miercuri, 31 decembrie 2014

Cum am donat CFR-ului 60 de lei



Plecând de la teoria că, primind o reducere oarecare (strategie de marketing, ştiu), voi fi tentat să călătoresc mai des (celălalt motiv, ceva mai interesant atunci, prefer să-l trec cu vederea acum) mi-am scos pe 18 iulie 2014 un Card Tren Plus în baza căruia CFR îţi oferă 25 % reducere aproape la orice tip de călătorie.

Calculasem eu că cei 100 de lei plătiţi pentru emiterea cardului vor fi amortizaţi destul de repede, în urma reducerilor primite pentru câteva călătorii. Constat acum că, de atunci, am făcut doar 3 călătorii scurte în urma cărora am primit 37,5 lei reducere, având în prezent de amortizat 62,5 lei. Dat fiind că CTP-ul este valabil până pe 17 iulie 2015 şi că au trecut deja mai bine de 5 luni din valabilitatea acestuia consider acum că am făcut o achiziţie proastă din care am doar de pierdut, nu de câştigat, cum speram iniţial.

Prin urmare, deşi nu asta mi-a fost intenţia, se pare că am donat CFR-ului 62,5 lei.

Noi călătorii nu prea mai sunt tentat să plănuiesc date fiind dificultăţile financiare şi micile probleme de sănătate care-mi provoacă discomfort destul de serios când călătoresc. Am văzut cum e să călătoreşti când ai probleme de sănătate în tura din 30 noiembrie pe care am descris-o recent. E genul acela de stare în care îţi dai seama că e mai comod să stai acasă decât să te chinui urcând munţi, încercând în acelaşi timp să nu le permiţi celorlalţi să îşi dea seama cu ce problemă te confrunţi. Nu că i-ar interesa pe ceilalţi, mai mult pentru că îţi este ţie ruşine să îţi explici problemele unor... dacă mă gândesc bine... necunoscuţi.

marți, 30 decembrie 2014

La soare mă pot uita...



La soare mă pot uita dar la tine ba, îmi spun, în glumă, la interval de câteva minute, duuă persoane...

Câteva cuvinte, nevinovate, suficiente pentru a-mi aminti de altă voce care folosea, acum vreo 7 ani, aceleaşi cuvinte. Diferenţa este că atunci nu puteam să le iau în glumă, motiv pentru care-mi stârniseră aşteptări care, un an mai târziu, s-au dovedit total nerealiste.

Cât de urât ţi se poate schimba viaţa în doar 7 ani...

Aşa mi-am amintit că, în urmă cu exact 7 ani, undeva pe culmea principală din Munţii Baiului, mă chinuiam să merg pe zăpadă întărită, fără colţari, pe urmele ei. Mi-am mai amintit cum am dormit atunci în cort, pe Vf. Baiul Mare (unul dintre cele trei, cu altitudini puţin diferite), la -16 grade Celsius. Mi-am mai amintit cum, obsesiv, albedoul revenea pe buzele ei la fiecare copac cu zăpadă topită la bază.

Câteva luni mai târziu aveam bocanci de iarnă, tehnici (îi am şi acum dar pe an ce trece sunt mai rar folosiţi), aveam colţari şi experimentam mersul cu ei în zone care puteau fi abordate relativ lejer (Baiului, Cota 2000).

Câţiva ani mai târziu, în primăvara 2014, urcam pentru prima dată la colţari şi piolet o vale nemarcată uşoară (Valea Albă).

Niciun aspect dintre cele de mai sus nu mi-au schimbat în mod deosebit viaţa. Dar mi-aş fi dorit să se întâmple aşa...

Pa, iubi!



O postare romantică, desigur... Doar se ştie că viaţă sentimentală împlinită ca a mea nu au prea mulţi. Glumesc, desigur... Nu este singurul domeniu în care aş mai avea de învăţat (dacă aş mai avea 18 ani, acum sunt un mic boşorog în formare pentru care cred că este prea târziu să se mai gândească la dragoste) dar este printre domeniile încă sensibile.

-Pa, iubi! îmi spune mama cam în fiecare dimineaţă în care se trezeşte din somn înainte să plec eu spre serviciu (mai des vara, mai rar iarna)...

De cele mai multe ori o ignor şi-mi văd de ale mele, obişnuit fiind cu nivelul ei redus de înţelegere a lumii. Azi a fost altfel. Cu un volum potrivit mai degrabă doar pentru urechile mele, nu şi pentru ale ei, am izbucnit furios:

-Du-te-n morţii mă-tii de javră!

Ce sens avea să dezvolt subiectul? N-ar înţelege niciodată că m-ar bucura cuvintele ei doar dacă ar face parte dintr-o familie ceva mai civilizată (alta decât a mea, ca să fim corect înţeleşi!) şi dacă ar avea vreo 30 de ani mai puţin.

Ce sens ar avea să-i explic că iubit îi e beţivul cu care m-a conceput?

Ce sens ar avea???

E plăcută viaţa alături de indivizi cu IQ apropiat de 70...

joi, 25 decembrie 2014

Bucureşti, 25 decembrie, magazin


Anul acesta am fost teribil de dezamăgit de Bucharest Christmas Market.

Acum doi ani treceam aproape în fiecare seară pe acolo pentru un vin fiert şi un cârnat.

Anul trecut am mers de câteva ori pentru vinuţ fiert vândut de o familie de maramureşeni, pentru muşchi, slănini şi alte chestii de porc de la maramureşeni sau de la cei din Alba, pentru telemea din judeţul Bacău, pentru scovergi şi dulciuri.

Anul acesta, după cum criticam şi pe Facebook, BCM este "occidentalizat", standurile predominante fiind cele care vând hot dog (tradiţional, nu?) şi Coca Cola. Cu excepţia celor cu pălinca Trămuţa (pe care am gustat-o cu plăcere anul trecut) şi a câtorva meşteri (ţesători, olari, sticlari) în rest nu prea am mai văzut oameni care să-mi fi plăcut sau măcar să-mi fi atras atenţia anul trecut.

Nu zic, sunt şi eu vizibil mai prost dispus dar nici cei de la creart nu au mai făcut treabă la fel de bună ca cea de anul trecut. Să fie dispoziţiile tovarăsului primar Oprescu cele care au dus la această neplăcută situaţie?

De parcă lucrurile nu stăteau şi aşa destul de prost, mă trezesc ieri, pe la 17:45, cu târgul închis. Anul trecut, în aceiaşi zi şi la aceiaşi oră, puteam să beau un pahar de vin. Anul acesta nu s-a mai putut...

Ceva e putred în ţara asta în care, după cum scrisese cineva pe asfaltul din Piaţa Universităţii, eroii mor dar ciuma roşie încă trăieşte...


