facturi la ATM-ul Garanti (ce uşurat te simţi scăpând de o astfel de grijă la 1 noaptea!) apoi am finalizat drumul spre casă prin alte câteva minute de mers.

După asta somn apoi muncă şi acum această mică poveste...

În martie, Tituş va organiza o nouă seară de cântece de munte cam în aceiaşi perioadă în care Casa cu prieteni vor avea programat un concert. Despre concertul Casa cu prieteni este aproape sigur că voi afla via Facebook (ce bine e să ai în listă PR-ul trupei!), sper să aflu la timp şi de seara organizată de Tituş şi să pot ajunge la ambele evenimente.

Mai departe câteva chestii tehnice:

-în Mojo s-a schimbat poziţia scenei (acum este situată perpendicular faţă de poziţia cu care eram obişnuit) iar noua poziţie mi se pare mai puţin fericită comparativ cu cea veche, oferind parcă pentru mai puţini oameni vizibilitate şi, cred, o mai slabă sonorizare

-preţurile de la bar seamănă destul de bine cu ce ştiam (exemplu: sticla de Ciuc la 500 ml, 7 lei)

-publicul, deşi numeros, mi s-a părut că s-a purtat rezonabil, uneori chiar plăcut (rar am văzut atât de mulţi oameni frumoşi tentaţi să danseze)

-o idee despre ce s-a cântat vă puteţi face de pe youtube, de aici (pentru Casa cu prieteni), aici (pentru Ana Teodora), aici (pentru Tituş). Pentru Zuzi nu am găsit deocamdată clipuri youtube dar, dacă le voi descoperi cândva, voi lăsa link pe aici.

Şi-am încălecat pe o şa...

miercuri, 20 februarie 2013

Zâmbet 4

Într-o zi în care mă "bântuie" mai degrabă ceva supărări, mă-ntorc cu câteva seri în urmă, la o seară de rock în care, văzând întâmplător ecranul unui telefon, citesc şi zâmbesc...

"Ascult rock dar picioarele îmi sunt disco" scria ea... Nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă exprimarea.

Întâmplarea pot spune că face parte dintre micile beneficii ale aglomeraţiei şi, implicit, a reducerii intimităţii.

În seara asta e posibil să servesc o nouă porţie de aglomeraţie, în Mojo, alt club în care n-am mai mers de peste un an... Casa cu prieteni reprezintă o tentaţie suficient de mare ca să uit de oboseală...

duminică, 17 februarie 2013

Sfaturi din cutii...

Bodark, Cum vrea omul:



Printre altele, asta am ascultat vineri seară. Nu auzisem de Bodark până acum deşi ei cântă de câţiva ani. Am plecat din Iron City plăcut impresionat. Sper să mai am ocazia să-i aud.

vineri, 15 februarie 2013

În Iron City, cu lebăda neagră de ora 9

Aseară intenţionam să ajung în Club A dar... lebăda neagră de ora 9 (pentru detalii despre lebădă, citiţi-l pe Taleb) m-a dus în Iron City, la Halba de folk a lui Dan Vasilescu. După ce, săptămâna trecută, Liviu Hoisan mă convinsese să revin în Iron City, după ce redescoperisem clubul doar în mică măsură schimbat faţă de cum îl lăsasem cu aproximativ un an în urmă, a fost simplu să traversez strada dinspre A spre Iron, pentru a salva o situaţie pe care, cu ani în urmă, n-aş fi ştiut s-o salvez, trăind mai degrabă o mare dezamăgire.

Dacă în alte vremuri, după o seară în Iron City ieşea o postare lungă, acum motive tehnice şi de timp limitat mă fac să scriu puţin. Spun doar că:

-publicul de la noile seri de folk este un pic diferit de cel al vechilor seri folk de acolo (şi mă refer aici la cele întâmplate miercurea, până vara trecută)

-deşi diferit, şi publicul lui Dan Vasilescu este destul de fain chiar dacă, pe alocuri, mai şi exagerează prin cantitatea şi volumul vorbelor

-ca altădată, există şi invitaţi pe lângă oamenii cu care cârciuma are contract

-aseară invitaţii au fost surprize foarte plăcute, mai vechea cunoştinţă Costică David (m-am bucurat să-l ascult din nou live) şi necunoscutul (pentru mine) Vali Ştefan

-Vali Ştefan mi-a plăcut mai mult decât anticipam când am citit anunţul despre el pe Facebook.

-datorită fetei de la vioară din trupa lui Dan am ajuns azi să-mi propun ca, în martie, să merg la 1- 2 concerte simfonice la Ateneu (poate mai doresc şi alţii să ştie că, la un concert simfonic, un loc bun costă în jurul sumei de 60 lei)

-domnul Joitzaru, sunetistul actual din Iron City, are un stil destul de plăcut de organizare/ prezentare

-chiar dacă am mers în Iron City singur, au existat mici episoade în care, zic eu, am reacţionat bine în faţa stilului prietenos în care se poartă cei care ascultă folk acolo (pe tema asta datorez mulţumiri chiar lui Valentin Ştefan cu care întâmplarea a făcut să ciocnesc o bere şi tipului pe care îl aveam în stânga în cea mai mare parte a serii)

-un aspect care m-a cucerit, făcându-mă să-mi promit că voi mai trece joia prin Iron City, este obiceiul lui Dan Vasilescu de a începe recitalul cu Om Bun, piesă pe care, cel puţin în ultimele două ediţii, n-am mai avut plăcerea s-o mai aud la festivalul lui Socaciu.

Diseară, merg din nou în Iron City pentru o seară de rock. Dacă nu-i avere... măcar să fie bere! :D

joi, 14 februarie 2013

Zâmbet 3

13 februarie 2013, aproape de 8:00 PM, o staţie de metrou

Târziu, oboseală, după o zi îngrozitoare din punct de vedere psihic (singura zi din ultimele 30 în care am fost cu adevărat furios, extrem de furios), pe traseul mai rar frecventat, cu starea de relativ echilibru recăpătată în mod surprinzător.

Sunt în metrou, în drum spre casă îmi mănânc porţia de înfuriate, metroul este aproape oprit în staţie când... apare pe peron ea... Privesc spre ea cu 60 % interes, aşteptându-mă să nu fiu văzut/ băgat în seamă. Surprinzător, de data asta pare să mă vadă şi ea. Ezită o clipă apoi flutură scurt mâna a salut. Nu urcă (fiecare are drumul său...) dar reuşeşte să-mi creeze impresia că o bună parte din forţa de respingere care se făcea simţită între noi de nu mai ştiu câţi ani (vreo patru, probabil) a dispărut, lăsând încrâncenarea la o parte şi permiţând reapariţia unor sentimente oarecum amicale, sentimente care dispăruseră pentru o lungă perioadă de timp din motive destul de complicate.

Fiind ea o persoană de care, cumva împotriva voinţei mele şi, probabil, a ei, încă sunt interesat, m-aş bucura ca viitorul să demonstreze că nu sunt inutile momentele în care se mai întâmplă să o întâlnesc. M-aş bucura să constat că am reuşit să înţelegem diferenţele dintre noi şi să permitem în continuare o relaţie în care, deşi nu ne putem iubi, cel puţin să nu ne urâm. M-aş bucura să constat că mai pot schimba din când în când câteva cuvinte cu ea, cuvinte care să lase în urmă lucrurile nu tocmai plăcute dintr-o perioadă critică şi care să permită măcar un schimb de informaţii, dacă nu şi unul de emoţii plăcute.

Mica întâmplare de aseară nu este motiv de extraordinare speranţe dar cel puţin poate redeschide o poveste despre care am crezut o vreme că este inevitabil să aibă un final urât. Continuarea acestei poveşti poate recăpăta nuanţe de civilizaţie şi de inteligenţă, aşa cum avea cu vreo 10 ani în urmă.

Sper să se cureţe cât de cât petele adunate în acei groaznic de deprimanţi ani.