Cristi se naşte





We wish you a Merry Poppins and a Happy New Fear!


luni, 22 decembrie 2014

Decembrie 1989



Evit de obicei subiectul decembrie 1989, poate pentru că l-am trăit într-un mod mai degrabă pasiv. Cu câteva ore înainte ca Petre Popescu să apară pe TVR 1 cu scuzele alea penibile venisem cu mama din piaţă, cu un molid pe care urma să-l umplem de beculeţe şi globuleţe. Nu mai ştiu pe ce cale fusesem atenţionaţi că în oraş se întâmplă ceva periculos şi că e bine să nu ieşim din casă. Dacă-mi amintesc corect, câteva zile chiar nu am ieşit din casă. Biletele la circ, luate nu mai ştiu în ce context, probabil prin şcoală, şi-au pierdut importanţa. Spectacolul acela probabil fusese oricum anulat. Cu ochii lipiţi de televizor aşteptam veşti pe care le pricepeam în mică măsură.

Fratele mai mare a trecut în acele zile prin centru. Dacă am reţinut corect, se număra printre cei care alimentau soldaţii.

Tata nu ştiu ce pază făcea în zona blocului. Teoretic, teroriştii pândeau de peste tot. Zvonurile stârneau panica. Se spunea că este prudent să stai departe de fereastră.

Într-o seară, pe la 10, ne trezim cu Nicu Ceauşescu pe ecran. Cred că era la ceva timp după ce părinţii săi fuseseră executaţi în apropiere de Târgovişte, oraşul care avea să-mi marcheze viaţa vreo 10 ani mai târziu. În altă seară l-am auzit pe Iliescu cum se plasează pe lista FSN. Avea să devină primul preşedinte "ales" în România "liberă".

Până la urmă s-a lăsat liniştea. La televizor au început să apară diverşi artişti. Nu ştiu de ce am impresia că au apărut în special oameni care activaseră în Cenaclul Flacăra.

Printre momentele artistice erau repetate obsedant imaginile cadavrelor tinerilor care picaseră în bătaia gloanţelor. Deşi nu în măsura în care se sugera la finalul lui 1989, se pare că în perioada 16- 22 decembrie 1989 chiar a existat un număr de idealişti care a picat în bătaia gloanţelor. Chiar dacă lucrurile au evoluat diferit (cred) de ceea ce au sperat victimele, morţii revoluţiei merită comemoraţi. În acest spirit, aseară, nimerindu-mă oarecum întâmplător prin Piaţa Universităţii (furia m-a scos pentru câteva ore din casă; mi-e "bine"...), am asistat la câteva momente din scenariul care fusese făcut nu ştiu de cine. Am făcut o mică filmare şi câteva fotografii (unele au fost urcate pe FaceBook imediat) apoi m-am retras spre casă.

Anul trecut, cam pe vremea aceasta, aveam şi eu parte de micul meu moment revoluţionar (probabil aţi uitat de Uniţi Salvăm, de Pungeşti, de legea Ponta împotriva Roşiei Montane, de Daniel Barbu şi alte elemente importante din acea perioadă, elemente care au dus, peste un an, la înfrângerea suferită de Victor Viorel Ponta în cursa pentru Cotroceni). Ca şi în cazul revoluţionarilor, probabil se va constata şi în cazul meu că evoluţia ţării nu ţine cont de idealurile celor care am umplut străzile oraşelor mari ale României, duminici la rând, în speranţa că Roşia Montană nu va dispărea.

Pe când mă retrăgeam spre metrou, lângă intrarea de la Geologie apăruse un proiector care afişa imagini ale revoluţiei, pe fondul extrem de celebrului (pe atunci) Vino Doamne! al lui Valeriu Sterian.



Câteva luni mai târziu alte evenimente aveau să "ne pună pe harta lumii", mineriada din 13- 15 iunie 1990. România nu reuşea să-şi găsească drumul. Nu a reuşit nici acum, după 25 de ani trăiţi sub comunismul cu faţă umană.



Şi totuşi, mai există idealişti...


Apus



Mamă, ce frumos se vede norii ăştia, zice el...

Cine e el? Eu i-aş putea spune +500 lei/ lună faţă de venitul meu sau 1500 lei net pagubă pentru firmă din cauza "competenţei" domniei sale.

După cum vedeţi, cunoaşte atât de bine limba română încât mă miră crâncen simţul artistic care pare bine dezvoltat. Recunosc şi eu că apusul din seara asta arăta cumva. Mi-a fost lene să ies să fac o poză (modestă din punct de vedere tehnic) dar ar fi meritat...

Dacă eram pictor, aveam ocazia să îl fac din pensulă pe colegul meu. Ar fi ieşit un tablou perfect denumit Apus cu manelist.



joi, 11 decembrie 2014

Azi e sărbătoare...



...îmi spunea mama în urmă cu mulţi ani, de două ori pe lună, pe 11 şi 26. Se referea amărâta la faptul că bătrânul încasa salariul în acele zile, motiv pentru care plecam cu autobuzul 346 şi-l aşteptam pe tata la ieşirea din schimb. De ce? Pentru că astfel era mai mic riscul ca omul să ajungă târziu acasă, mort de beat. Ce sărbătoare era de fapt? Niciuna...

În afara extrem de rarelor situaţii în care după ziua de salariu urma o ieşire la circ sau pe munte, în rest zilele de salariu erau petrecute acasă, într-o banalitate absolută, mizându-se pe un şablon pe care-l ţin minte şi acum. Bătrânii dădeau vreo 40 de lei (pâinea familiei pe 4 zile) pe o sticlă de coniac de nuci verzi pe care-l consumau singuri sau alături de un alt beţiv de la tata din fabrică. Copii, dacă aveau parte de ceva, se alegeau cu câteva sticle de suc (din cele de 250 ml, dacă şi le mai aminteşte cineva, umplute cu lămâiţă, zmeurată sau cu Quick Cola) şi cu nişte ciocolăţele în plus (pe atunci eram încântat de o ciocolăţică cu glazură albă, Popas o chema; acum sunt mai degrabă împotriva ciocolatei albe, probabil din cauza subconştientului care face conexiuni cu Popas-ul din trecut şi senzaţiile neplăcute care nu apucau să fie decât în mică măsură compensate de gustul dulce).

În rest erau zile obişnuite în care părinţii erau la fel de iubitori, spunându-şi cu mult drag:

-Du-te dracului nenorocito că nu eşti în stare de nimic.
-Am doar două mâini, dacă nu mă ajută nimeni nu pot să fac mai mult.


Copii erau şi ei înconjuraţi de dragoste, în special când îi durea ceva: A prins vulpea rană, auzeam de fiecare dată...

În aceste condiţii, sunt cu siguranţă extrem de exagerat pentru că am dezvoltat un sentiment de respingere al ideii de sărbătoare, indiferent despre ce tip de sărbătoare este vorba, zi de naştere, sărbătoare religioasă, alt eveniment fericit, cică...

Totuşi, în urmă cu vreo 10 ani, eram foarte aproape să mă împrietenesc cu ideea de sărbătoare, insistând atât cât am crezut că am o cât de mică şansă să sărbătoresc ziua în care o întâlnisem prima dată sau ziua ei de naştere. Insistenţe inutile, nu mi s-a permis să sărbătoresc nici la 28 de ani, la fel cum nu mi se permisese nici în copilărie sau adolescenţă. Persoana care, prin atitudinea ei, interzicea era alta dar ideea care stătea la bază era aceiaşi: nu mă bucur de prezenţa ta; nu eşti o persoană importantă pentru mine.

Întâmplarea face ca aseară, de ziua ei, să observ asemănările între modul în care m-au tratat părinţii şi modul în care m-a tratat ea. Ei îi găsesc totuşi o oarecare scuză, pentru mine era o străină. Părinţilor însă mi-e şi acum greu să le găsesc scuze. Cred că sunt din nou exagerat, dat fiind că părinţii nu trebuie sub nicio formă să aibă grijă să furnizeze o stare de bine copiilor lor.

Aseară, de parcă nu era suficient că aveam deja o stare psihică proastă, mă trezesc cu maşina de spălat dansând, gata să dărâme pereţii. Bine că nu spălam eu, cine ştie ce reproşuri m-ar fi aşteptat... Ultima dată când spălasem fusesem inspirat şi anulasem centrifuga. Fuge Daniel la maşină (în timp ce vorbea la telefon cu o p**** pe care, în prostia mea, intenţionam s-o sfătuiesc de bine într-o problemă care-i poate afecta grav viitorul; între timp am renunţat la idee, nu mai dau sfaturi nimănui), încearcă să oprească centrifuga dar nu nimereşte butonul, mă apropii şi eu şi apăs în locul potrivit, să opreşte măgăoaia (dacă în dansul ei nimerea pe picioarele cuiva era belită treaba), se aud înjurături (eu înjur şi specia de la capătul "firului").

-Trebuie să schimbăm maşina de spălat.
-Şi cine o cară? Cine o instalează?
-O instalăm noi. Transportul îl asigură magazinul.
-Sigur. Ţi-o lasă în faţa blocului şi de acolo o aduce dracu!
-O urcă ei sus.
-Şi din ce bani o luăm?
-Dacă trebuie schimbată facem rost de bani.
-De unde? Eu nu am bani.
-Doar nu mă întorc la spălat de mână.


Aha, deci diferenţa între mine şi ei e că eu consum toţi banii de care dispun (cu preţul ăsta am scăpat de reproşurile legate de banii de întreţinere) în timp ce ei adună bani pe care-i consumă doar dacă apare o problemă majoră. De aici rezultă că ei au constant bani de excursii sau petreceri în timp ce eu dau constant din colţ în colţ înainte de salariu iar dacă am o problemă personală care s-ar rezolva uşor consumându-mi o jumătate de salariu sau 5 salarii sufăr în tăcere până găsesc, dacă găsesc o soluţie. Iar dacă odată cineva a băgat bani în curul meu (nu ştiu ce sumă dar m-aş bucura să aflu şi să pot returna în întregime datoria) consideră că îmi poate reproşa la infinit faptul că efortul său financiar nu a dus la rezultatul la care speram. Să-i cer să-mi înţeleagă neputinţa? N-ar avea niciun sens, oamenii din jur nu vor înţelege niciodată ce trăieşti...

Sub altă formă dar tot prostul familiei am rămas...

Urăsc mai mult ca oricând oamenii printre care trăiesc şi puţinii oameni în faţa cărora mi-am pus sufletul pe tavă.

Nimănui nu-i pasă de mine... Nu-i de mirare că au fost ani în care, observând mărunte semne de bunăvoinţă la adresa mea, îmi imaginam că persoana aia mă iubeşte. M-am înşelat copilăreşte! Dar nu am conştientizat asta decât atunci când am aflat, ca teorie, cam ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit. Acum ştiu că acele persoane învăţaseră să primească şi să împartă sentimente pozitive şi făceau asta cu oricine le pica în cale. Uneori s-a nimerit să le stau eu în cale...

Pe zi ce trece sunt mai convins că nu voi avea niciodată o viaţă de care să fiu mulţumit. Puţinele lucruri pe care am reuşit să le construiesc în viaţa mea s-au dărâmat sau vor fi dărâmate mai devreme sau mai târziu.

Nu inventează nimeni piramidonul de dat colţul? L-aş lua fără regrete!

marți, 9 decembrie 2014

Ploaie în decembrie...



Azi dimineaţă plec de acasă pe o ploaie torenţială cu care nu prea sunt obişnuit la vreme de iarnă. Fiind cât de cât protejat de ploaie, eram surprinzător de bine dispus (dată fiind proasta dispoziţie care mă caracterizează de ceva timp) aşa că m-am trezit cu ploaia în creier, Ploaie în luna lui Marte, alături de vocea lui Alifantis. Nu ştiu de ce dar nu pot asocia cântecul/ poezia cu Paula Seling.



Pentru o cură de Nichita, poţi intra aici.

Curăţenie în sistem



Mai devreme observ un coleg curăţând de praf interiorul unui calculator.

-Ce faci? Curăţenie în sistem?
-Da
-Înseamnă că eşti procuror anticorupţie.


Ce fac din om ştirile de la TV... :)

luni, 8 decembrie 2014

Din nou prin munţi (Azuga- Sorica- Zamora- Buşteni în 7 ore şi jumătate)



Sâmbătă 29 noiembrie mi se propune pentru a doua zi o tură lejeră prin Baiului. Accept, deşi nu mă luase în stăpânire cine ştie ce elan revoluţionar. Fac rucsacul cu viteza melcului, la final rămân cu nişte mici necunoscute pe care le tratez cu toleranţă la incertitudine, nefiind probleme de viaţă şi de moarte. Mă culc pe la miezul nopţii, dorm până pe la 3:45, mă trezesc cam lipsit de chef dar până la urmă suntem gata să ieşim pe uşă aproape de ora 5. Puţin înainte de plecare îmi bag picioarele în bocanci şi sunt tentat să renunţ la tură din cauza unui disconfort oarecare la piciorul stâng. Tropăi puţin prin casă şi-mi spun că, oarecum la risc, pot totuşi pleca.

Cum ieşim din bloc dăm de polei.

-Pe poleiul ăsta nu ajungem noi la metrou.
-Nu mai mergem? Acum suntem singuri pe traseu deci putem renunţa.


Mai facem câţiva paşi, constatăm că nu alunecă peste tot aşa că-i dăm înainte.

Ajungem la metrou, este sunat Cristi şi stabilim că ne vedem în gară. Ne adunăm în gară 4 oameni, luăm bilete, găsim locuri faine în tren.

Din vorbă în vorbă ne trezim aproape de Azuga şi ne închidem rucsacii. Coborâm pe la 9:30, suntem debusolaţi câteva clipe apoi, printre fulgii care cădeau uşor, pornim spre DN 1 (faţă de sensul de mers al trenului, se merge în dreapta, către partea opusă clădirii gării, traversând şinele prin pasajul subteran, dacă este cazul). Un alt grup se interesa de transport până sub pârtie dar, din tura de acum câţiva ani în care mersesem şi noi cu microbuz până la telegondolă, nu reţinusem detalii despre transport. Fără să mai dau jos din spate rucsacul cer mănuşi iar binevoitorii din grup le caută şi mi le dau. Nu era exagerat de rece (erau cam 0 grade, cred) dar ştiindu-mi mâinile sensibile la frig am profitat de ocazie şi am testat mănuşile din acril cumpărate din Cora cu 15 lei. Dacă vrei să-ţi cumperi mănuşi pentru condiţii mai grele (ca umiditate şi temperatură), te-ar putea tenta acestea.