N-am zâmbit din tot sufletul aseară dar, în context, a fost cel mai important zâmbet pe care l-am emis în întreaga mea viaţă. A fost unul dintre puţinele momente în care, chiar dacă doar pentru o clipă, mi-am imaginat că lucrurile care nu-mi plac din viaţa mea se pot schimba în lucruri cât de cât plăcute. Un rar moment în care am sperat...

miercuri, 13 februarie 2013

Aş da doi bani...

...pe două ţâţe bronzate. Dar cu două mici- mari condiţii...

Prima condiţie, să se bronzeze pe cearceaful meu undeva prin nordul Vămii Vechi sau prin sudul 2 Mai-ului.



Notă: cred că am fost în sală când s-a filmat clipul de mai sus. Şi, dacă îmi amintesc corect anul, revine categoric amintirea acelui recital Ţapinarii ascultat din rândul 4, undeva în stânga lui, alături de o persoană care a trăit într-un mod interesant recitalul. Practic m-a lăsat total fără replică, blocat, perfect nepregătit pentru acel tip de reacţie. Fapt este că, după acel recital, am conştientizat că Ţapinarii chiar înseamnă ceva interesant şi am început să merg cu mare plăcere la concertele lor.

A doua condiţie, posesoarea ţâţelor să rămână în viaţa mea şi la întoarcerea de la mare astfel încât să o văd des goală prin casă.



Dar până să se rezolve cele două condiţii mă mulţumesc cu un nou recital Ţapinarii la care se pare că voi merge din nou singur...

Club A, 14 februarie 2013, ora 21:00, 10 lei intrarea şi berea ieftină.

duminică, 10 februarie 2013

Ceva dur

Momentan doar muzică, fără multe cuvinte.

Vineri 8 februarie, am fost acolo, la concertul Comandorul Hoisan din Iron City.


joi, 7 februarie 2013

De ce-mi place Facebook :)


Îmi place că Facebook are răbdare. Nu se supără dacă un număr de săptămâni nu am chef de el, nu am chef să particip la evenimente, nu am chef să postez chestii mai mult sau mai puţin interesante. Dar îmi place în special pentru că, prin intermediul Facebook, este simplu să păstrez, fie şi indirect, legătura cu oameni şi fenomene pe care le simpatizez.

Îmi mai place şi că, din când în când, îmi amintesc de perioade interesante din trecut aşa cum, cu câteva zile în urmă, captura de mai sus mi-a amintit de perioada în care eram cu urechea pe topurile naţionale ale Fan Radio sau Tinerama, topuri în care se auzea câteodată şi Tectonic, una dintre trupele care l-a conţinut pe Liviu Hoisan.

De dragul acelei perioade, de dragul vechii pasiuni pentru rock, de dragul mai recentelor seri plăcute petrecute în cluburi, consider că a revenit timpul să calc prin Iron City şi prin alte locuri plăcute cu cântări faine.

Plănuiesc ca, în următoarele săptămâni să ajung la:

Comandorul Hoisan, vineri 8 februarie, ora 21:00, în Iron City

Ţapinarii, joi 14 februarie, ora 21:00, în Club A



Gala cântecelor de munte, miercuri 20 februarie, ora 21:00, în Club Mojo



Le mulţumesc celor care mi-au anunţat respectivele cântări: Edi, Tănase şi Dragoş.

Dacă lucrurile merg bine şi va ajunge într-adevăr în Bucureşti acea persoană care m-a anunţat că va avea nişte treburi de rezolvat pe aici atunci e posibil să adaug şi alte concerte pe lista celor la care e de preferat să ajung.

vineri, 1 februarie 2013

Zâmbet 2

Dispoziţie neutră, merg spre serviciu pe acelaşi drum monoton. Deodată, în faţa mea apare o maşină. Întâmplător, zăresc numărul de înmatriculare: B-XX-RZZ. Îmi amintesc de RZZ-ul proaspăt primit în lista de Facebook şi de multele comentarii pe care le-am plasat într-o sâmbătă la postările lui. Unul dintre cei mai normali oameni pe care i-am cunoscut. Un om pe care nu-mi amintesc să mă fi supărat vreodată la modul serios.

Mulţumesc, Andrei!