În DN 1 facem dreapta, dăm curând de o trecere de pietoni pe care traversăm, mai mergem ce mai mergem şi dăm de borna kilometrică de la intrarea pe poteca marcată cu triunghi albastru pe care se urcă până la staţia superioară a telegondolei. Atenţie! Nu este indicator la intrare dar marcajul se observă relativ repede pe un copac aflat în stânga potecii, pe sensul de urcare. O luăm uşor la deal, călcând suficient de atenţi încât stratul de gheaţă de sub puţina zăpadă proaspătă să nu ne provoace alunecări serioase.


Ne oprim puţin în dreptul observatorului de vânătoare, în jurul său am impresia că s-au tăiat nişte copaci peste vară.


Mergând noi destul de liniştiţi, ne taie calea o pasăre măricică. O privire mai atentă a făcut să ne dăm seama că planase peste potecă o bufniţă. S-a ascuns destul de repede în pădure aşa că tentaţia de a-i face fotografii nu a fost dusă până la capăt.

În sectoarele cu potecă îngustă facem slalom printre crengile copacilor, încărcate acum cu modele interesante de zăpadă. Reuşim să ajungem la ieşirea din pădure fără să ne intre pe gât zăpada căzută din copaci.



Ajungem sus, dăm să ocolim vârfuleţul de lângă telegondolă dar ceaţa destul de serioasă ne determină să îl urcăm până la urmă, astfel fiind mai uşor să identificăm traseul.


Trecem pe lângă vreo două grupuri cu copii care se bucurau de zăpadă în apropierea staţiei de telegondolă (probabil urcaseră cu ea până acolo), stăm un pic lângă un om de zăpadă măricel, după ce aproape ignorasem un alt om de zăpadă, micuţ, continuăm pe drum fără să vedem copăcelul izolat pe care-l luam ca reper cu alte ocazii. Urcăm uşor prin ceaţă, ne bazăm pe drumul care se vedea destul de bine, lăsăm pe altă dată parcurgerea culmii peste vârfuri, ne mai aruncăm ochii în jur fără să vedem mare lucru (eu insistam să văd stâna de sub Dutca care-mi stârneşte amintiri interesante dar nu am avut nicio şansă), privim din când în când GPS-ul în care băgasem nişte baterii relativ slabe, motiv pentru care ne-am trezit că aparatul se oprea. Până la urmă am folosit GPS-ul mai mult pentru a verifica din când în când ce distanţă mai avem până la ramificaţia de pe Culmea Zamora. Altă dată, pentru ieşiri de iarnă, voi pune în GPS baterii cu litiu...

Odată cu ieşirea din pădure s-a făcut ceva mai intens simţit gerul (dacă-mi aduc aminte corect, termometrul arăta la un moment dat -3 grade în rucsac) iar vântul de până la 15 km/oră care se anunţa prin prognoze a început să ne "mângâie" la rândul său. Atmosfera era încă plăcută, măcar temperatura se încăpăţâna să rămână mult mai mare faţă de minimele resimţite anunţate spre -17 grade. Au fost momente în care-mi simţeam mâinile reci dar n-am simţit neapărat nevoia unor mănuşi mai groase. Faţa era uneori agresată de vânt dar gluga de goretex a fost suficientă, cagula rămânând în rucsac pe tot timpul turei. Daniel tot insista să mă întrebe cum mă simt cu mâinile, gata să-mi găsească mănuşi potrivite în rucsac, dacă ar fi fost cazul. Mă gândeam atunci că, dincolo de rezistenţa fizică la ger, contează foarte mult şi felul în care este abordat gerul din punct de vedere psihic. Cu cât am mers mai anxios, deprimat sau frustrat cu atât mai neplăcut am simţit gerul de-a lungul anilor...

Deşi până spre telegondolă am mers fără beţe telescopice, le-am cerut până la urmă, poate şi pentru că mă deplasam cel mai încet din tot grupul. Probabil se simte faptul că, în ultimele 4- 5 săptămâni, nu am mai alergat, mulţumindu-mă cu reprize mai scurte sau mai lungi de mers pe jos.


Curând a venit şi momentul scârbos al turei. Sunt servit cu biscuiţi cu rom dar stomacul meu protestează. Nici nu bag bine biscuitele în gură că îl scuip şi apoi vomit un pic.

-Eşti bine?
-Da. Cred că mi-a picat prost mirosul de rom, asta-i tot.


Mai mergem ce mai mergem şi rămâne destul de sigur stabilit că ne vom retrage spre Buşteni, pe Zamora, pentru că oamenii cu bocanci mai puţin competenţi (comparativ cu tehnicii mei, Evolution K de la Bestard) începuseră să simtă umezeală la picioare şi ar fi putut suferi de frig dacă am mai fi mers mult, în condiţiile în care, din clipă în clipă, ne puteam aştepta ca temperatura să scadă. Nici oboseala mea nu prea îndemna la drum lung aşa că am fost mulţumit de varianta aleasă.

Depăşim bifurcaţia spre Petru- Orjogoaia, dotată cu indicator de ceva vreme (eu îl ştiam din martie 2014 dar nu ştiu exact cu cât timp în urmă fusese montat), mai mergem un pic şi sesizăm indicatorul spre Buşteni. Mai devreme Daniel ne arătase cam pe unde dăduse în vară cu botul de pământ, în tura cu bicicleta.

Timid, din ceaţă apare soarele pentru câteva clipe.


Mergând cam pe marginea drumului, piciorul stâng îmi fuge printr-o crustă de gheaţă care masca o groapă (cum o fi apărut acolo nu-mi dau seama). Ea observă, îmi întinde imediat o mână pentru a mă ajuta să mă redresez. Nu am avut nevoie de ajutor (dar s-ar fi putut întâmpla să am) dar ea a demonstrat odată în plus că e de încredere.

Muşchii mei începuseră să doară la fiecare pas. Şi-au revenit oarecum după ce i-am "spălat" cu o băutură izotonică. Probabil am resimţit faptul că, dimineaţă, în drum spre metrou, am alergat pe mici porţiuni, neîncălzit. Mici reprize de alergare am încercat şi pe munte, când mi se părea că am rămas cam mult în urma celorlalţi. M-am gândit din nou la Azuga Trail Race. Până la urmă voi participa şi eu la cursa asta, sper...

Ne lăsăm uşor pe culme, încercăm să ţinem linia stâlpilor cu marcaje care se vedeau rezonabil prin ceaţă. După primul stâlp o luăm cam prea în stânga dar ne redresăm repede nedorind să nimerim în drum. Cu ceva atenţie, ajutaţi şi de urmele celor care trecuseră pe acolo înaintea noastră, reuşim să ne păstrăm pe linia culmii. Poteca pare să ocolească un bot pietros dar eu îmi dau seama târziu de asta. Păşesc ceva mai atent şi depăşesc sectorul din care, sugera cineva, localnicii extrag piatră. Ceilalţi au ocolit mica proeminenţă pe curbă de nivel, prin dreapta. Coborârea începe să-mi solicite piciorul stâng, vătămat de acasă. Strâng din dinţi şi cobor mai departe, în acel moment chiar nu aveam de ales.



Ceva mai jos poteca se transformă în ditamai drumul. Surprinzător... Curând poteca se lasă în stânga, către drum. Noi parcă am fi vrut să mai continuăm o vreme pe culme dar proeminenţele sfârtecate de diverse lucrări nu arătau deloc tentant. Am coborât în drum şi ne-am dat seama că am picat ceva mai sus de construcţiile mai noi sau mai vechi în zona cărora, vara, fac de pază nişte câini fioroşi. Lăsăm în dreapta o mică ramificaţie a drumului, făcută probabil de indivizi care extrag ceva din acea proeminenţă decupată brutal într-o parte. Un marcaj aflat pe o piatră din dreapta drumului ne lămureşte că suntem pe drumul bun. Curând trecem printre construcţiile deja ştiute sau nou apărute apoi intrăm în pădure.

-Ţi-a îngheţat părul. Îmi dai o foarfecă să ţi-l tai? :)
-Să înţeleg că vrei un biscuite cu rom? :)


Lăsăm în dreapta, un pic mai sus faţă de drum, acea ruină de beton din dreptul căreia, acum vreo 4 ani, îmi amintesc că am prins culmea în urcare. Acum e mai dificil să mergi pe culme de acolo, datorită întreruperilor destul de agresive de pe parcurs, cauzate de efortul distructiv al omului. Parcă nu-mi vine să cred cât s-a deteriorat traseul de când nu am mai fost pe acolo...


Deşi nu mai văzusem niciodată maşini pe drumul acela, de data asta au trecut 3 maşini pe lângă noi. Din fericire au trecut pe sectoare în care drumul era suficient de larg încât să încapă maşina fără să treacă prea aproape de noi.

Pe când începusem să ne îngrijorăm vag în legătură cu ora la care vom ajunge în gară observăm o lumină roşie în dreapta drumului.

-Ce-i acolo? Bordel?
-Nu sunt sigur. Profu` de engleză din liceu ştia unde-i bordelul în Buşteni.
-Deci există...


Ajungem în dreptul luminii şi ne dăm seama că acolo este parcul de aventură de care aflasem din nu ştiu ce sursă, parc deschis în anii în care nu mai ajunsesem pe acolo. Privesc zona cu un oarecare interes şi-mi dau seama că traseele se parcurg fiind permanent asigurat cu selbst (sau zelb, pe limba alpiniştilor postmoderni).

Ceva mai jos facem dreapta, înainte mergând drumul care duce la groapa de gunoi. Mi se pare că trebuie să stai extrem de prost cu inteligenţa pentru a arunca gunoiul oraşului în pădure. Încă puţin şi trecem pe lângă Castelul Cantacuzino. Drumul, din ce în ce mai puţin înclinat, rămânea alunecos pe alocuri.

Peste drum de gară tăiem de-a dreptul peste şine, chinuindu-ne puţin pentru saltul de la nivelul străzii la cel al şinelor. Mai conta că, dacă am fi mers încă câţiva metri pe şosea, am fi ajuns la nivelul caii ferate şi am fi traversat lejer?

Ajungem în gară după vreo 7 ore şi jumătate de mers, cu aproape o oră înainte de sosirea trenului regio cu care ne-am retras spre case. Pe tren piciorul s-a răcit de tot aşa că am coborât în Gara de Nord şchiopătând. Închid repede discuţia pe tema asta spunând că o să văd acasă care-i problema. În realitate ştiam destul de exact ce se întâmplă dar din motive pe cât de simple pe atât de complicate am preferat să mă fac că plouă. Oricum, nu-mi mai verificasem piciorul de vreo 3 zile, încă vreo 5 zile după tură trecând până la următoarea verificare în urma căreia nu am motive serioase nici pentru optimism, nici pentru pesimism.

Câteva vorbe despre zăpadă: mică şi destul de tare în prima oră de traseu. Pe măsură ce urcam şi stratul de zăpadă părea să devină mai gros. Când am ieşit din pădure am constatat că zăpada nu acoperise toate proeminenţele ierboase. Sub efectul vântului zăpada era mai groasă pe partea dreaptă a drumului şi aproape absentă pe stânga, într-un sector în care mergeam aproximativ spre sud. Au fost zone cu zăpadă cu crustă la suprafaţă, crustă pe care uneori reuşeam să merg fără să o sparg. Au fost şi zone în care te afundai 20 cm în stratul de zăpadă moale. Zăpada adera destul de puternic la bocanci, din cauza ploii îngheţate care căzuse în ultimele zile. O astfel de zăpadă este dificilă pentru mers, fiind necesar un oarecare efort pentru a păşi. Coborând spre Buşteni am observat că, pe drum, zăpada era bine tasată, favorizând alunecarea drumeţului pe sectoarele mai înclinate.

Cam asta am reţinut dintr-o tură în care, în unele momente, am simţit că nu acolo mi-e locul. Au fost şi momente în care sistemul meu de valori a fost agresat deşi unele convingeri care s-au dovedit exagerate de-a lungul timpului au devenit mai puţin puternice. S-a întâmplat şi să fiu încordat în momente care sugerau mai degrabă relaxarea. S-a întâmplat şi să mă gândesc că am fost puşi la un loc în tura asta de un regizor nepriceput.

Fotografiile au fost făcute de mine, de Cristi şi de Daniel.


marți, 2 decembrie 2014

Bucharest International Marathon 2014- impresii de spectator



Sâmbătă 4 octombrie 2014 s-a dovedit o zi nu tocmai plăcută motiv pentru care nu am reuşit să ies în oraş la timp pentru a asista la cursele copiilor şi ale părinţilor cu copii mici din cadrul BIM. Am ajuns în centru când acestea erau deja terminate. Dat fiind că intenţionam să fac fotografii iar SD Card-ul nu fusese încă descărcat de fotografiile făcute într-o ieşire la căţărare (nu a fost ieşirea mea, eu nu am mai ajuns pe munte din iulie), am avut un motiv în plus ca să tratez ziua de curse cu o oarecare indiferenţă.

În metrou, în drum spre Izvor, am văzut totuşi o fată care se întorcea de la cursă, cu medalia de gât. Genul de simbol pe care, la vârsta ei, l-aş fi preţuit foarte mult. De fapt, dacă mă gândesc un pic, l-aş preţui şi acum dacă ar reprezenta dovada terminării unei curse cât de cât serioase, de minim 10000 m. Chiar mi se pare o idee frumoasă aceasta cu diploma şi medalia de finisher. Odată coborât din metrou, prin zona parcului Izvor, m-am intersectat cu un cuplu cu bebeluşii în cărucior şi cu număr de concurs. Deci nu se terminase cu prea mult timp în urmă cursa lor... Mai încolo au început să apară cei care tocmai îşi ridicaseră kit-ul pentru cursa de a doua zi. Când se intersectau îşi urau de bine pentru cursă. Printre ei, o familie de străini cu doi copii purtând tricoul MIB, şi ei participanţi la cursa copiilor. Nu aş fi deloc mirat să aflu că şi părinţii urmau să alerge a doua zi.

O iau spre casă ceva mai pozitiv încărcat decât plecasem. E clar, chiar îmi plac oamenii care aleargă. Acasă dau de Cristi care, fără să-şi imagineze probabil că mi-am dorit mult să alerg la rândul meu în concurs dar antrenamentul insuficient şi situaţia financiară nu mi-au permis, de aici rezultând ceva frustrare, a reuşit să pună ceva sare pe rană. Unde-i medalia? întreba el... Îi răspund nervos cu teoria căcatului...

-Uneori omul îşi dă seama că este un căcat şi atunci îşi bagă picioarele în toţi şi în toate.
-E bine să-ţi dai seama din când în când că eşti un căcat.
-E bine pe dracu`. Doar cei care nu conştientizează că sunt căcaţi au case, maşini, fac călătorii... Cel puţin la serviciu am suficiente exemple în acest sens.


Închei ziua într-o stare care nu mă mai îndemna să visez la nimic.

Duminică 5 octombrie 2014, deşi destul de lipsit de elan, mă trezesc pe la 6 dimineaţa. Deprimat şi lipsit de chef, fără să-mi imaginez că o să-mi placă ceva în ziua aia, fac un duş, mă îmbrac, întreb fără prea mare speranţă dacă pot lua aparatul foto cu mine, aflu că SD Card-ul fusese descărcat între timp, că acumulatorii din aparat sunt folosiţi deci nu se ştie cât vor mai rezista, că acumulatorii din borsetă nu se ştie dacă sunt sau nu încărcaţi. Iau totuşi aparatul deşi era la fel de posibil să pot face doar o poză sau să pot face sute de poze. Puţin după 8 ies din casă, convins că voi rata momentul startului maratonului. Înarmat cu harta, speram totuşi să mă pot mişca astfel încât să văd cât mai mult din cursă. Intenţionez să cobor la Izvor dar câţiva oameni care purtau însemne ale maratonului coboară la Unirii şi decid să-i urmez. Având ei un oarecare avans, n-am avut şanse să-i ajung din urmă.

Pornesc pe Bd. Unirii şi, curând, dau de alergători care-şi făceau încălzirea. Am ajuns la timp deci... Era cam ora 9, era rece, mă felicitam că pusesem pe mine geaca. Cred că eram un pic invidios pe concurenţii care suportau frigul în ţinuta în care eu alergam vara. Mă uit în stânga, văd negru în faţa ochilor, încerc să fac o fotografie dar imaginea se luminează la fel de rapid precum se întunecase. Trecuse un alergător din Kenya. :)



Ajung în Piaţa Constituţiei, nu reuşesc să înţeleg mare lucru din aglomeraţia de acolo.


Traversez prin nişte deschideri temporare ale delimitării traseului de concurs, mă trezesc pe partea cu Casa Poporului. Încet dar sigur, lumea se adună la start. Mă bag şi eu în şirul celor care, lipiţi de gard, aşteptau să filmeze şi fotografieze startul. Cam aiurea să pozezi printre gratii... Totuşi, la final aveam să constat că gratiile au dat uneori şi efecte interesante.


Până să fac eu câţiva paşi spre Academie maratoniştii deja se întorceau de acolo. Încerc nişte zoom-uri în care să se vadă mai mult din primii alergători, mai puţin din cei din prim plan, mai târziu plecaţi în cursă sau participanţi la funrace.


Lămurit fiind că oamenii aleargă mai tare decât îmi imaginasem, mă resemnez oarecum şi pornesc spre zona în care aveau să sosească participanţii la cursa populară. Îmi mai arunc totuşi o privire şi peste drum şi văd un banner care o încuraja pe mami. Fac câteva poze în care nu reuşesc să prind tot bannerul. Într-una prind totuşi ceva mai interesant: un alergător obez, cu burta interesant profilată. Presupun că a fost parte a unei ştafete dar, la aspectul său, mi se pare oricum lăudabil că şi-a propus să alerge 10 km. Sper că a şi reuşit.



Dau colţul Casei Poporului şi încep să fotografiez participanţii la funrace. Unii păreau încă odihniţi, alţii mai mult mergeau decât alergau.






Unul care mi-a ajuns întâmplător în poză (fotografii făcute urmărind pe LCD-ul aparatului siluetele de alergători, insuficient pentru a-mi da seama înainte de a fotografia ce va rezulta în respectivul cadru) avea un stil ciudat de alergare, aplaudat de pe margine. Apuc să-l privesc din spate şi-mi spun că am stricat o fotografie. Acasă, răsfoind fotografiile, am constatat că omul avea genunchieră şi număr de semimaraton. Mi-am imaginat că, după ce s-a înscris la semimaraton, a avut ghinionul să se accidenteze înainte de cursă. Fiind un individ cu moral puternic, nu a renunţat întrutotul la cursă, alegând să alerge o cursă potrivită pentru starea în care se afla. Şi aşa cred că a ajuns omul nostru printre alergătorii mai slab sau deloc antrenaţi. Altul poate s-ar fi ferit de dureri şi ar fi rămas acasă. Concluzie: nu am stricat o fotografie, mai degrabă am reuşit să surprind diversitatea alergătorilor.



Maratoniştii sunt de mult dispăruţi din zonă. Mai stau cât mai stau printre cei care terminau cursa populară, cât să-i remarc şi pe cei care aveau un slogan gen "dacă era uşor am fi alergat şi noi", slogan cu care încercau să-i motiveze pe cei obosiţi. Apuc să fac o poză şi acelui grup portocaliu.



Tai traseul de concurs într-o zonă în care, pe moment, nu ajunsese niciun alergător. O iau înapoi pe Bd. Unirii cu gând să urc în metrou şi să mă deplasez spre Piaţa Muncii. Merg, mă opresc, mai fac o poză. Aşa ajung în Piaţa Unirii, destul de bine impregnat cu atmosfera de concurs. A dispărut urgent dorinţa de a merge cu metroul aşa că mi-am modificat planul din mers.


Traversez Piaţa Unirii, merg o vreme spre Biblioteca Naţională, fac fotografii deşi nu era tocmai lumina cu care să fiu eu obişnuit.



Uneori declanşez fără să văd pe LCD ce fotografiez. Soarele deja îşi cam făcea de cap, temperatura creştea, eu începeam să transpir cu geaca pe mine dar, în lipsa unui rucsăcel, nici nu prea aveam unde s-o bag. Aşa păţeşti dacă pleci de acasă doar cu un pet cu energizant cu care să-ţi ridici tensiunea la valori cât de cât normale. Nu ştiu câţi oameni ajung la 12 cu 6 după 250- 500 ml de energizant cu supradoză de cofeină. Eu ajung... Se pare că sunt bolnav! Doar că de boala asta se pare că nu se moare...

Trec pe lângă un punct de hidratare unde nu studiez prea atent organizarea.


Întorcându-mă spre Piaţa Unirii (era clar că nu am mari şanse să merg spre Piaţa Muncii cu viteza alergătorilor) mă intersectez cu o tânără cu un chip teribil de cunoscut. Nu facem niciun gest de salut aşa că rămân, aşa cum m-am obişnuit, cu întrebări legate de împrejurările din care am ţinut-o minte. În memoria mea au loc bine definit doar câteva tinere. Dintre acestea, în ultimele luni, nu am revăzut-o pe niciuna. Celelalte, deşi ar putea fi persoane mai interesante decât cele care-mi ocupă mie memoria, sunt doar vag definite, motiv pentru care mă surprind periodic întrebându-mă de unde cunosc o ea sau alta...

Nu era încă momentul să mă întorc la Casa Poporului. Merg spre capătul Bd. Naţiunile Unite, urmăresc o vreme alergătorii care aveau întoarcerea în acel punct, mă amuz de discursul unui tip pletos care încuraja concurenţii în timp ce făcea fotografii. Hai că mai ai puţin... până la urcarea pe Calea Victoriei! Hai că, la final, te aşteaptă 39 de virgine!


Tai prin Centrul Vechi, încă adormit, în căutarea unei toalete.


Deşi nu mâncasem nimic dimineaţă (şi nemâncat aveam să rămân încă câteva ore, până am ajuns acasă; aşa păţeşti când pleci la drum doar cu doi lei în buzunar pentru că, în mărinimia lor, şefii au decis să-ţi amâne pentru luni plata salariului din care oricum aproape că mori de foame) în maţele mele era război. Toaletele pe care le ştiam din timpul târgului de Crăciun au dispărut acum. Greu moment! În Cişmigiu e următoarea şansă...

Ies în Calea Victoriei, pornesc o nouă rafală de poze în timp ce urc spre Teatrul Tănase.


Sunt la un pas să continui urcarea pe Calea Victoriei dincolo de întoarcerea traseului de concurs. Remarc totuşi la timp că era să las în urmă alergătorii aşa că rămân chiar pe muchie să fotografiez şi să filmez.


Un pic mai jos remarc nişte maşinării piuitoare. Studiez problema şi-mi dau seama că piuiturile au legătură cu covorul de cronometrare. Observ un jandarm cu ceafă groasă care, în toamna 2013, era foarte încântat să târâie după el protestatari ecologişti. Acum, în sfârşit, avea şi el o misiune decentă.


Fac dreapta pe o străduţă care mă scoate aproape în Cişmigiu. Faţă de freamătul de pe străzile largi, aici era pustiu. Atmosfera era destul de tristă, neanimată de atleţi. Intru în parc, caut cu privirea cabinele de plastic care se încăpăţânau să nu apară. Bag mâna în buzunar după şerveţele şi constat că le-am uitat acasă. Îmi amintesc de toaletele acelea rotunde şi verzi pe care nu le vizitasem niciodată, şocat fiind de acea pagină cu instrucţiuni. Acum acestea păreau să reprezinte cea mai decentă soluţie aşa că m-am apropiat de cea de la intrarea în parc. Constat că sunt destul de inteligent organizate dar limita aceea de 15 minute şi porţioara de hârtie igienică m-au stresat un pic. Ca supliment de hârtie igienică folosesc o pagină din cele două printate cu extrase din regulamentul maratonului. Cam zgârie dar... nu am de ales. Ies cu o senzaţia ciudată de umezeală şi mizerie deşi locul era rezonabil de curat.

Ies din parc, fac dreapta, la primul semafor traversez şi remarc alergătorii în apropiere. Merg direct spre ei pe o străduţă.



Nu ştiu de ce simt nevoia să traversez Dâmboviţa, trecând prin coloana de alergători. Remarc că circulaţia pietonală este şi ea un pic îngreunată dar nu imposibilă. Cu puţină răbdare şi bun simţ puteai traversa în intervalele în care nu se apropiau alergători sau folosind direcţii care să se adapteze traseelor lor.


 Ajung pe malul celălalt, fac nişte poze lângă o bornă kilometrică apoi, sesizând punctul de hidratare în apropiere, mai traversez odată coloana de atleţi şi încep să fotografiez dinspre exterior.























Remarc o doamnă în vârstă, îmi dau seama că este aceiaşi doamnă care nu era tocmai în cea mai bună formă la Dracula Maraton, acum câteva luni, în IOR. Apuc să o fotografiez.



Îmi dau seama că acum era în formă fizică bună şi, cred, a terminat cursa cu un timp rezonabil. Cu puţină atenţie, îi pot regăsi numărul de concurs şi rezultatul în pdf-ul pe care l-am descărcat zilele astea. Mai încolo trec câtiva concurenţi în scaune cu roţi. Apuc să fac şi cu ei fotografii. Nu ştiu de ce dar mi s-a părut teribil de interesant să participi la o astfel de competiţie în acele condiţii. Cred că aceia sunt oamenii care stau cel mai bine cu sănătatea psihică.

Câteva minute mai târziu, după ce vizitasem şi întoarcerea de la Eroilor pe care atleţi erau claxonaţi în semn de încurajare de către şoferii care treceau pe lângă destul de îngustul culoar de concurs, reuşesc să fotografiez şi un atlet din Kenya în alergare. La cât de rapizi sunt, e destul de complicat să-i fotografiezi.


Pentru a-mi da seama dacă am obosit alerg şi eu un pic pe trotuar, în paralel cu concurenţii. Fac asta şi pentru a avea ocazia unor poze în plus, fotografii în care să surprind alergători şi alergătoare care îmi atrăseseră atenţia.











O vreme ţin pasul cu cei din concurs. Diferenţa era că ei erau după aproape 20 km alergaţi, eu eram după vreo 5 parcurşi în mers, cu multe pauze. Transpir. Cineva cred că glumea pe seama mea dar nu-mi păsa. Aveam o misiune destul de clară. :)

Fac o pauză mai mare în dreptul punctului de hidratare. Încerc să fac o fotografie în care să se vadă momentul în care paharul cu apă trece de la voluntar la concurent. Îmi iese, într-o oarecare măsură. O puştoaică este foarte activă în zona voluntarilor, încearcă să se facă utilă, încurajază concurenţii, este încurajată de ceilalţi voluntari.

Aici îmi aduc aminte pentru câteva minute de cei doi lei din buzunar. Sigur că, în caz de forţă majoră, puteam lua o amărâtă de gogoaşă de ei dar tot mi s-a părut aiurea să nu am deja încasat salariul. Mulţimea de peturi aruncate de concurenţi în apropierea punctului de hidratare, aşa cum sugeraseră organizatorii, m-a făcut să mă gândesc că, dacă le-aş fi adunat şi le-aş fi reciclat în Cora, mi-aş fi asigurat pâinea pe 2- 3 zile. Gânduri de om amărât...

Cu privire la apa distribuită în punctele de hidratare, mi s-a părut că Izvorul Minunilor nu este deloc cea mai bună alegere de apă plată pentru competiţie. Probabil a fost cea mai puţin costisitoare opţiune, motiv pentru care organizatorii au acceptat-o. E adevărat că a existat şi o oarecare compensaţie prin băutura Isostar. Legat de ea, un alergător îşi exprima nemulţumirea pentru că, fiind dulce, îi face sete. Probabil că varianta ideală de hidratare include atât apa plată cât şi Isostarul, în proporţii diferite pentru fiecare sportiv.

Scurtez traseul de concurs prin parcul Izvor. Aici dau de copii pe căluţi. Stau o vreme să-i privesc şi să-i fotografiez.


Bucureştiul împlineşte 555 de ani. Am senzaţia că a cam îmbătrânit degeaba, tot nu reuşeşte să arate a oraş civilizat. Singurele zile în care pare civilizat sunt cele precum cea a maratonului sau cea în care s-a organizat acea finală de cupă europeană la fotbal. Nu ştiu ce părere au alţii dar, în comparaţie cu un eveniment fotbalistic care se întâmplă odată la cine ştie câţi ani, ziua maratonului anual cred că popularizează în mai mare măsură oraşul. Plus că pune mai puţine probleme de securitate. Aici amestec un pic senzaţiile, cele din zilele acelei finale spaniole cu cele de serioasă nesiguranţă din zilele în care se joacă un meci între echipe cu advresitate tradiţională în campionatul nostru sau în Cupa României. Printre spanioli, cu puţin timp înaintea meciului, mă simţeam mult mai în siguranţă decât m-aş fi simţit printre stelişti, dinamovişti sau rapidişti.



Revin pe traseul de concurs şi văd cum o maratonistă de culoare este foarte aproape de depăşirea unei semimaratoniste obosite. Interesantă îmbinarea profesionişti- amatori în cardul aceluiaşi concurs.



Ajung în zona de start la aproape 3 ore de la pornirea cursei.



Într-un interval în care nu s-au apropiat alergători de linia de sosire organizatorii au permis trecerea “pe malul celălalt”. Văd un panou de căţărare, privesc o vreme curajoşii care încercau (cei mai mulţi fără să reuşească) să urce. Mă gândesc să încerc şi eu dar sunt de părere că hamul peste blugi nu prea se potriveşte.

E mai greu să fotografiezi de pe partea cu tribuna oficială.








Mă îndrept către scenă şi asist la o parte a festivităţii de premiere. În sfârşit, stau şi kenyenii locului! :)









Mă emoţionează puternic premierea celor care “alergaseră” în scaune cu rotile. Au ceva aparte aceşti oameni...



Mă enervează un pic felul în care Vodafone îşi promovează sistemele de monitorizare cardiacă, folosindu-se pentru asta de exemplele de alergători căzuţi în timpul concursului. Dacă am reţinut corect, doi alergători au căzut în concurs şi au fost preluaţi de ambulanţe după ce un alt concurent, atent, a anunţat incidentul.

Amintindu-mi de intenţia mea de a alerga cândva măcar semimaraton mă îngrijorez un pic. Dacă pic în timpul unei curse oficiale este destul de sigur că ambulanţa va ajunge la mine în timp util. Dar dacă pic într-un parc, în timpul antrenamentului? Cine mai ştie acolo de mine? Ce pot face pentru a reduce acest risc?

















Ies din zona scenei şi tai din nou traseul de concurs. În căutarea unui unghi bun de fotografiere nu-mi dau seama că eram tentat să rămân pe culoarul de alergare. Un organizator mă vede şi mă trimite dincolo de culoar. Înţeleg, merg mai departe în contracurent faţă de alergătorii care mai aveau puţin până la sosire.




















Remarc şeful Raiffeisen care, mergând pe bicicletă tot în contra curentului, încuraja alergătorii. Îl observasem şi mai devreme pe Steven Van Groningen pe scenă, felicitând câştigătorii dar şi la tribuna oficială. Aveam să aflu zilele următoare că a şi concurat. A terminat semimaratonul pe locul 577, cu un timp de 01:51:24.50

Mi se pare fantastic să observ corporaţii care, printre alte semne de atenţie la adresa nevoilor angajaţilor, îi încurajează pe aceştia să alerge.



Nu e deloc de mirare că celor de la Raiffeisen le-a venit şi ideea antrenării unei echipe care să alerge pentru prima dată maraton. Pe lângă concurenţii care lucrează la organizator am mai remarcat alergători purtând însemnele diverselor multinaţionale de care, dintr-un motiv sau altul, ştiu. Chiar remarcam câteva zile mai târziu, la serviciu, că clientul x, dincolo de aspecte care nu-mi stârnesc cine ştie ce senzaţii, merită apreciat pentru că îşi încurajează angajaţii să alerge. Ceea ce nu se întâmplă în firma în care lucrez… Da, chiar mi se pare de reproşat acest aspect, şefilor mei nu le pasă de alergare.

Am încercat să aflu dacă şi banca în care ştiu că lucrează cineva a avut concurenţi. Se pare că nu a avut. Totuşi, în lista participanţilor am remarcat numele ei. Să fi fost o coincidenţă sau alergătoarea cu numărul 9583 de la semimaraton (a terminat în 03:12:38.70) să fi fost chiar ea, cunoştinţa mea?

Căutând în lista cu rezultatele şi alte nume cunoscute am dat, în a nu ştiu câta competiţie, de Andra şi Adi, cei cu care, acum vreo 10 ani, am mers un week-end prin sudul Bucegilor. Au terminat amândoi semimaratonul, el în 01:57:59.65 (terminând pe locul 962) iar ea în 02:52:11.50 (terminând pe locul 2145). N-am apucat să le scriu pentru a-i felicita pentru entuziasmul lor legat de sport. Nu i-am regăsit, din păcate, nici în fotografiile mele. Mi-ar fi făcut mare plăcere să le trimit fotografii cu ei...

Mai fotografiez o vreme maratonişti aflaţi aproape de finish apoi mă retrag spre casă. Spre Piaţa Unirii muncitorii ridicau deja gardurile care delimitaseră culoarul de concurs. Înţeleg că ultimii alergători trecuseră de acel punct sau timpul regulamentar se epuizase.

Mă retrag spre casă pe la 14:30, obosit şi înfometat.



NOTĂ: Toate menţiunile legate de locul din clasament se referă la clasamentul general, nu la cel pe sexe şi vârste.

Textul este scris în mare parte la 2- 3 zile după maraton. Unele corecturi sau adăugiri au fost făcute ceva mai recent. Cronologia (cel puţin din punct de vedere al fotografiilor) a fost în mare parte respectată. Totuşi, încă nu sunt suficient de antrenat încât să surprind corect din toate punctele de vedere ceea ce se întâmplă în timpul unui astfel de concurs. De o relatare completă nu poate fi vorba pentru că nu ai cum să te aflii peste tot în acelaşi timp, surprinzând ce se întâmplă atât la start/ sosire cât şi în fiecare loc de pe parcurs.